Arhivă pentru decembrie, 2011

* text apărut în , nr.11-12/2011 

Când a publicat Jurnalul de la Tescani, Andrei Pleşu a fost acuzat că escamotează cu bună ştiinţă cotloanele cotidiene ale unui prezent sulfuros, pentru a se complace în dulcea ispită a esteticului pur. Adversarii de atunci ai „jurnalului” (pun ghilimele pentru că, într-adevăr, cartea exceda rigorile stricte ale unei dări de seamă asupra vieţii autorului şi transmitea, cu o reflexivă acuitate, fragmente ale unui trăibil imediat, natural şi spontan) au considerat, pesemne, că lipsa unei atitudini manifeste împotriva regimului de atunci se traduce printr-o calmă laşitate. Ceea ce au uitat să menţioneze aceiaşi mici bombănitori este că volumul scris la Tescani reprezintă, până astăzi, una dintre cele mai frumoase lecţii de stil literar din literatura română postbelică.

Mă bate gândul că la fel se va proceda şi cu volumul de faţă. Chiar dacă, acum, nu i se mai poate imputa „neimplicarea” în actualitatea sordidă, pe care o colorează savuros şi o împestriţează cu sârg şi patos. Andrei Pleşu are neşansa de a fi, în egală măsură, iubit şi detestat şi capacitatea de a naşte, subsecvent, pasiuni riguros simetrice. Nimeni, însă, n-a îndrăznit să conteste valoarea literară a unui text scris de Andrei Pleşu, fie el articol de ziar, eseu ori discurs. De aceea, recentul volum al său, intitulat Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete, va stârni, fără dubii, discuţii aprige.

Trebuie menţionat, totuşi, că această relativ nouă meteahnă a autorilor de calibru de a-şi aduna în volum texte independente, apărute în presa vremii, nu este pe deplin onestă. Un articol rumegat a doua oară pierde, fireşte, din actualitate şi, în plus, încadrarea acestuia într-un ansamblu uşor neomogen stilistic aduce mici prejudicii însuşi volumului. Cu Andrei Pleşu avem, însă, garanţia şarmului demonstrativ, a coerenţei şi a cuvântului bine aşezat. Ceea ce, s-o spunem pe şleau, reprezintă chiar farmecul acestui excepţional mânuitor de limbă română.

Acolo unde se simte o adâncă apreciere din partea autorului faţă de personajul redat cititorului, descrierea acestuia capătă dimensiuni aurorale. A. Pleşu are, în schimb, o grijă pedantă de a nu cădea în ridicol şi în misticism. Nu e encomiastic, dar recunoaşte valoarea celuilalt şi se bucură să fie contemporan cu acesta. Autorul are, aşadar, un înnăscut simţ al admiraţiei, pe care o oferă necondiţionat tuturor acelora cărora le-a stat în preajmă şi care i-au fost de ajutor, în vreo formă sau alta. Când descoperă doi oameni fundamental diferiţi (e vorba despre Constantin Noica şi Alexandru Dragomir), dar pe care îi iubeşte la fel de mult, Andrei Pleşu face o asociere surprinzătoare, menită a-i clasa pe cei doi mentori într-o categorie comună (a celor care îndeamnă, în mod diferenţiat, la reflecţie): „Discursul domnului Noica provoca, de regulă, o reacţie de tipul: <nu m-aş fi gândit niciodată la asta!>. Ascultându-l pe domnul Dragomir, te simţeai îndemnat să spui: <cum de nu m-am gândit?>. Cu cel dintâi descopereai insolitul, cu cel de-al doilea evidenţa. Sunt două specii diferite de bucurie metafizică.” (p.19)

Deseori, portretistul extrage din elementele prezenţei fizice concluzii privitoare la caracterul personajului descris, folosind cu îndemânare şi precizie o corespondenţă între aparenţă şi esenţă: „Înalt, dar filiform, fragil, dar lacom de uzură senzuală, Marin Tarangul avea, până şi în momentele lui de aroganţă, o componentă de retractilitate, de resemnare. Era fundamental singur.” (p.63) Alteori, performanţa identităţii dintre asumarea publică a unui rol şi ideea care călăuzeşte destinul purtătorului de mesaj îi provoacă autorului puseuri de nedisimulată stimă: „Statura lui impozantă (a lui Vaclav Havel n.m.) nu decurge, în chip direct, din anvergura ideatică a operei sale scrise. […] Căci, în cazul lui, nu ce spune eseistul e spectaculos, ci faptul că el a trăit mereu în conformitate cu ceea ce spune.” (p.95).

