Arhivă pentru ianuarie, 2012

Asta a fost o carte de weekend. Numai că n-am avut timp suficient, în săptămâna care tocmai se încheie, să şi scriu despre ea. Drept e că, la capitolul „cărţi clasice” (să le zicem aşa, într-un mod generic), nu mă pot lăuda că am epuizat stocul. Mereu găsesc câte-un titlu care e atât de cunoscut, încât pare că nici nu mai trebuie să citeşti cartea respectivă, şi despre care aflu, scărpinîndu-mi mintea, că probabil nici nu l-am parcurs încă. Aşa mi s-a întâmplat cu Amantul doamnei Chatterley, romanul lui D.H. Lawrence. Nu ştiam sigur dacă nu cumva, prin tinereţile mele zbuciumate, nu l-oi fi citit. După ce am încheiat lectura, mi-am dat seama că nu-l citisem.

Şi ce bucurie a fost, fraţilor! Poate oi fi eu mai retrograd, dar mi-a plăcut enorm cartea. Chit că auzisem, de la unu’, de la altu’, că nu e cine-ştie-ce de capul cărţii. Adică, mda, în afară de faptul că a stârnit indignare atunci când a apărut, pe motiv de pudibonderie excesivă a receptorilor, n-a făcut mare brânză. Ei, eu cred că e unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste ale secolului XX. Şi-mi asum ceea ce spun. Cei care nu văd în iscusinţa livrescă a lui Lawrence decât o metodă de a zgândări mentalităţi vetuste se înşală amarnic. Sau cel puţin aşa consider eu. Nu mă interesează clasamente ori topuri, de data asta. De câte ori îmi exprim punctul de vedere despre o carte, o fac cu toată răspunderea, chiar dacă uneori se pare că ceea ce eu cred este în total dezacord cu ce crede „lumea bună” (care o fi ea). Pot da exemple cu duiumul, inclusiv în legătură cu volume de poezie apărute în ultima perioadă şi care mi se par mediocre, dar care coagulează entuziasmul (uşor snob, cred) al congenerilor (se înţelege că e vorba de oameni tineri; aşa, ca mine). În fine.

Deci, ca să revin la carte: mi-a plăcut, în primul rând – trebuie s-o recunosc – pentru o anumită cutezanţă a temei. Nu e uşor să decupezi din realul social al vremii în care trăieşti un subiect care riscă, dacă nu va fi tratat corespunzător, să intrige într-o asemenea măsură încât să facă aproape inexistentă receptarea estetică a poveştii. Norocul lui D.H. Lawrence este că scriitura lui are volum, are savoare şi, mai presus de toate, are viaţă. Pulsândă, rapid digerabilă, arzătoare, cum vreţi voi, dar viaţă. Personajele cărţii nu sunt descrise cu lux de amănunte. Aflăm doar atât cât este necesar pentru ca imaginaţia noastră (altminteri bolnavă) să aibă suficientă materie primă pentru a zămisli tabloul istorisirii. Doamna Chatterley face parte din înalta societate, e o femeie tânără măritată cu Clifford care, din cauza unui accident de război, rămâne paralizat de la brâu în jos, nemaiputând (se înţelege) să-şi îndeplinească rolul de soţ. În condiţiile ăstea, femeia, tânără şi frumoasă, îşi găseşte refugiul sexual în braţele lui Parkin, angajatul soţului ei, responsabil cu supravegherea domeniului. Lucrurile iau o întorsătură neaşteptată când lady Chatterley se amorezează subit de acest beau sauvage şi îşi dă seama de imoralitatea poveştii, pe care o trece uşor cu vederea datorită convingerii că Clifford ar înţelege-o. Lucru care se şi întâmplă, în cele din urmă. Lady Chatterley rămâne însărcinată, îi mărturiseşte lui Clifford, iar acesta este de acord ca femeia să păstreze copilul. Aici intervine ciudata psihologie feminină, pe care eu, unul, n-o prea pricep: în loc să aprecieze faptul că Clifford renunţă la orgoliul masculin şi o acceptă pe femeia care poartă în pântece copilul altcuiva, lady Chatterley înţelege exact contrariul, şi anume că soţul ei e mânat de un egoism atât de primitiv, încât îi acordă ei şansa de a deveni o femeie pătată, imorală şi, în definitiv, vinovată. De aceea, rupe relaţiile cu el şi se decide să trăiască cu Parkin, chiar dacă finalul romanului nu ne confirmă, explicit, această intenţie a femeii. Am stat, m-am gândit, am ridicat din sprâncene şi m-am dat bătut: n-o pot pricepe pe muierea asta. Deşi, pe undeva, nu neg că atitudinea ei e explicabilă.

