Romantismul n-a murit!

Posted: 2011/12/24 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Cu siguranţă, Eduard Filip Palaghia nu e un poet actual. Cel mai recent volum de poeme, intitulat (cu un calambur) „Des prins”, conturează profilul unui autor care nu doar se hrăneşte din experienţa livrescă a romantismului liric, ci promovează, la rându-i, o scriitură ce poate părea unora vetustă. Poetul n-are preocupări mărunte, nu-şi sondează, egolatru, interiorul zbuciumat şi biciuit cotidian (ca în cazul milenariştilor), ci proiectează trăirea poetică într-un abis îndepărtat, într-un cosmic delirant şi liniştitor deopotrivă. Simţămintele care-l mână în luptă au mize universale, nu se lovesc de micile imperfecţiuni ale detaliilor.

E.F. Palaghia are, totuşi, câteva legături cu şaizecismul (care-l prinde bine, cel puţin eu asta i-aş recomanda: o imersiune serioasă în poezia şaizecistă; ar putea găsi multe similitudini cu propriile angoase) şi chiar cu unele elemente optzeciste. Uneori am simţit adierea unei vagi influenţe dinesciene, în special în poemele care transferă decorului citadin speranţa izbăvitoare a unor întrebări personale. Însă, chiar şi în cazurile acestea, tendinţa autorului de a erotiza excesiv mesajul conduce la ratarea regretabilă a unei strofe începute frumos: „Aş lista polen la Bursă / şi agenţii-ar fi albine, / m-aş descoperi pe mine / pe o dâră dulce scursă / undeva, cândva, prin tine” (p.37). Acest abuz al explicitului nu face decât să mute emoţia iniţială într-un registru al vulgarităţii involuntare. Un lucru oarecum similar se petrece şi în strofa: „M-aş putea obişnui aşa! / Ăsta e pericolul ce-mi paşte / sfincterele transhumate-n moaşte, / sufletul de mucava” (p.52).

Poetul e foarte sigur pe validitatea etică a convingerilor proprii şi se simte dator să le împărtăşească lumii întregi. Nu există dubiu că autorul gândeşte frumos, că are fior liric şi că nu e străin de talent. Eroarea de concepţie derivă din aceea că se încearcă o supralicitare a emoţiei prin îmbrăcarea ei în haine ostentative. Uneori, din lipsa unei rime perfecte, poetul recurge la „umpluturi” ritmate, care taie brutal din mesaj, anihilându-i forţa de început: „În dimineaţa asta sunt hoţul de imagini /trăind refugiul vieţii încremenite-n gest, / execut moral pe frontul dintre pagini, / memorialistul stării vibrânde… iar n-am rest!” (s.m., p.15); „Printre zaharicale-ntinse pe tăvi de alabastru, / mi-a izvodit Şeherezada poveşti cu minarete, / şoptea o broderie din glasul ei măiastru / şi nopţile-mi curgeau… Trebuia să mă desfete!” (s.m., p.17).  Această rupere a versului nu are efectul scontat; ea nu mută atenţia înspre un mesaj mai profund, ci pur şi simplu o disipează. Tot din categoria epatării lexicale e şi încercarea lui Palaghia de a folosi inversiunea (procedeu specific romantismului), alăturarea voit şocantă a termenilor, neologismul: „acest concupiscent solstiţiu”, „remuşcările-ţi elefantine” (?), „mă nevoiam sacerdotal, cu cântecele-mi şuie”, „împânzindu-mă cu miros de nor” (mergea parcă mai bine „învelindu-mă în miros de nor”) ş.a.m.d.

Cu toate acestea, admir în scriitura lui Palaghia curajul de părea solitar şi străpuns de lirism într-o lume mercantilă şi egoistă. Acest mod de a gândi poetic lumea are nevoie de cât mai mulţi adepţi, indiferent de modele literare trecătoare. Romantismul târziu devine desuet doar în momentul în care fondul care îmbracă această formă a dispărut complet din lume. Or, nu e cazul. Mi-au plăcut mult poeziile „Şisturi”, „Purtătorul de răvaşe” şi „Poeţii”, unde există o concordanţă perfectă între valoarea supusă judecăţii şi forma pe care i-a dat-o poetul. Şi, mai mult decât atât, cred cu tărie că poetului îi iese straşnic poezia funambulescă, jemanfişismul cuminte al jongleurului cu vorba, şmecheria hâtră a celui care spune adevăruri fundamentale fără a-şi pierde din simţul ludic, în care ghicim, totuşi, subtonul unei vechi tristeţi: „Sunt cercetat, ca-ntr-un dosar penal / şi nu e viciu, nu-i nimic sexual / în gestul meu prelins, oral – / nici n-am analizat pretinse pudibonderii, / n-am dat la guguştiuci valori târzii; / am suferit, am plâns, am încercat, / m-am zvârcolit cu cinci fantasme-n pat, / am navigat, / am eşuat // Şi-am câştigat / preşedinţia unei plaje părăsite: / altoi mă simt, vârtej din aşchii de pirite” (Rechizitoriu, p.30); „Nu-i rău să scrii pentru prieteni, / nu-i rău să te-amăgeşti din când în când, / nu-i rău să le aduci un zâmbet peste gând, / din labirint Ariadnei fir de-i depeni // Nu vrei să mergem la furat de pepeni?” (Minotaurul hazliu, p.33)

Romantic, ambiţios şi cu fibră lirică evidentă, Eduard Filip Palaghia reuşeşte, deocamdată, un melanj imperfect între plenaritate ca subiect etern (şi autoasumat de însuşi autor) al poeziei şi stilistica postmodernă (şi imperativă, azi!) a mesajului. Cu alte cuvinte, lui E.F. Palaghia nu i se reproşează, în rândurile de mai sus, inconsistenţa poetică a scriiturii, ci doar inadecvarea conţinutului la formă. Poet cu certitudine talentat, sunt încrezător că E.F. Palaghia va face saltul necesar dinspre trecut înspre un prezent care, fără a fi golit de sens, îşi trăieşte existenţa suspendat între vechi rigori şi alte aşteptări.

P.S. Cartea am primit-o prin poştă. Pe internet n-am găsit imaginea coperţii, de aceea nu apare poza în stânga sus, aşa cum v-am obişnuit. Şi nu-mi cereţi s-o scanez, că şi pentru mine e sărbătoare azi şi n-am chef.🙂

(Eduard Filip Palaghia, Des prins, 76 p., ed. Timpul, 2011)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s