Autorii pentru care Andrei Pleşu are slăbiciuni mărturisibile public sunt portretizaţi distinct, cu o deosebită atenţie către detaliul diferenţiator: dacă Emil Cioran e „simultan morocănos şi jovial, depresiv şi tonic” (p.220), Mircea Eliade e surprins în capricioasa lui ipohondrie, redată cu umor şi o vagă empatie retroactivă: „Se bucură ca un copil de isprăvile proprii şi îşi face iluzia că durerile lui de stomac sunt un eveniment planetar. Cititorul e invitat la o solidaritate argumentată clinic: va scăpa autorul de aciditate sau nu?” (p.226), Herta Müller reprezintă, în mod egal, rigoarea adevărului şi riscul corelativ al căutării acestuia: „Nu ştie limbajul amabilităţii ipocrite, nu adoptă atitudini corect şi cochet politice, dă, suverană, <cu bâta-n baltă> şi <cu oiştea-n gard>.” (p.233), iar Gabriel Liiceanu apare în ipostaza dascălului prin excelenţă, a omului al cărui rost e facilitarea înţelegerii unor concepte iniţial greu digerabile pentru ceilalţi: „Odată ce a intrat în intimitatea unei idei, ştie, ca nimeni altul, să o treacă şi altora. E un excelent profesor.” (p.245).

Generos în laude, Andrei Pleşu e devastator în critică şi prezintă o plăcere aproape sadică în redesenarea riguroasă a derizoriului. Setei de admiraţie de odinioară îi ia locul o iscoditoare vigilenţă în creionarea unor portrete la limita caricaturii. În lupta surdă cu impostura, cu nesimţirea, cu imoralitatea şi cu inconsecvenţa etică, autorul scoate la înaintare un întreg arsenal de epitete compromiţătoare, comparaţii muşcătoare şi ironii bine articulate, îndărătul cărora simţim, totuşi, o notă de ilaritate compensatoare, de natură să ni-l facă niţel simpatic pe sinistrul personaj supus judecăţii. Astfel, Teodor Meleşcanu e genul de om indispensabil, băiatul de comitet gata oricând să asume o poziţie în linia întâi, cu sau fără competenţa necesară: „Pe ce se poate bizui cineva care se bizuie, de pildă, pe dl. Meleşcanu? Diplomat comunist, apoi guvernamental FSN-PDSR, apoi disident PSD, şef de partid propriu, iar în final liberal, ministru liberal, stabil la armată, interimar la justiţie” (p.109); Ion Cristoiu e „un amestec de Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, reveniţi în poiana lui Iocan după câţiva ani de învăţătură la seral” (p.140); în Valentin Stan „tehnologia de vârf colaborează cu şmecheria de birt şi cu o volubilitate de spiţer nevrotic” (p.143); Crin Antonescu „exhibă virilităţi, autoritarisme şi trivialităţi care însă nu se potrivesc siluetei lui mai curând inconsistente. Rică Venturiano se joacă de-a Vlad Ţepeş” (p.173); Adrian Păunescu e „un soi de Avram Iancu bine hrănit, aflat în siestă perpetuă” (p.184); Vadim Tudor „îşi confecţiona o obscură carieră de publicist, valorificând minore dexterităţi de versificator, lingău şi ţoapă” (p.188); George Pruteanu crede că „a fi intelectual e […] a explica mereu prostimii cum stau, mă-nţelegi, lucrurile”, acest lucru constituindu-se într-un fel de „prepotenţă cinică, la limita kitsch-ului” (p.201); Sergiu Andon e „asudat, vag apoplectic, profesionist rutinat al şmecheriei de bară” (p.205) ş.a.m.d.

Elegant în elogii şi necruţător în verdicte, Andrei Pleşu dă, prin acest volum, un surprinzător şi proaspăt ghid de argumentaţie critică, în care omniprezenţa umorului e doar o simplă modalitate de a face digerabile precarele portrete ale epocii. Pentru că, dincolo de tot spectacolul luxuriant al lexicului, de bogăţia fastuoasă a stilului literar, îţi rămâne, după lectură, subtonul amar al acestui panoramic peisaj diform, cinic şi fatalmente trist.

