A zecea nu e cu noroc

Posted: 2011/11/07 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Am fost puţin dezamăgit de acest roman al lui Iris Murdoch. E a zecea carte pe care i-o citesc autoarei birtanice (pe care o ador de când am descoperit Castelul de nisip), după cum lesne se poate observa consultând această listă. M-am îndreptat curios către Dilema lui Jackson, mai ales pentru că, după ştiinţa mea, e ultima carte a autoarei, scrisă într-o perioadă când, probabil, semnele Alzheimerului care o va doborî 4 ani mai târziu începeau să apară.

Şi zău că n-aş vrea să pun pe seama bolii impresia de împrăştiere pe care mi-a oferit-o citirea cărţii. Romanul e dezlânat, plot-ul imperfect nuanţat (ceea ce nu e deloc stilul lui Murdoch), personajele par decupate din contexte izolate, fără firele nevăzute şi ciudate cu care ne-a obişnuit autoarea în alte cărţi. Ştim doar că se pregăteşte nunta lui Edward cu Marian, supervizată de Benet (arhetipul personajului, atât de prezent în opera lui Murdoch, a cărui principală atribuţie este de a ordona vieţile celorlalţi, aşezându-le într-o rigurozitate care să-i asigure lui liniştea necesară). Nuntă care nu mai are loc, pentru că Marian dispare în preziua evenimentului. De aici încolo, lucrurile o iau razna.

Personaje care se decid să se căsătorească între ele, fără ca cititorul să fie pus în temă în legătură cu existenţa vreunei legături anterioare a acestora, scrisori inexplicabile, un personaj dubios – Jackson, a cărui „dilemă” n-am înţeles-o nici după întoarcerea ultimei file, micro-poveşti gay fără nicio finalitate (Tuan şi Owen se sărută pe la începutul romanului şi… cam atât, nimic nu se mai petrece după aceea, deşi cei doi fac parte integrantă din acest peisaj britanic middle-class), aventuri superficiale, adâncimi psihologice slab creionate (deşi Iris Murdoch e expertă în aşa ceva) ş.a.m.d. Deci, nu.

Am priceput doar că Jackson, valetul lui Benet, e genul acela de personaj care întruchipează bunătatea gratuită. E mereu disponibil, sare în ajutorul tuturor, solicitudinea fiindu-i a doua natură. El este cel care descurcă oarecum iţele întregii poveşti, cu riscul de a-şi pierde slujba (nu mă-ntrebaţi de ce, cred că nici Benet nu ştie exact de ce a vrut să se descotorosească de el când a aflat că vrea să-i ajute pe ceilalţi). Şi poate că dilema lui e aceea a omului care are de ales între a-şi sacrifica bunăstarea în virtutea semenilor şi a rămâne pe mai departe comod, în timp ce lumea din jurul tău se prăbuşeşte. Dar asta nu e nicio dilemă, after all. Adică nu e cu nimic deosebită de alte altor şi altor personaje, murdochiene sau nu.

So, sorry Iris! Îmi placi enorm, dar romanul ăsta e pur şi simplu dezamăgitor. Başca prost tradus. Aşa că o să adaptez zicala aia cu „o minune nu ţine decât trei zile” şi-o să zic că „admiraţia absolută pentru un scriitor durează doar 9 cărţi”.🙂 A zecea m-a dezamăgit. Mai am una singură în bibliotecă purtând semnătura Iris Murdoch. Însă nu cred că mă apuc de ea prea curând.

(Iris Murdoch, Dilema lui Jackson, 264 p., ed. Univers Enciclopedic, 1998, trad. de Angela Hondru)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s