Dar mă opresc cu psihanaliza aici, pentru că aş putea discuta mult şi bine şi nu ăsta e rolul meu. Ci acela de a vă spune că mi-a plăcut romanul, aşa cum am mai zis, pentru curaj, dar şi pentru modul netrucat în care creşte în el conflictul. Atât cel interior, al femeii adulterine, cât şi cel din afară, între rigorile unei societăţi absurde şi pulsiunea sexuală de neoprit a unei femei, iertare, nesatisfăcute. D.H. Lawrence ne conduce cu mână sigură prin poveste, fără a ne da vreodată senzaţia că a intervenit în vreun fel în schimbările bruşte de ton, de stare, de situaţie. De-aia mi-a plăcut.

Însă nu mi-a plăcut deloc (avea dreptate dna A. Ralian, traducătoarea cărţii) coperta cărţii. Oribilă. E clar că aceia care s-au gândit la ea n-au citit romanul. Altfel nu-mi explic această monstruoasă nepotrivire estetică. Sau, mai ştii? Iar oi fi demodat. Şi nu doar demodat. N-am înţeles cum de mi-a plăcut atât de mult romanul. Ulterior, am găsit şi o posibilă explicaţie: după ce am închis cartea mi-am dat seama că, pe lângă toate hibele mele, mai ascund în mine, pe undeva, şi o pizdă sentimentală.

(D.H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, 320 p., ed. Litera, 2010, trad. de Antoaneta Ralian)

O carte masivă. Asta-mi vine în minte când mă apuc să vorbesc despre Corecţii, romanul americanului Jonathan Franzen. Dar, înainte de toate, îmi poate spune cineva de ce s-a tradus aşa (Corecţii), din moment ce titlul original e The Corrections? E ca „locaţii” pentru „the locations”? Foarte nasol.

În rest, n-am ce zice. Carte mişto, cu un subiect banal, dar tratat cu o maximă atenţie: destrămarea unei familii (Lambert). Numai că Jonathan Franzen nu foloseşte drept pretext mai-ştiu-eu-ce deviaţii socio-comportamentale ori decăderea unei lumi. E vorba despre o diminuare firească a puerii relaţiilor familiale, cauzată de apropierea morţii capului casei, Alfred. Acesta este, către finalul cărţii, diagnosticat cu demenţă, incontinenţă, Parkinson şi alte mici fericiri, iar nevasta lui, Enid, precum şi copiii (Gary, Chip şi Denise) petrec un ultim Crăciun în casa părintească din St. Jude.

Greutăţile de închegare a acestei familii provin din faptul că fiecare dintre membrii ei a încercat, după ruperea de cuib, să-şi construiască o viaţă proprie, în alte colţuri de ţară ori de lume. Chip ajunge în Lituania, unde, sub pretextul unei afaceri cu calculatoare, se dezvoltă o adevărată reţea infracţională, în care el este prins. Din această cauză, romanul nu scapă fără nişte episoade demne de un film de acţiune american, din care nu lipsesc, totuşi, detaliile ilare: Chip este oprit aproape de graniţă şi dezbrăcat la chiloţi, iar acesta, de frică, se va vedea nevoit să-şi apropie fesele cu palmele, pentru că-şi simte sfincterul slăbit. J Gary pare fiul marcat de conflictele mocnite cu soţia lui, cu care se găseşte într-o permanentă cursă pentru câştigarea respectului copiilor. Iar acest lucru se observă în modalitatea agresivă prin care-şi varsă frustrările în sânul familiei părinţilor. Îi ceartă mereu, este nemilos, zgârcit şi mereu nemulţumit. Eh, niţică psihologie elementară trebuia băgată în roman, altfel n-ar fi fost destul de american. Iar Denise, sora lui Gary şi a lui Chip, ratează sistematic ocaziile de a-şi aranja viaţa, fie pentru că o persoană nepotrivită se îndrăgosteşte de ea, fie pentru că soţia patronului o atrage şi au o relaţie neprincipială, ca să fiu corect politic. I se va da pe mână un restaurant în New York, dar va fi concediată tocmai pentru că patronul, soţul amantei ei, nu va putea să rezolve în alt fel aceasta problemă.