(Andrei Pleşu, Faţă către faţă – Întâlniri şi portrete, ed. Humanitas, 2011)

Cu siguranţă, Eduard Filip Palaghia nu e un poet actual. Cel mai recent volum de poeme, intitulat (cu un calambur) „Des prins”, conturează profilul unui autor care nu doar se hrăneşte din experienţa livrescă a romantismului liric, ci promovează, la rându-i, o scriitură ce poate părea unora vetustă. Poetul n-are preocupări mărunte, nu-şi sondează, egolatru, interiorul zbuciumat şi biciuit cotidian (ca în cazul milenariştilor), ci proiectează trăirea poetică într-un abis îndepărtat, într-un cosmic delirant şi liniştitor deopotrivă. Simţămintele care-l mână în luptă au mize universale, nu se lovesc de micile imperfecţiuni ale detaliilor.

E.F. Palaghia are, totuşi, câteva legături cu şaizecismul (care-l prinde bine, cel puţin eu asta i-aş recomanda: o imersiune serioasă în poezia şaizecistă; ar putea găsi multe similitudini cu propriile angoase) şi chiar cu unele elemente optzeciste. Uneori am simţit adierea unei vagi influenţe dinesciene, în special în poemele care transferă decorului citadin speranţa izbăvitoare a unor întrebări personale. Însă, chiar şi în cazurile acestea, tendinţa autorului de a erotiza excesiv mesajul conduce la ratarea regretabilă a unei strofe începute frumos: „Aş lista polen la Bursă / şi agenţii-ar fi albine, / m-aş descoperi pe mine / pe o dâră dulce scursă / undeva, cândva, prin tine” (p.37). Acest abuz al explicitului nu face decât să mute emoţia iniţială într-un registru al vulgarităţii involuntare. Un lucru oarecum similar se petrece şi în strofa: „M-aş putea obişnui aşa! / Ăsta e pericolul ce-mi paşte / sfincterele transhumate-n moaşte, / sufletul de mucava” (p.52).

Poetul e foarte sigur pe validitatea etică a convingerilor proprii şi se simte dator să le împărtăşească lumii întregi. Nu există dubiu că autorul gândeşte frumos, că are fior liric şi că nu e străin de talent. Eroarea de concepţie derivă din aceea că se încearcă o supralicitare a emoţiei prin îmbrăcarea ei în haine ostentative. Uneori, din lipsa unei rime perfecte, poetul recurge la „umpluturi” ritmate, care taie brutal din mesaj, anihilându-i forţa de început: „În dimineaţa asta sunt hoţul de imagini /trăind refugiul vieţii încremenite-n gest, / execut moral pe frontul dintre pagini, / memorialistul stării vibrânde… iar n-am rest!” (s.m., p.15); „Printre zaharicale-ntinse pe tăvi de alabastru, / mi-a izvodit Şeherezada poveşti cu minarete, / şoptea o broderie din glasul ei măiastru / şi nopţile-mi curgeau… Trebuia să mă desfete!” (s.m., p.17).  Această rupere a versului nu are efectul scontat; ea nu mută atenţia înspre un mesaj mai profund, ci pur şi simplu o disipează. Tot din categoria epatării lexicale e şi încercarea lui Palaghia de a folosi inversiunea (procedeu specific romantismului), alăturarea voit şocantă a termenilor, neologismul: „acest concupiscent solstiţiu”, „remuşcările-ţi elefantine” (?), „mă nevoiam sacerdotal, cu cântecele-mi şuie”, „împânzindu-mă cu miros de nor” (mergea parcă mai bine „învelindu-mă în miros de nor”) ş.a.m.d.

