O, ţară tristă…

Posted: 2011/12/30 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

* text apărut în , nr.11-12/2011 

Când a publicat Jurnalul de la Tescani, Andrei Pleşu a fost acuzat că escamotează cu bună ştiinţă cotloanele cotidiene ale unui prezent sulfuros, pentru a se complace în dulcea ispită a esteticului pur. Adversarii de atunci ai „jurnalului” (pun ghilimele pentru că, într-adevăr, cartea exceda rigorile stricte ale unei dări de seamă asupra vieţii autorului şi transmitea, cu o reflexivă acuitate, fragmente ale unui trăibil imediat, natural şi spontan) au considerat, pesemne, că lipsa unei atitudini manifeste împotriva regimului de atunci se traduce printr-o calmă laşitate. Ceea ce au uitat să menţioneze aceiaşi mici bombănitori este că volumul scris la Tescani reprezintă, până astăzi, una dintre cele mai frumoase lecţii de stil literar din literatura română postbelică.

Mă bate gândul că la fel se va proceda şi cu volumul de faţă. Chiar dacă, acum, nu i se mai poate imputa „neimplicarea” în actualitatea sordidă, pe care o colorează savuros şi o împestriţează cu sârg şi patos. Andrei Pleşu are neşansa de a fi, în egală măsură, iubit şi detestat şi capacitatea de a naşte, subsecvent, pasiuni riguros simetrice. Nimeni, însă, n-a îndrăznit să conteste valoarea literară a unui text scris de Andrei Pleşu, fie el articol de ziar, eseu ori discurs. De aceea, recentul volum al său, intitulat Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete, va stârni, fără dubii, discuţii aprige.

Trebuie menţionat, totuşi, că această relativ nouă meteahnă a autorilor de calibru de a-şi aduna în volum texte independente, apărute în presa vremii, nu este pe deplin onestă. Un articol rumegat a doua oară pierde, fireşte, din actualitate şi, în plus, încadrarea acestuia într-un ansamblu uşor neomogen stilistic aduce mici prejudicii însuşi volumului. Cu Andrei Pleşu avem, însă, garanţia şarmului demonstrativ, a coerenţei şi a cuvântului bine aşezat. Ceea ce, s-o spunem pe şleau, reprezintă chiar farmecul acestui excepţional mânuitor de limbă română.

Acolo unde se simte o adâncă apreciere din partea autorului faţă de personajul redat cititorului, descrierea acestuia capătă dimensiuni aurorale. A. Pleşu are, în schimb, o grijă pedantă de a nu cădea în ridicol şi în misticism. Nu e encomiastic, dar recunoaşte valoarea celuilalt şi se bucură să fie contemporan cu acesta. Autorul are, aşadar, un înnăscut simţ al admiraţiei, pe care o oferă necondiţionat tuturor acelora cărora le-a stat în preajmă şi care i-au fost de ajutor, în vreo formă sau alta. Când descoperă doi oameni fundamental diferiţi (e vorba despre Constantin Noica şi Alexandru Dragomir), dar pe care îi iubeşte la fel de mult, Andrei Pleşu face o asociere surprinzătoare, menită a-i clasa pe cei doi mentori într-o categorie comună (a celor care îndeamnă, în mod diferenţiat, la reflecţie): „Discursul domnului Noica provoca, de regulă, o reacţie de tipul: <nu m-aş fi gândit niciodată la asta!>. Ascultându-l pe domnul Dragomir, te simţeai îndemnat să spui: <cum de nu m-am gândit?>. Cu cel dintâi descopereai insolitul, cu cel de-al doilea evidenţa. Sunt două specii diferite de bucurie metafizică.” (p.19)

Deseori, portretistul extrage din elementele prezenţei fizice concluzii privitoare la caracterul personajului descris, folosind cu îndemânare şi precizie o corespondenţă între aparenţă şi esenţă: „Înalt, dar filiform, fragil, dar lacom de uzură senzuală, Marin Tarangul avea, până şi în momentele lui de aroganţă, o componentă de retractilitate, de resemnare. Era fundamental singur.” (p.63) Alteori, performanţa identităţii dintre asumarea publică a unui rol şi ideea care călăuzeşte destinul purtătorului de mesaj îi provoacă autorului puseuri de nedisimulată stimă: „Statura lui impozantă (a lui Vaclav Havel n.m.) nu decurge, în chip direct, din anvergura ideatică a operei sale scrise. […] Căci, în cazul lui, nu ce spune eseistul e spectaculos, ci faptul că el a trăit mereu în conformitate cu ceea ce spune.” (p.95).