Legăturile familiale suferă de vicii structurale. Pornesc, toate, dintr-un trecut îndepărtat. Pe parcursul romanului, frânturi din vechile experienţe ne sunt înfăţişate, ca o explicaţie pentru haosul emoţional în care se găsesc protagoniştii. Alfred şi Enid şi-au crescut copiii într-un mediu sănătos, însă felul în care societatea americană a evoluat le-a scăpat din vedere acestor părinţi, deşi noţiunile lor despre educaţie nu sunt incorecte. Iar disfuncţionalităţile în relaţiile dintre ei nu pot fi reparate nici dacă cei care le trăiesc au toată bunăvoinţa. Ideea principală pare a fi aceea că destinul colectiv nu poate fi modificat, chiar dacă cei care-l trăiesc recunosc găunoşenia lui. Şi nu, nu e o critică la adresa societăţii americane ci, mai degrabă, un mod de a sublinia efectele nevăzute ale acestei evoluţii. Deriva fiecărui personaj reprezintă strigătul de neputinţă al individului pus faţă în faţă cu lumea care aşteaptă de la el tot ce e mai bun. Chiar şi Enid, la sfârşitul romanului, resimte pierderea lui Alfred atât ca pe o durere (evident), cât şi ca pe o şansă nesperată de a-şi vedea, în sfârşit, de propria viaţă, la 75 de ani. Adică rolul social a fost îndeplinit, iar acum e timpul pentru răsplată.

Bine scris, cu forţă, cu atenţie crescută pentru detalii, fără o morală facilă şi leşinată, romanul lui Franzen e o mică bucurie livrescă. Băgaţi mare!

(Jonathan Franzen, Corecţii, 552 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Cornelia Bucur)

* cronică apărută în nr.7 al revistei , proaspăt ieşită de sub tipar, al cărei site este aici. Dar mai bine luaţi-o de la chioşcurile Inmedio. Că aveţi ce citi.   Spor la lectură, folks!

Motocicleta de lemn, volumul de poeme al lui Ştefan Manasia, este genul acela de carte care îşi dezvăluie valenţele estetice şi volutele la a doua citire. Sau, cel puţin, aceasta este senzaţia pe care mi-a provocat-o mie. Abia la recitire am reuşit să pătrund cu adevărat textura scriiturii şi să găsesc, dincolo de rândurile meşteşugit aranjate, miezul afectiv al mesajului poetic.

Strucurată în trei grupaje distincte din punct de vedere tematic, însă destul de omogene sub aspect stilistic, Motocicleta de lemn trasează contururile fixe ale unei lumi abulice, debusolate şi străine de propriul rost. Ceva dinspre umanitate debutează, de altfel, cu descrierea minuţioasă (atât cât îi este permisă ochiului selectiv al poetului) a unui decor în care superficialitatea provizoratului devine regulă ontologică şi, prin urmare, mintea iscoditoare a căutătorului de sens nu poate detecta, aici, decât schimbări senzoriale, introspectiv revelatorii: „cred în schimbările la nivel subcelular / cred în preţul ce trebuie plătit / mă-nchin homeless-ului cu căşti pe urechi / sortând resturile dintr-o pungă albastră / cred în excavatoarele-abandonate / pe şantiere / cred în schimbările la nivel subcelular / în bătrâne pocăite în Lennon / şi-n iarba răsărind fojgăind peste tot” (p.7). În ciuda aparenţelor, tabloul înfăţişat de poet reprezintă o expresie a optimismului, care se leagă de fiecare detaliu coerent al ansamblului imagistic oferit de lumea înconjurătoare. Poetul îşi adaptează aşteptările în funcţie de legităţile noi pe care le simte crescând în jurul său şi pe care încearcă să le înţeleagă şi să le asimileze. Mirarea inerentă pare similară aceleia a unui copil care descoperă lucruri noi în fiecare zi şi pe care, cu uşurinţă şi o uşoară teamă iniţială, le socoteşte treptat o parte a realităţii sale. Mergând pe această linie, volumul înaintează cu rememorări ludice şi duioase ale unor vremuri idilice, în care inocenţa primordială pare a ascunde în ea germenele înstrăinării de mai târziu („Dovleci”, „Guştere”).