Cu toate acestea, admir în scriitura lui Palaghia curajul de părea solitar şi străpuns de lirism într-o lume mercantilă şi egoistă. Acest mod de a gândi poetic lumea are nevoie de cât mai mulţi adepţi, indiferent de modele literare trecătoare. Romantismul târziu devine desuet doar în momentul în care fondul care îmbracă această formă a dispărut complet din lume. Or, nu e cazul. Mi-au plăcut mult poeziile „Şisturi”, „Purtătorul de răvaşe” şi „Poeţii”, unde există o concordanţă perfectă între valoarea supusă judecăţii şi forma pe care i-a dat-o poetul. Şi, mai mult decât atât, cred cu tărie că poetului îi iese straşnic poezia funambulescă, jemanfişismul cuminte al jongleurului cu vorba, şmecheria hâtră a celui care spune adevăruri fundamentale fără a-şi pierde din simţul ludic, în care ghicim, totuşi, subtonul unei vechi tristeţi: „Sunt cercetat, ca-ntr-un dosar penal / şi nu e viciu, nu-i nimic sexual / în gestul meu prelins, oral – / nici n-am analizat pretinse pudibonderii, / n-am dat la guguştiuci valori târzii; / am suferit, am plâns, am încercat, / m-am zvârcolit cu cinci fantasme-n pat, / am navigat, / am eşuat // Şi-am câştigat / preşedinţia unei plaje părăsite: / altoi mă simt, vârtej din aşchii de pirite” (Rechizitoriu, p.30); „Nu-i rău să scrii pentru prieteni, / nu-i rău să te-amăgeşti din când în când, / nu-i rău să le aduci un zâmbet peste gând, / din labirint Ariadnei fir de-i depeni // Nu vrei să mergem la furat de pepeni?” (Minotaurul hazliu, p.33)

Romantic, ambiţios şi cu fibră lirică evidentă, Eduard Filip Palaghia reuşeşte, deocamdată, un melanj imperfect între plenaritate ca subiect etern (şi autoasumat de însuşi autor) al poeziei şi stilistica postmodernă (şi imperativă, azi!) a mesajului. Cu alte cuvinte, lui E.F. Palaghia nu i se reproşează, în rândurile de mai sus, inconsistenţa poetică a scriiturii, ci doar inadecvarea conţinutului la formă. Poet cu certitudine talentat, sunt încrezător că E.F. Palaghia va face saltul necesar dinspre trecut înspre un prezent care, fără a fi golit de sens, îşi trăieşte existenţa suspendat între vechi rigori şi alte aşteptări.

P.S. Cartea am primit-o prin poştă. Pe internet n-am găsit imaginea coperţii, de aceea nu apare poza în stânga sus, aşa cum v-am obişnuit. Şi nu-mi cereţi s-o scanez, că şi pentru mine e sărbătoare azi şi n-am chef. 🙂

(Eduard Filip Palaghia, Des prins, 76 p., ed. Timpul, 2011)

Ceea ce scrie Nicolae Manolescu în Istoria… sa, referitor la literatura poliţistă şi de suspans, e uşor descumpănitor. Ideea de bază a fragmentului cu pricina (pentru că despre un fragment vorbim, criticul literar fiind ferm convins că, din punctul de vedere al valorii literare, această nişă este inexistentă) este aceea a unui paradox: cum de nu avem mai mulţi scriitori (se subînţelege: buni) de cărţi de acest gen, din moment ce aşteptările publicului sunt mari (supoziţie bazată pe observarea succesului de care se bucură, în România, ecranizările unor romane ale Agathei Christie ori serialele tv de gen)? Cred că Manolescu porneşte de la o eronată percepţie estetică asupra acestui gen de literatură. Şi o spun şi de ce: după părerea criticului, Rodica Ojog-Braşoveanu este nulă din punct de vedere literar. Citindu-i „Moartea semnează indescifrabil”, am rămas cu impresia că lucrurile nu stau tocmai aşa.

*continuarea textului, pe , cu un clic aici.

(Rodica Ojog-Braşoveanu, Moartea semnează indescifrabil, ed. Nemira, 2011)

Observ că iarna mi se face dor de Herta Müller. De cărţile ei, adică. Şi de aceea mă bucur că am avut ocazia să citesc acest volumaş de eseuri. Asta pentru că nu întotdeauna am chef să citesc romanele acestei autoare, cărţi grele, de un minimalism lugubru şi dătător de fiori pe şira spinării. Mi-am zis: „eseuri?”. Ia să vedem.