Autorii pentru care Andrei Pleşu are slăbiciuni mărturisibile public sunt portretizaţi distinct, cu o deosebită atenţie către detaliul diferenţiator: dacă Emil Cioran e „simultan morocănos şi jovial, depresiv şi tonic” (p.220), Mircea Eliade e surprins în capricioasa lui ipohondrie, redată cu umor şi o vagă empatie retroactivă: „Se bucură ca un copil de isprăvile proprii şi îşi face iluzia că durerile lui de stomac sunt un eveniment planetar. Cititorul e invitat la o solidaritate argumentată clinic: va scăpa autorul de aciditate sau nu?” (p.226), Herta Müller reprezintă, în mod egal, rigoarea adevărului şi riscul corelativ al căutării acestuia: „Nu ştie limbajul amabilităţii ipocrite, nu adoptă atitudini corect şi cochet politice, dă, suverană, <cu bâta-n baltă> şi <cu oiştea-n gard>.” (p.233), iar Gabriel Liiceanu apare în ipostaza dascălului prin excelenţă, a omului al cărui rost e facilitarea înţelegerii unor concepte iniţial greu digerabile pentru ceilalţi: „Odată ce a intrat în intimitatea unei idei, ştie, ca nimeni altul, să o treacă şi altora. E un excelent profesor.” (p.245).

Generos în laude, Andrei Pleşu e devastator în critică şi prezintă o plăcere aproape sadică în redesenarea riguroasă a derizoriului. Setei de admiraţie de odinioară îi ia locul o iscoditoare vigilenţă în creionarea unor portrete la limita caricaturii. În lupta surdă cu impostura, cu nesimţirea, cu imoralitatea şi cu inconsecvenţa etică, autorul scoate la înaintare un întreg arsenal de epitete compromiţătoare, comparaţii muşcătoare şi ironii bine articulate, îndărătul cărora simţim, totuşi, o notă de ilaritate compensatoare, de natură să ni-l facă niţel simpatic pe sinistrul personaj supus judecăţii. Astfel, Teodor Meleşcanu e genul de om indispensabil, băiatul de comitet gata oricând să asume o poziţie în linia întâi, cu sau fără competenţa necesară: „Pe ce se poate bizui cineva care se bizuie, de pildă, pe dl. Meleşcanu? Diplomat comunist, apoi guvernamental FSN-PDSR, apoi disident PSD, şef de partid propriu, iar în final liberal, ministru liberal, stabil la armată, interimar la justiţie” (p.109); Ion Cristoiu e „un amestec de Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, reveniţi în poiana lui Iocan după câţiva ani de învăţătură la seral” (p.140); în Valentin Stan „tehnologia de vârf colaborează cu şmecheria de birt şi cu o volubilitate de spiţer nevrotic” (p.143); Crin Antonescu „exhibă virilităţi, autoritarisme şi trivialităţi care însă nu se potrivesc siluetei lui mai curând inconsistente. Rică Venturiano se joacă de-a Vlad Ţepeş” (p.173); Adrian Păunescu e „un soi de Avram Iancu bine hrănit, aflat în siestă perpetuă” (p.184); Vadim Tudor „îşi confecţiona o obscură carieră de publicist, valorificând minore dexterităţi de versificator, lingău şi ţoapă” (p.188); George Pruteanu crede că „a fi intelectual e […] a explica mereu prostimii cum stau, mă-nţelegi, lucrurile”, acest lucru constituindu-se într-un fel de „prepotenţă cinică, la limita kitsch-ului” (p.201); Sergiu Andon e „asudat, vag apoplectic, profesionist rutinat al şmecheriei de bară” (p.205) ş.a.m.d.

Elegant în elogii şi necruţător în verdicte, Andrei Pleşu dă, prin acest volum, un surprinzător şi proaspăt ghid de argumentaţie critică, în care omniprezenţa umorului e doar o simplă modalitate de a face digerabile precarele portrete ale epocii. Pentru că, dincolo de tot spectacolul luxuriant al lexicului, de bogăţia fastuoasă a stilului literar, îţi rămâne, după lectură, subtonul amar al acestui panoramic peisaj diform, cinic şi fatalmente trist.

(Andrei Pleşu, Faţă către faţă – Întâlniri şi portrete, ed. Humanitas, 2011)

Comentarii
  1. talex spune:

    frumoasa cartea, frumoasa si cronica

  2. […] citit încă ultima carte de Andrei Pleşu, Faţa către faţă. Întâlniri şi portrete, mi-a plăcut, însă, foarte mult recenzia făcută de Dan […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s