Autorul poemelor îşi trăieşte viaţa tegumentar; el pare că vrea să transfere dimensiunile exterioare ale dezastrului între graniţele suportabile ale conştiinţei proprii, acolo unde banalul cotidian (fie el chiar urban, social ş.a.m.d.) se împleteşte surprinzător cu pericolul apocaliptic al extincţiei: „Tumora asediază creierul oraşului lent. / Şi oraşul supurează bitum, betoane. / Tumora a anesteziat nările: / stratosfera de smog şi osânză / poate acum avansa liniştită. / Nu mai sînt un oriental înfometat, / dar tot mi-e silă de atâţia satrapi / şi de impozitarea pensiilor” (p.12-13). Mai mult decât atât: dorinţa poetului de a-şi apropria şi de a-şi structura interior elementele ce ţin de externalitatea factuală e atât de mare, încât îl determină să regândească într-o manieră original-geografică până şi intimităţile cele mai adânci. El se întinde spaţial, folosind informaţii stereotipe (şi, la rigoare, incorecte politic), ca pretext al regăsirii discretului erotic, aflat în imediata proximitate: „Oraşul din vest înnebuneşte / şi e arat cu motocicletele, / oraşul din sud e mai veninos / decât tarantula şi ţipă romeni di merda. // Oraşul din est e-mbălsămat în nostalgie / iar acela din nord / consumă cereale / cu lapte şi pedofilizează băieţei […] // Părul tău acum incendiază mesteceni / îmblânzeşte crotali şi pe mine mă cuprinde / o pace adâncă […]” (p.18-19). Anatomia primară, ca mod de a distinge senzorial lumea, se metamorfozează aici într-un instrument de reconectare cu umanitatea evacuată pe nesimţite din prezentul alienat şi alienant deopotrivă: „lumină sau fluid asemănător / învăluie corpul / străbate degetele până capătă / portocaliul labei de raţă // […] Şi numai carnea zdrelită // Şi numai amintirea unei pisici / pe timpurile anacreontice / mai face totuşi să simţi / ceva dinspre umanitate” (p.34).

Poemele din Antwerpen completează imagistic un tablou al diversităţii care dezbină şi în care înstrăinarea neparticipativă devine dureroasă. Elementele componente ale acestui peisaj pestriţ poetul le resimte ca pe nişte expresii ale izolării, chiar dacă din punct de vedere social-cromatic ele par bine plasate şi veridice. O gamă întreagă de clişee urbane (atât de accesibile oricărui privitor cât de cât atent) dau mărturia unei acuităţi în descreştere, provenită dintr-o conştiinţă a inutilităţii închegării vreunui viitor mulţumitor: „pişoarul din metal masiv / sub cerul liber / ca tiribombele din celălalt secol / Aici ne întâlnim: / tinichigiu afro / asiatic incert / european self-distructiv / coborâţi din fantasmele Pepsi / din filmuleţul sponsorizat / pentru democraţia / afgană // pentru Sudan” (p.41). De altfel, reticenţa poetului deine explicită, odată cu asumarea radicală a eşecului unei eventuale coabitări cu această lume a lipsei de coeziune. Poetul nu-şi doreşte o topire în universul străin, pentru că asta ar însemna o demisie de la propriul mod de a percepe totul. Chiar şi tardiva imersiune în acest tărâm de neînţeles e resimţită ca o blândă concesie făcută comodităţii, fără ca prin aceasta poetul să-şi repudieze crezul dintâi: „Mi-a fost teamă că m-aş putea / simţi bine-n Antwerpen / citind cronici de cinema & savurând / salate cu o tonă de maioneză // […] M-am topit ca / de fiecare dată-n vitrinele cu bijuterii / […] şi-n lumina căzută / prin fante mistice,-alcoolizate / -n somnul funcţionarului / colonial” (p.43-44).