Numai că socoteala din dreptul bibliotecii nu s-a potrivit cu cea din pat. Adică după ce am luat cartea de pe raft şi m-am aşezat comod în pat, am deschis-o. Da, am citit destul de repede totul, însă, aşa cum scriam într-o cronică din Poesis Internaţional de anul trecut (la cartea Călătorie într-un picior), am avut din nou senzaţia că Herta Müller scrie aceeaşi carte, over and over again. Şi indiferent dacă forma cărţii e aceea a unui roman ori a unei colecţii de eseuri izolate. În termeni medicali, aş zice că the woman’s got an obsession. Şi n-aş greşi. Sigur că, în cazul ei, o astfel de preocupare e justificată şi este, dincolo de orice dubiu, utilă în încercarea de a crea un climat respirabil şi sănătos al lumii în care trăim. Intransigenţa autoarei (în care mă regăsesc 100%) este de admirat, cu atât mai mult cu cât ea pledează pentru un lucru esenţial în reconstruirea fibrei morale a unui popor castrat emoţional şi fără memorie, şi anume ideea de a nu uita niciodată erorile trecutului. Ca să nu riscăm să le repetăm, nu de alta.

Deci, ideea e nobilă. Numai că eu cred că Herta Müller nu-şi doreşte neapărat însănătoşirea unei societăţi bolnave, ci salvarea proprie. Inclusiv la Ateneu, în celebra întâlnire cu Liiceanu, a declarat că ea scrie pentru că nu poate altfel, că exerciţiul acesta păcătos n-are alt rol decât acela de a-i aşeza în minte lucrurile izolate care au izbit-o de-a lungul vremii, de a le îngloba unui sistem coerent şi de a-i permite să-şi ducă, pe mai departe, viaţa care i-a rămas. E vorba, deci, despre un egoism, nu despre altruismul proverbial al artistului dedat trup şi suflet salvării sufletelor pustiite. Şi de aceea mi se par nelalocul lor (başca stânjenitoare pentru autoare) întrebările de genul „iubiţi România?”. Îmi vine mie să răspund în locul Hertei, cam aşa: „Păi cum pizda mă-sii s-o iubesc, când m-a frecat atâţia ani la rând, când am avut de suferit din pricina acestor defecte genetice colective ale poporului care sunt incongruenţa, inconstanţa şi nesolidaritatea? Când mi-a furat slujba, când m-a bătut în beciurile Securităţii, când m-a ameninţat că mă îneacă în râu dacă nu semnez angajamentul? Când m-a alungat de colo-colo şi m-a tratat ca pe ultimul căcat?”. Numai zâmbetul binevoitor al celui care întreabă o poate face pe autoare să răspundă, elegant, că nu ştie dacă iubeşte ţara asta.

V-o spun eu: n-o iubeşte. Herta Müller consideră că tot ceea ce ţine de patrie şi de destinul individual al omului într-un sistem totalitar reprezintă, de fapt, un accident biografic. Iar acest nefericit accident se cheamă, în cazul ei, România. Aşa cum nu-ţi iubeşti predispoziţia către hipertensiune arterială, nu poţi iubi nici chemarea asta blestemată înspre o viaţă trăită în frică. De aceea nu ne iubeşte Herta. Reiese clar chiar şi din descrierea urâtă pe care o face Norei Iuga, „dama cu pălării”, pe care o acuză că doreşte să uite trecutul. Cunoscând-o cât de cât pe Nora Iuga, i-aş răspunde Hertei că nu din cauza unei complicităţi vinovate nu vrea Nora să se întoarcă în trecut, ci datorită unei iubiri imense pentru viaţă şi pentru oameni. Pentru clipa de acum, care trece şi pe care nu ţi-o mai dă nimeni înapoi. Nora Iuga e un copil al frumosului, al bucuriei de a fi viu, nu un satrap vindicativ.

Totuşi, cred că Herta Müller iubeşte câte ceva din cultura română. Altfel nu-mi explic paginile, de rară frumuseţe, pe care le închină lui Emil Cioran ori Mariei Tănase. Se simte solidară cu creaţia anonimă, cu tânguirea veacurilor şi cu refuzul lucid al compromisului. E neagră Herta. Neagră de tot. Cred că de aceea îmi şi place atât de mult, în ciuda răbufnirilor mele de mai sus. Maniheismul încă nu mi-a ieşit complet din sistem. Poate peste vreo 10 ani. Mai vorbim atunci.

