Arhivă pentru Noiembrie, 2011

Era vremea să mai citesc şi-o carte de genul ăsta, mai ales că eu am alergie la exprimările incorecte şi la ignorarea ortografiei. Pe bune vă zic, am un cusur (numai unul, în rest sunt aproape perfect): tind să-i consider dobitoci pe toţi aceia care nu ştiu să scrie corect. Recunosc din capul locului că e un defect major, dar pornesc de la următorul raţionament: scrisul e o expresie a gândirii; gramatica, aşa cum e ea, e eminamente logică (se poate explica, de pildă, fiecare nenorocită de cratimă care dă bătăi de cap proştilor); prin urmare, dacă GÂNDEŞTI corect o chestiune şi vrei s-o exprimi, dar scrisul îţi joacă feste, răspunsul nu poate fi decât unul din următoarele: 1. fie ideea ta e tâmpită; 2. fie eşti tu prost. Simplu! Deci, oricum am întoarce-o, să nu ştii să scrii corect în limba maternă e o dovadă de prostie cruntă. Scurt.

Cartea lui Alexandru Graur, totuşi, a apărut prima oară în 1976, aşa că era evident că unele „atenţionări” vor fi depăşite şi contrazise de dicţionarele ulterioare. Dar ideea de normă a rămas, astfel încât, dincolo de toate transformările inerente ale limbajului, unele chestiuni merită cercetate cu atenţie. Recunosc că am fost surprins să aflu, de exemplu, că accentuarea corectă a numelor ruseşti Tolstoi, Ilici, Hruşciov se face pe cea de-a doua silabă. Habar n-aveam. Am oarecum scuza că nu ştiu o boabă ruseşte. Tot Graur se arată mirat că tot mai multă lumea accentuează avarie pe a doua silabă deşi, spune el, corect ar fi pe ultima. Mă rog… Măcar atâta bucurie am, că eu pronunţam mereu suburbie cu accentul pe al doilea „u”, în timp ce Ioana mă atenţiona mereu că trebuie să-l accentuez pe „i”. Graur îmi dă dreptate, în 1976, numai că, între timp, dicţionarele acceptă ambele forme de accentuare. Deci nu m-am certat cu Ioana pe tema asta.

Ne mai zice să nu confundăm prodigios cu productiv, în construcţii de genul „activitate prodigioasă”; să nu folosim abnegaţie cu sensul de „sârguinţă”, întrucât termenul înseamnă „punerea intereselor altora mai presus de ale tale proprii”, „devotament dus până la sacrificiu”; ne atrage atenţia că e incult să spui că doctorul te-a consultat, întrucât a se consulta înseamnă „a de sfătui, a face schimb de păreri” (prin urmare, se va spune „doctorul m-a examinat„) ş.a.m.d.

Foarte utilă mi s-a părut partea din carte care tratează (acuma mă gândesc că „a trata” înseamnă „a se îngriji de o boală”, nu „a dezbate”) problema pleonasmului şi mai ales a falsului pleonasm. Cu toţii ştiam că a-şi aduce aportul e pleonasm, nu? Ei bine, Graur spune că exprimarea e mai puţin gravă decât s-ar crede. Iată de ce: „Foarte des însă este criticată o formulă mai nouă şi, la drept vorbind, mult mai puţin defectuoasă: a aduce un aport. Zic că e mai puţin defectuoasă nu numai pentru că aport nu e din aceeaşi temă cu a aduce, ci mai ales pentru că numai cine ştie franţuzeşte recunoaşte că aport este de fapt sinonim cu aducere. (Şi prinos la origine, în slavă, înseamnă aducere, totuşi nimeni nu critică expresia a aduce un prinos). Totuşi, se încearcă evitarea acestui cuvânt: în loc de „România şi-a adus aportul în problema dezarmării”, se zice „şi-a adus contribuţia”. În fond, nu s-a reparat nimic, pentru că contribuţia e sinonim cu aport, iar avantajul de a nu fi din aceeaşi familie cu a aduce îl are şi aport.”

Cartea asta e utilă tuturor tâmpiţilor care spun „eu, ca şi profesor” şi care folosesc „decât” în construcţii pozitive; deşi volumul nu face referire la aceste erori, pe care cred că nici măcar bietul Graur nu le prevedea, într-atât de imbecile sunt. Aşadar, ca să fiu în ton cu lumea, zic: eu, ca şi deţinător de blog de cărţi, ca şi cronicar literar şi ca şi om de bine, vă recomand să citiţi cartea. Nu e scumpă: decât 19,00 lei.