Poate cea mai reuşită parte a volumului, Ostroveni. Viaţa şi contactele realizează involuntar o continuare cvasi-explicativă pentru nedumeririle exprimate anterior. De data aceasta avem de-a face cu retrogradarea matură într-un timp al suspendării oricăror temeri, în afara celor ludic-puerile pe care le implică vârsta copilăriei. Într-un stil uşor caustic, cu tuşe umoristice şi micro-tragedii savuroase, Ştefan Manasia recreează, convingător şi sigur, premisele unei fericiri aparente. Nu lipsesc, e drept, nici micile morbidităţi sadice, nici verva revanşard-adolescentină a căutătorului de vise diriguitoare: „gândacule, fii înghiţit de înserare / pierde-te pe aeroportul florii ultraviolet: / uită bizantinismul defuncţilor pe care / -i mixez în baletul ăsta înfiorător de încet” (p.73). Spectacolul reconfigurării, în mic, a tarelor care-şi formează sâmburii în inofensivul joc al copilăriei ia forma unui exerciţiu stilistic de mare impact, care mi-a amintit de Exuviile Simonei Popescu: „trupuşoarele fetiţelor erau RĂUTATEA pură / plângeau văzând furnicile cum duc gândaci în crevasele / din ciment // […] se trăgeau de păr cine să-nceapă şotronul / în ciorapi supraelastici transpiraţi / regină, regină, câţi paşi îmi dai?” (p.75).

Aşadar, chiar dacă inegal sub aspectul ponderii şi al eficienţei afectelor în comunicarea mesajului poetic, volumul lui Ştefan Manasia întăreşte convingerea că, dincolo de estetismul derutant al unei întregi generaţii de poeţi pentru care subiectivismul absolut e singura formulă de redesenare a lumii, există, totuşi, şi scriitori care şi-au făurit un ţel din stilizarea persuasivă a speranţei. Cred cu tărie că poezia lui Manasia reprezintă o formă proaspătă de a adulmeca necunoscutul, de a-l confisca din eterna lui atemporalitate şi de a-l îmblânzi cu talent, plasându-l, cu admirabilă răspundere lirică, între limitele darnice ale versului.

(Ştefan Manasia, Motocicleta de lemn, ed. Charmides, 2011)

Poate părea ciudată recenzarea unei cărţi de poezie în paginile unei reviste de suspans, mystery, thriller, sf ş.a.m.d. Numai că volumul lui George Chiriac, Frica circulă prin subteran, pare construit ca o sumă de clişee fotografice (n-o spun în cheie peiorativă) smulse din atmosfera terifiantă a filmelor de gen şi transpuse cu atenţie în pagină.

Versurile lui Chiriac zugrăvesc o lume în care pericolul nevăzutului e atât de pregnant, încât luciditatea se topeşte sub greutatea acestuia. Atmosfera sumbră pare să coboare peste oraşe, peste cimitire (există mai multe „vizite” la Bellu), într-o tăcere înfricoşătoare. Fotogramele izbucnesc în pagină pe neaşteptate, creând senzaţia de nou, de macabru subtil controlat .

*continuarea recenziei, pe site-ul revistei , cu un clic aici.

(George Chiriac, Frica circulă prin subteran, 80 p., ed. Casa de pariuri literare, 2011)

Nu degeaba am pus titlul ăsta agresiv. M-am simţit atâââât de răzbunat de cartea asta, încât pot spune orice. V-oi zice mai în jos şi de ce.

Deci: în continuarea corespondenţei noastre de aici, vă supun atenţiei o altă carte care se ocupă cu îndreptarea erorilor de limbă. Ştiu, ne întâlnim cu ele la tot pasul, pe unele le tolerăm mai uşor, altele ni se par strigătoare la cer. Meritul unei astfel de cărţi este imens nu doar pentru că-ţi spune ce e corect şi ce nu, ci mai ales pentru că ai încredere oarbă în profesionalismul autoarei. Iar Valeria Guţu Romalo este, deşi nu mai trebuie s-o spun, un nume cu greutate în domeniu.

N-o să mă apuc aici să fac rezumatul cărţii. Spun doar că e foarte bine construită, tratează problemele pe teme mari, în paragrafe distincte, iar concluzia, de fiecare dată, e clară şi concisă. Ca să nu existe loc de interpretare, ca la Curtea Constituţională. Aici lucrurile sunt clare. Şi ţi se mai şi explică, mură-n gură, de ce. O să notez doar chestiunile care mi-au atras atenţia sau care mi se pare mai de folos.