(Herta Müller, Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică, 264 p., ed. Humanitas, 2011, trad. de Alexandru Al. Şahighian)

Iată şi o carte eveniment, cu atât mai spectaculoasă cu cât reuşeşte să pună, pe aceeaşi copertă, doi oameni pentru care am un profund respect. La Antoaneta Ralian admir profesionalismul, încăpăţânarea de a rămâne onest într-o junglă a egoismului (cred că ştiţi cu toţii episodul în care a refuzat un prea mare onorariu pentru reeditarea unei traduceri, cerând o sumă mult mai mică decât i se oferise iniţial, cu motivarea – halucinantă şi naivă, ca să folosim un eufemism, pentru starea perpetuă de hrăpăreală din societatea românească – că nu i se pare corect să primească atât de mulţi bani fără să fi lucrat pentru ei), frumuseţea limbii şi eleganţa etică. La Radu Paraschivescu iubesc polifonia, abilitatea de a caricaturiza şi de a exorciza nişte tare sulfuroase, pendularea bruscă între ludic şi grav, între frivol şi substanţial, între stadion şi literatură. Aşadar, atunci când vezi o carte de convorbiri avându-i ca protagonişti pe cei doi, n-ai cum s-o eviţi.

Am început s-o citesc alaltăieri seara, pe la ora 23. La ora 2 noaptea o închideam. Spus mai direct: n-am lăsat-o din mână decât după citirea ultimei pagini. Mi-a plăcut enorm. Şi n-aş fi bănuit că o carte de convorbiri poate fi atât de palpitantă. Cartea e un spectacol din care nu lipsesc umorul, autoironia (ambele părţi dispun de resurse inepuizabile din această calitate supremă, după mintea mea), povestea de viaţă a unei fete cuminţi, pentru care nonconformismul are un ceva blând, cuceritor şi moderat deopotrivă, laolaltă cu istorisiri inedite despre război, despre frică, despre perioada în care Antoaneta Ralian activa în dificila şi ingrata meserie de cenzor (în timpul comunismului) al operelor literare şi despre justificarea ei, profund omenească şi smerită, despre iubiri, bătrâneţe, prieteniile cu Saul Bellow (un autor care mie nu-mi place; încă nu ştiu exact de ce) şi Iris Murdoch, munca de traducător ş.a.m.d. Aş fi vrut să scot nişte citate ca să vi le ofer aici, dar trag nădejde că vă pot face suficient de curioşi în legătură cu volumul ăsta şi fără să recurg la astfel de tertipuri.

Cartea mai cuprinde şi interviuri pe care A. Ralian le-a luat lui Amos Oz, Saul Bellow şi Iris Murdoch, precum şi o listă (impresionantă, în treacăt fie spus) a traducerilor semnate de invitata lui Radu Paraschivescu. Un merit aparte în frumuseţea de ansamblu a cărţii îl are chiar intervievatorul, care ştie să gliseze înspre zone uşor inavuabile, să revină apoi brusc la probleme legate de carieră ori de literatură. Un dialog spumos, în care nu simţi nicăieri iscodirea de tip tabloid şi unde răspunsurile şi poveştile care îl compun îl fac să fie una dintre cele mai pline de substanţă conversaţii la care am avut şansa să asist. Un joc al inteligenţelor, al culturii şi al vieţii trăite frumos. Ce vreţi mai mult? Până şi titlul mi s-a părut cute, inspirat, se subînţelege, din Iarna decanului a lui Bellow.

Recomand cartea asta, cu mare căldură, absolut tuturor iubitorilor de lectură. Imposibil să nu vă placă. Parol!

(Radu Paraschivescu, Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian, 260 p., ed. Humanitas, 2011)

Eram în clasa a şasea (deci un pic mai măricel decât Luca) atunci când la ora de engleză am primit ca temă să scriem o compunere despre cum ne-am petrecut vacanţa de vară. Până ora următoare, fiecare dintre noi a trebuit să aştearnă pe hârtie păţaniile estivale, ca să le zic aşa. Bun. Când a venit momentul să citim fiecare din caiete, unul dintre colegii din rândul întâi a ridicat sfios două degeţele şi a spus că ar vrea să înceapă el (sau, cum spuneam noi atunci, „să înceapă el primul”). Nu ne gândeam noi că aveam să auzim cum colegul nostru a zburat în SUA, cum a vizitat Statuia Libertăţii, cum a fost să se preumble pe la Hollywood, la Washington şi prin alte locuri de care nici măcar nu auziserăm cu toţii. Cât timp şi-a citit compunerea, noi şuşoteam de mama focului, neştiind, până în ultima clipă, dacă ceea ce auzeam era real sau doar o născocire a unui biet prunc silit să-şi petreacă vara în spatele blocului, cu cheia spânzurată de grumaz. Evident că totul era o născocire. Eu, iute la mânie, m-am revoltat. Adică, cum vine asta?! Eu credeam că trebuie să scriem lucruri reale, nu invenţii, că aşa e uşor, ştiu şi io să inventez, că am imaginaţie bogată etc. Imaginaţia bogată mi-a rămas şi-acuma, în sensul că şi-acum mai pot crea lumi; baiul mai mare e că acum, dacă le creez, vreau să şi trăiesc în ele, ceea ce e destul de grav. Dar despre asta o să-l las pe medicul meu să vă vorbească, altă dată.

