Ştiu ce-ai făcut astă-vară

Posted: 2011/12/05 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Eram în clasa a şasea (deci un pic mai măricel decât Luca) atunci când la ora de engleză am primit ca temă să scriem o compunere despre cum ne-am petrecut vacanţa de vară. Până ora următoare, fiecare dintre noi a trebuit să aştearnă pe hârtie păţaniile estivale, ca să le zic aşa. Bun. Când a venit momentul să citim fiecare din caiete, unul dintre colegii din rândul întâi a ridicat sfios două degeţele şi a spus că ar vrea să înceapă el (sau, cum spuneam noi atunci, „să înceapă el primul”). Nu ne gândeam noi că aveam să auzim cum colegul nostru a zburat în SUA, cum a vizitat Statuia Libertăţii, cum a fost să se preumble pe la Hollywood, la Washington şi prin alte locuri de care nici măcar nu auziserăm cu toţii. Cât timp şi-a citit compunerea, noi şuşoteam de mama focului, neştiind, până în ultima clipă, dacă ceea ce auzeam era real sau doar o născocire a unui biet prunc silit să-şi petreacă vara în spatele blocului, cu cheia spânzurată de grumaz. Evident că totul era o născocire. Eu, iute la mânie, m-am revoltat. Adică, cum vine asta?! Eu credeam că trebuie să scriem lucruri reale, nu invenţii, că aşa e uşor, ştiu şi io să inventez, că am imaginaţie bogată etc. Imaginaţia bogată mi-a rămas şi-acuma, în sensul că şi-acum mai pot crea lumi; baiul mai mare e că acum, dacă le creez, vreau să şi trăiesc în ele, ceea ce e destul de grav. Dar despre asta o să-l las pe medicul meu să vă vorbească, altă dată.

Cam asta face şi micul Luca, în cele 285 de pagini ale romanului lui T.O. Bobe. Am râs ca prostu’ de multe ori citind paginile din faţa mea, pentru că lucrul cel mai izbitor este prospeţimea limbajului. Luca este un copil isteţ, atent la detalii, iar modul în care îmbracă în cuvinte ceea ce i se întâmplă este o îmbinare savuroasă de notaţie diaristică şi sfătoşenie adoptată, sub forma unor clişee legate de viaţă şi greutăţile ei, de la cei mai bătrâni. E copilul unui agent de asigurări şi al unei femei care lucrează în televiziune, stă acasă cu bunica lui sau cu verişoara Kiti, are o gaşcă mică de prieteni pe care nu-i poate aduna niciodată laolaltă, are o colegă (Nahabetian Miruna, parcă) pe care o admiră, dar cu care se simte şi într-un soi de competiţie. Ea va fi aceea care-i va da ideea scrierii unei altfel de compuneri, în care fiecare detaliu va fi augmentat, pentru ca povestea să capete dimensiune şi profunzime (ea îi dă exemplul unei banale tăieturi la picior, pe care o poţi transforma lesne într-o amputare dramatică). De aici încolo, noi nu mai ştim cum stau lucrurile: bunica lui moare pentru că-i cade în cap o trusă cu scule atârnată de acoperişul casei în construcţie, verişoara lui o va sfârşi într-un cazan cu smoală, la mare va întâlni tagma Piraţilor puşi pe rele, există referiri la Terorişti şi Extratereştri, într-un tablou halucinant, dar cu o coerenţă bine condusă. Mama şi tatăl lui Luca trec printr-un impas al căsniciei (se pare că tatăl are o legătură amoroasă chiar cu domnişoara învăţătoare/profesoară a lui Luca), iar prichindelul surprinde neintenţionat, prin intermediul unor notaţii de suprafaţă, o mică dramă casnică, mai mult sugerată involuntar decât descrisă minuţios.

În asta stă, de fapt, frumuseţea cărţii: ea este o dare de seamă naivă şi colorată asupra lumii, asupra relaţiilor de familie, văzute, toate, prin ochii inocenţi ai unui spectator primar, căruia-i lipsesc, deocamdată, toate pârghiile interpretative. Însă romanul lui Bobe n-a fost scris cu intenţii moralizatoare, ci cu o plăcere a povestirii şi cu un umor de situaţie şi de limbaj remarcabile. Dacă e să caut un cusur cărţii, l-aş aminti pe acela că, fiind scrisă cap-coadă din perspectiva unui copil, ea cade deseori într-o omogenitate perfectă a stilului, nelăsând loc schimbării de ritm ori de  registru narativ. Lucrul ăsta nu e, totuşi, atât de deranjant, pentru că ingeniozitatea lui Luca (mai ales atunci când devine un mic şi diabolic scenarist) e atât de fresh, încât nu-ţi lasă timp să te plictiseşti.

De T.O. Bobe am mai citit, în 2005, Centrifuga (care mi-a plăcut mult, deşi e foarte diferită de cartea de faţă), şi ţin minte perfect că, răsfoind cartea şi văzând numele autorului pe copertă, un prieten m-a întrebat dacă nu e cumva japonez.🙂 Ei, nu, nu e japonez, e român get-beget şi, iată, a scris un roman drăguţ, amuzant, numa’ bun de dat gata când ai impresia că, în literatură, nu te mai poate lua nimic prin surprindere. Regret doar că n-am citit-o mai devreme, când a apărut la Polirom. Eu, snob din fire, am ales Humanitasul. Glumesc, evident. V-aţi prins voi.

(T.O. Bobe, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, 288 p., ed. Humanitas, 2011)

Comentarii
  1. dragos c spune:

    si eu o citesc tot acum.
    dar de la polirom, sunt mai putin snob🙂

    • danboeriu spune:

      dragoş, glumă-neglumă, să ştii că reeditarea de către humanitas a unei cărţi care a apărut iniţial în colecţia ego.proză a poliromului este încă o dovadă a calităţii scriiturii volumului respectiv. nu zic, prin asta, că ORICE reeditare a humanitasului e o garanţie a valorii, dar dacă 2 edituri de prestigiu o fac, probabil că e ceva de capul cărţii. zic şi io! că bag sama că nu se va înghesui humanitasul s-o aducă în ograda lui pe claudia golea, par example. s-avem, deci, pardon.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s