1) am observat şi eu glisarea lui „vizavi de” de la sensul iniţial („faţă de”, reprezentare spaţială) la înţelesuri halucinante. Las la o parte faptul că, mie, cei care folosesc locuţiunea asta în locul mai simplului „referitor la” mi se par fanfaroni şi… „cultişti”. Adică boi, mai pe înţeles. Acum că o spune, mai delicat, şi autoarea, mă simt foarte bine în postura de arătător cu degetul. Mă rog, autoarea nu spune că ăştia ar fi boi, ci dezvăluie doar modul în care locuţiunea a „evoluat” de la sensul iniţial. Expresia fiind foarte folosită în limbă acum, opoziţia noastră e pur conservatoare.  Suntem elitişti, ce pula noastră.

2) „ca şi”. Dar nu mai zic nimic în plus. Decât atât: nişte boi, boi, boi, oh boy!

3) confuzia, vizibilă mai ales în scris, dintre ori (disjunctiv, echivalent cu sau) şi or, care exprimă o opoziţie atenuată, şi nu un raport contradictoriu între două opţiuni. Deci, nu „Ea mă chema la o cafea. Ori eu nu voiam să merg”, ci „Ea mă chema la o cafea. Or, eu nu voiam să merg.”. Pentru că, evident, depinde de cine mă cheamă la o cafea. În unele cazuri m-aş duce, deşi nu beau cafea. Mă descurc în alt fel.

4) nu se spune „cantităţile de apă au depăşit 25 de litri pe metrul pătrat”, ci „pe metru pătrat”.

5) se nasc verbe cum e „a atenţiona”. Pare să fie în regulă, norma le va reţine, însă, în cazul acesta, înţelesul ar trebui să fie doar acela de „a atrage atenţia”. Or, în unele contexte, acesta se schimbă, ceea ce e incorect: „L-am auzit întrebuinţat însă şi ca echivalent cu a da atenţie, a fi atent, în contexte ca: L-a atenţionat cu un cadou frumos. Cu ambele sensuri a atenţiona trebuie evitat, deoarece, neadmis de limba literară, aduce în comunicare o aură periferică supărătoare”.

6) nu e corect să folosim în principal cu sensul de mai ales, în primul rând. Evitaţi, aşadar, să fiţi pompoşi. Spuneţi „mai ales”, nu „în principal”.

7) ah, de când aştept să scrie cineva, negru pe alb, că a lectura e o oroare! De asta mă simt răzbunat! De ani de zile caut undeva, oriunde, un locşor în care să scrie că folosirea acestui verb e dovadă de ţopism. O spune autoarea, aşa că m-am liniştit: „Formaţie pretenţioasă şi semidoctă, a lectura nu are nici măcar avantajul scurtimii, deoarece dispunem de a citi, alături de ceremoniosul a da lectură”. Na!

Ar mai fi muuulte, dar nu mai bine cumpăraţi voi cartea şi o „lecturaţi”? :))

Sight for sore eyes, I’m telling ya.

(Valeria Guţu Romalo, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, 300 p., ed. Humanitas, 2008)

La mine nu există dilema din titlu, pentru că nu sunt fumător. N-am fost niciodată, ca să răspund potenţialelor întrebări.  Şi, oricum, nu despre o astfel de alegere e vorba în cartea lui Orwell, ci despre dorinţa lui aproape aritmetică de a găsi explicaţii plauzibile pentru faptul că oamenii nu mai citesc. Poate ştiţi filmuleţul ăla de pe youtube în care reporterul îi întreabă pe nişte oameni de pe stradă care e ultima carte pe care au citit-o. Răspunsurile sunte stupefiante nu doar din pricina titlurilor amintite (o femeie spune că ultima carte de care-şi aduce aminte e „Pinocchio”), ci mai ales din cauza motivelor care stau la baza acestei inactivităţi. „Nu am timp”, cică. Dar să te speli ai timp?, întreb eu. En fin, asta e o idee noiciană, care spune că aşa cum ai grijă de curăţenia fizică a trupului tău, trebuie să te preocupe şi igiena mentală, pe care n-o poţi dobândi decât prin citit. Şi că, dacă îţi faci timp pentru una dintre acţiuni, trebuie să găseşti metoda să o faci şi pe a doua.