Cam asta face şi micul Luca, în cele 285 de pagini ale romanului lui T.O. Bobe. Am râs ca prostu’ de multe ori citind paginile din faţa mea, pentru că lucrul cel mai izbitor este prospeţimea limbajului. Luca este un copil isteţ, atent la detalii, iar modul în care îmbracă în cuvinte ceea ce i se întâmplă este o îmbinare savuroasă de notaţie diaristică şi sfătoşenie adoptată, sub forma unor clişee legate de viaţă şi greutăţile ei, de la cei mai bătrâni. E copilul unui agent de asigurări şi al unei femei care lucrează în televiziune, stă acasă cu bunica lui sau cu verişoara Kiti, are o gaşcă mică de prieteni pe care nu-i poate aduna niciodată laolaltă, are o colegă (Nahabetian Miruna, parcă) pe care o admiră, dar cu care se simte şi într-un soi de competiţie. Ea va fi aceea care-i va da ideea scrierii unei altfel de compuneri, în care fiecare detaliu va fi augmentat, pentru ca povestea să capete dimensiune şi profunzime (ea îi dă exemplul unei banale tăieturi la picior, pe care o poţi transforma lesne într-o amputare dramatică). De aici încolo, noi nu mai ştim cum stau lucrurile: bunica lui moare pentru că-i cade în cap o trusă cu scule atârnată de acoperişul casei în construcţie, verişoara lui o va sfârşi într-un cazan cu smoală, la mare va întâlni tagma Piraţilor puşi pe rele, există referiri la Terorişti şi Extratereştri, într-un tablou halucinant, dar cu o coerenţă bine condusă. Mama şi tatăl lui Luca trec printr-un impas al căsniciei (se pare că tatăl are o legătură amoroasă chiar cu domnişoara învăţătoare/profesoară a lui Luca), iar prichindelul surprinde neintenţionat, prin intermediul unor notaţii de suprafaţă, o mică dramă casnică, mai mult sugerată involuntar decât descrisă minuţios.

În asta stă, de fapt, frumuseţea cărţii: ea este o dare de seamă naivă şi colorată asupra lumii, asupra relaţiilor de familie, văzute, toate, prin ochii inocenţi ai unui spectator primar, căruia-i lipsesc, deocamdată, toate pârghiile interpretative. Însă romanul lui Bobe n-a fost scris cu intenţii moralizatoare, ci cu o plăcere a povestirii şi cu un umor de situaţie şi de limbaj remarcabile. Dacă e să caut un cusur cărţii, l-aş aminti pe acela că, fiind scrisă cap-coadă din perspectiva unui copil, ea cade deseori într-o omogenitate perfectă a stilului, nelăsând loc schimbării de ritm ori de  registru narativ. Lucrul ăsta nu e, totuşi, atât de deranjant, pentru că ingeniozitatea lui Luca (mai ales atunci când devine un mic şi diabolic scenarist) e atât de fresh, încât nu-ţi lasă timp să te plictiseşti.

De T.O. Bobe am mai citit, în 2005, Centrifuga (care mi-a plăcut mult, deşi e foarte diferită de cartea de faţă), şi ţin minte perfect că, răsfoind cartea şi văzând numele autorului pe copertă, un prieten m-a întrebat dacă nu e cumva japonez. 🙂 Ei, nu, nu e japonez, e român get-beget şi, iată, a scris un roman drăguţ, amuzant, numa’ bun de dat gata când ai impresia că, în literatură, nu te mai poate lua nimic prin surprindere. Regret doar că n-am citit-o mai devreme, când a apărut la Polirom. Eu, snob din fire, am ales Humanitasul. Glumesc, evident. V-aţi prins voi.

(T.O. Bobe, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, 288 p., ed. Humanitas, 2011)