Ne iubeşte, nu ne iubeşte

Posted: 2011/12/15 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , , , ,

Observ că iarna mi se face dor de Herta Müller. De cărţile ei, adică. Şi de aceea mă bucur că am avut ocazia să citesc acest volumaş de eseuri. Asta pentru că nu întotdeauna am chef să citesc romanele acestei autoare, cărţi grele, de un minimalism lugubru şi dătător de fiori pe şira spinării. Mi-am zis: „eseuri?”. Ia să vedem.

Numai că socoteala din dreptul bibliotecii nu s-a potrivit cu cea din pat. Adică după ce am luat cartea de pe raft şi m-am aşezat comod în pat, am deschis-o. Da, am citit destul de repede totul, însă, aşa cum scriam într-o cronică din Poesis Internaţional de anul trecut (la cartea Călătorie într-un picior), am avut din nou senzaţia că Herta Müller scrie aceeaşi carte, over and over again. Şi indiferent dacă forma cărţii e aceea a unui roman ori a unei colecţii de eseuri izolate. În termeni medicali, aş zice că the woman’s got an obsession. Şi n-aş greşi. Sigur că, în cazul ei, o astfel de preocupare e justificată şi este, dincolo de orice dubiu, utilă în încercarea de a crea un climat respirabil şi sănătos al lumii în care trăim. Intransigenţa autoarei (în care mă regăsesc 100%) este de admirat, cu atât mai mult cu cât ea pledează pentru un lucru esenţial în reconstruirea fibrei morale a unui popor castrat emoţional şi fără memorie, şi anume ideea de a nu uita niciodată erorile trecutului. Ca să nu riscăm să le repetăm, nu de alta.

Deci, ideea e nobilă. Numai că eu cred că Herta Müller nu-şi doreşte neapărat însănătoşirea unei societăţi bolnave, ci salvarea proprie. Inclusiv la Ateneu, în celebra întâlnire cu Liiceanu, a declarat că ea scrie pentru că nu poate altfel, că exerciţiul acesta păcătos n-are alt rol decât acela de a-i aşeza în minte lucrurile izolate care au izbit-o de-a lungul vremii, de a le îngloba unui sistem coerent şi de a-i permite să-şi ducă, pe mai departe, viaţa care i-a rămas. E vorba, deci, despre un egoism, nu despre altruismul proverbial al artistului dedat trup şi suflet salvării sufletelor pustiite. Şi de aceea mi se par nelalocul lor (başca stânjenitoare pentru autoare) întrebările de genul „iubiţi România?”. Îmi vine mie să răspund în locul Hertei, cam aşa: „Păi cum pizda mă-sii s-o iubesc, când m-a frecat atâţia ani la rând, când am avut de suferit din pricina acestor defecte genetice colective ale poporului care sunt incongruenţa, inconstanţa şi nesolidaritatea? Când mi-a furat slujba, când m-a bătut în beciurile Securităţii, când m-a ameninţat că mă îneacă în râu dacă nu semnez angajamentul? Când m-a alungat de colo-colo şi m-a tratat ca pe ultimul căcat?”. Numai zâmbetul binevoitor al celui care întreabă o poate face pe autoare să răspundă, elegant, că nu ştie dacă iubeşte ţara asta.

V-o spun eu: n-o iubeşte. Herta Müller consideră că tot ceea ce ţine de patrie şi de destinul individual al omului într-un sistem totalitar reprezintă, de fapt, un accident biografic. Iar acest nefericit accident se cheamă, în cazul ei, România. Aşa cum nu-ţi iubeşti predispoziţia către hipertensiune arterială, nu poţi iubi nici chemarea asta blestemată înspre o viaţă trăită în frică. De aceea nu ne iubeşte Herta. Reiese clar chiar şi din descrierea urâtă pe care o face Norei Iuga, „dama cu pălării”, pe care o acuză că doreşte să uite trecutul. Cunoscând-o cât de cât pe Nora Iuga, i-aş răspunde Hertei că nu din cauza unei complicităţi vinovate nu vrea Nora să se întoarcă în trecut, ci datorită unei iubiri imense pentru viaţă şi pentru oameni. Pentru clipa de acum, care trece şi pe care nu ţi-o mai dă nimeni înapoi. Nora Iuga e un copil al frumosului, al bucuriei de a fi viu, nu un satrap vindicativ.

Totuşi, cred că Herta Müller iubeşte câte ceva din cultura română. Altfel nu-mi explic paginile, de rară frumuseţe, pe care le închină lui Emil Cioran ori Mariei Tănase. Se simte solidară cu creaţia anonimă, cu tânguirea veacurilor şi cu refuzul lucid al compromisului. E neagră Herta. Neagră de tot. Cred că de aceea îmi şi place atât de mult, în ciuda răbufnirilor mele de mai sus. Maniheismul încă nu mi-a ieşit complet din sistem. Poate peste vreo 10 ani. Mai vorbim atunci.

(Herta Müller, Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică, 264 p., ed. Humanitas, 2011, trad. de Alexandru Al. Şahighian)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s