Cartea lui Orwell e o colecţie de eseuri/articole de ziar care tratează probleme diverse, toate, însă, circumscrise condiţiilor sociale în care suntem nevoiţi (mă rog, era nevoit) să ne ducem existenţa. În Cărţi sau ţigări el face, de pildă, demonstraţia matematică a faptului că scuza „nu citim, pentru că sunt scumpe cărţile” este palidă. Şi încheie: „în cazul în care consumul nostru de carte va rămâne la fel de scăzut ca şi înainte, cel puţin haideţi să recunoaştem că asta e din cauză că lectura e un mod de petrecere a timpului liber mai puţin interesant decât luptele de câini, filmele sau crâşma şi nu deoarece cărţile, fie ele cumpărate sau împrumutate, sunt prea scumpe” (p.14).

În Confesiunile unui cronicar de carte ironia şi ilarul îşi dau mâna. E absolut delicios modul în care Orwell descrie „zbaterile” celui care trebuie să livreze texte referitoare la cărţile care se tot adună pe masa lui de lucru. Ieri m-a apucat şi pe mine exasperarea, întrucât mi-am dat seama că la capul patului meu zac cărţile care sunt „urgenţe”, adică pe care trebuie să le citesc cât mai repede şi despre care am promis unul,altuia c-o să scriu. Numărul lor m-a descurajat, însă. Am 47 de „urgenţe”! 🙂 Urmează, evident, trierea lor, la care se adaugă neplăcuta misiune de a trimite mailuri/a da telefoane cu mesajul „va mai dura”. Anyway, Orwell îl vede pe cronicar ca pe un ins banal, care îşi târăşte zilele între tomuri, pe care în secret le urăşte de moarte, dar despre care va reuşi, cumva, să scrie elogios, mai degrabă dintr-o bucurie a ducerii la capăt a lucrului, decât din convingere sinceră. Sper să nu ajung în postura asta.

De un realism percutant e povestirea Cum mor săracii, unde ni se descrie cu minuţiozitate proximitatea morţii şi chipurile pe care o ia aceasta, într-un spital franţuzesc interbelic. Sunt tablouri grele, din care nu lipseşte, totuşi, ocheada hâtră. E, totuşi, Orwell, nu Allan Poe! 🙂 Cea mai consistentă bucată a volumului este Anii bucuriei, o rememorare sinceră a anilor de adolescenţă petrecuţi în şcoli înalte britanice, unde rigoarea academică se împleteşte (periculos, aş zice eu), cu tabuurile, cu homofobia, cu un fel de dispreţ absolut pentru păcatele veniale. Ni se povesteşte cum sunt pedepsiţi băieţii care sunt prinşi masturbându-se (şi cărora li se spune că acest obicei îi va duce la nebunie), cum relaţiile dintre copii se nasc exclusiv prin raportarea la averea părinţilor, cum diferenţele de statut social se reflectă în atenţia pe care le-o acordă cadrele didactice ş.a.m.d. Peste toate acestea, Orwell aşază o privire adâncă, retrospectivă, şi nu are pic de înţelegere retroactivă pentru acele mici abuzuri inexplicabile într-o societate care se doreşte emancipată, dezinhibată, liberă. Repercusiunile pe care le poate avea stigmatizarea unui copil pentru vina de a face pe el în timpul nopţii, mult timp după ce acest lucru iese din sfera firescului, sunt, după părerea lui Orwell, foarte grave. Metafora unei societăţi care preferă să acuze nediferenţiat, în loc să găsească metode moderne de a-şi trata tarele, este mai mult decât străvezie.

Şi dacă în 1984 distopia era pretextul pentru tragerea unor semnale de alarmă, în eseurile din cartea asta adevărul istoric şi social este cel care ne face să ne punem întrebări şi să ne regândim strategiile pe termen lung. Iată cum ficţiunea e, încă o dată, întrecută de realitate. Şi dacă ne-o spune Orwell, ar trebui să băgăm la bostan.

(George Orwell, , 204 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Ciprian Şiulea)

Borges

Posted: 2012/01/03 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Nu prea îmi plac clişeele atunci când vine vorba despre autori. Însă trebuie să recunosc că uneori o prea mare admiraţie colectivă pentru vreun scriitor are darul de a mă inhiba. Când îi citesc o carte şi văd că nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu ea, tind să mă autoblamez: fie n-am fost eu suficient de smart, fie n-a fost timpul potrivit, fie îmi era capul în altă parte ş.a.m.d. Adică mi-e cumva greu să spun: „dom’le, e un bullshit!„.

Dar, pentru că 2012 mi-a adus un oarecare curaj (aşa zic eu acum, cine ştie câte laşităţi o să-mi mai dea târcoale până în decembrie), o s-o zic răspicat: NU MI-A PLĂCUT Cartea de nisip a lui Borges. Reveniţi-vă din leşin şi o să-ncerc să vă explic de ce. În primul rând, n-am înţeles dorinţa autorului de a justifica (într-o manieră foarte… pop) stilistica volumului: „Povestirile sunt spuse simplu, deşi ele nu sunt deloc simple; pentru că nu există lucruri simple în univers; totul este complex. Eu le deghizez în povestiri simple.” Mi-ar fi plăcut ca autorul să aibă încredere în mine că pot detecta complexitatea unui mesaj într-o povestire scrisă simplu. Trecem peste.

În al doilea rând, cu toată tentativa de simplificare a mesajului, Borges nu reuşeşte aici să fie prietenos. Volumul e omogen, e adevărat, însă această omogenitate se naşte în vecinătatea unor texte care transmit mult mai puţin decât a intenţionat autorul lor. Se prea poate ca substratul nuvelelor să fi prins un cheag consistent în mintea scriitorului, atunci când acesta a făcut transferul dinspre concept către concretul imagistic, însă eu n-am resimţit suficient de tare concreteţea unei eventuale concluzii. Repet: pentru că ştiu că e vorba despre Borges, probabil că nu m-am raportat într-un mod adecvat la substanţa cărţii.

N-o să pot spune, fireşte, că nu mi-a plăcut nimic. Borges e un povestitor iscusit. Problema mea a fost aceea că de câte ori începeam o nouă povestire îmi propuneam să rămân atent şi captiv până la următoarea, însă nu ştiu ce duh al Crăciunului (probabil Grinch) îmi confisca plăcerea asta şi nu terminam ceea ce aveam de terminat fără un căscat prelung şi fără conştientizarea ideii că autorul m-a pierdut undeva pe drum. E un ermetism călduţ aici, asociat cu un elitism de viţă nouă, în bucăţi epice preteţioase, cu vag miros baroc. Adică nu pe gustul meu.

Unele povestiri m-au pus, totuşi, pe gânduri, fără ca prin asta să mi se pară că am atins un nivel nou al înţelepciunii (ar fi şi greu, sunt geniu din născare). Tema dublului, în povestirea Celălalt, e o metaforă care vine să sublinieze nu atât repetabilitatea păcătoasă a timpurilor, ci previzibilitatea şi liniştea regăsirii aproapelui, al celui-care-ne-seamănă. E vorba şi despre suspiciunea cu care întâmpinăm ineditul unor păţanii cotidiene, nelăsându-ne prea uşor convinşi de validitatea ontologică a întâlnirilor formatoare. Toate astea dintr-o vigilenţă prost canalizată, după capul meu. E lungă discuţia.

Mi-a plăcut mult Oglinda şi masca, pentru că pledează, cu o naivitate specifică geniilor, pentru reinstaurarea poeziei ca metodă sigură de măsurare a frumosului. Ştiu că sună aiurea, dar aşa este. Perfecţiunea unui mesaj poate conţine în ea atât de mult frumos, încât devine inutilizabilă de către (dacă nu chiar periculoasă pentru) cei din jur. E o sugestie platoniciană aici, care mi-a plăcut. Cuprinderea ideii într-o frază (sau, în cazul poveştii, într-un vers) poate produce efectul unei totale înstrăinări de lume, pentru că după ce ai avut acces la nemurire, nu mai vezi rostul scăldării în mediocritatea ciclică a zilelor. După ce guşti frumuseţea nu mai poţi trăi cu dezamăgirea pepetuă a mizeriei înconjurătoare. De aceea e periculoasă poezia în doze mici: pentru că dacă se înfăţişează în splendoarea ei doar unor iniţiaţi solitari, aceştia nu vor avea altă cale de salvare decât evadarea. Nu putem lucra decât cu o regretabilă dihotomie: fie pierim toţi, fie ne salvăm toţi prin cuvânt. Dar, cum lucrul acesta e utopic, ne rămâne să „fugim” de frumuseţe, pentru că ea este, conform lui Borges, un „dar neîngăduit oamenilor”.

Deci, nu a fost o carte care să mă impresioneze. Cu mici excepţii. Voiam mai mult. Maybe next time.

(Jorge Luis Borges, Cartea de nisip, 144 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Cristina Hăulică şi Andrei Ionescu)