(Alexandru Graur, „Capcanele” limbii române, 140 p., ed. Humanitas, 2009)

Anunțuri

Spuneţi şi voi: câţi oameni pot spune zice lucrul de mai sus fără să pară ipocriţi, deplasaţi, nelalocul lor? Foarte puţini. Nora Iuga e una dintre persoanele pe care eu le îndrăgesc enorm nu doar pentru că fiecare carte a ei este, pentru mine, prilej de jubilaţie estetică, ci şi pentru că sinceritatea ei absolută (şi, uneori, dezarmantă) reprezintă lucrul cel mai de preţ al unei personalităţi frumoase (vă las pe voi să descoperiţi, în carte, la ce se referă autoarea când spune că se topeşte după kitsch).

M-am îndrăgostit de Nora Iuga citindu-i Sexagenara şi tânărul, apoi Săpunul lui Leopold Bloom, apoi Fetiţa cu o mie de riduri, apoi Berlinul meu e un monolog, apoi Dactilografa de noapte. De fiecare dată am găsit în cărţile ei lucrul pe care-l caut cel mai des: firescul brut, refuzul oricărei cenzuri (estetice ori ideologice), plăcerea fantastică a amănuntului, adulmecarea asiduă a viului, a nemaipomenitului, a bucuriei de-a descoperi lucruri noi la fiecare pas. Iar Blogstory, cel mai recent volum al autoarei (care mi-a parvenit prin bunăvoinţa şi promptitudinea celor de la Casa de pariuri literare, cărora le mulţumesc), nu face rabat de la marca autoarei, această Alice-în-ţara-minunilor a literaturii române ultra-contemporane.

Paginile din Blogstory reconstruiesc mesajele Norei Iuga destinate blogului personal (creat cu susţinerea lui un cristian): inserţii diaristice, mirări fructuoase, rememorări dureroase (dar duios-compensatorii) ale întâlnirilor cu oameni din alte timpuri (merge chiar să scriu şi „din alt veac”!), notaţii referitoare la activitatea literară a autoarei (mult mai vie şi mai apreciată în Germania decât pe tărâmul unde poveştile respective s-au născut), bucuria de a te înconjura de oameni tineri, de suflul nou, de tirania mobilităţii şi imperativul agitaţiei cotidiene. Nora Iuga dă dovadă de aceeaşi acuitate ieşită din comun ca şi în momentele în care scria Berlinul meu e un monolog, carte în care simbioza dintre mintea care concepe realitatea şi fantasticul unei lumi într-o permanentă transformare este desăvârşit. Nora Iuga nu cunoaşte tristeţea. Chiar şi atunci când aceasta iese la suprafaţă obraznic, dintre rândurile frumos aranjate, nu e decât pretext pentru o paradoxală reaşezare în matca fericirii; acea fericire de a şti că universul e o parte din tine, că şi tu contribui permanent la tainicul său mers. Autoarea îşi priveşte viaţa ca pe un dar nesperat, evacuând sistematic orice tentativă a ei de a trăda speranţa.

Blogstory-ul este, de altfel, un proiect livresc nemaiîntâlnit până acum în literatura română, întrucât face saltul invers, dinspre electronic şi virtual către existenţa materială, palpabilă. Marele câştig al acestei tentative ste faptul că, în cazul Norei Iuga, ea nu-şi modifică mesajul în funcţie de suportul său ori de destinatarul imediat al gândurilor. Nora Iuga e aceeaşi: lirică, ermetică doar cât să nu fie acuzată de exhibiţionism, elegantă, delicată, îndrăgostită perpetuu de viaţă şi de oameni. Această vitalitate a scriitoarei este cea care face ca fiecare carte a ei să se constituie într-un eveniment literar. Salut, aşadar, apariţia Blogstory-ului!

Redau mai jos un fragment emoţionant al cărţii, care îmbină exemplar fiorul memoriei cu simbolistica târzie a gesturilor împăciuitoare. Un tablou de o rară frumuseţe: „Cartea cu poza lui Nino sprijinită de vaza de lemn moştenire de la mama mare, pe masa rotundă cu placă de sticlă. O candelă roşie cu flacăra pâlpâind lângă ea. O farfurie cu felii de cozonac cu nuci şi cu mac. Două pahare cu vin roşu. Iau într-o mână un pahar, în cealaltă un pahar. Le ciocnesc. La mulţi ani, Nino. Beau o gură dintr-unul, beau o gură dintr-altul. Îmi şterg buzele cu dosul palmei. Sărut fruntea alb-negru a fotografiei.” (p.87)

Bravo, Nora Iuga!

(Nora Iuga, Blogstory, 124 p., ed. Casa de pariuri literare, 2011)

Aud că Dan Coman e unul dintre cei mai buni tineri poeţi de la noi (deşi eu, unul, nu-s de acord cu criteriile astea legate de etate atunci când judec dacă un autor e valoros au ba). Baiul meu e că nu-l ştiu pe Dan Coman – poetul. Deocamdată. Poate o să-l citesc cândva. Cert e că am citit Irezistibil, această cărţulie nemaivăzută (credeţi-mă, e un termen care i se potriveşte mănuşă) şi am rămas tablou. Vă zic şi de ce.

După cum zic şi în titlul postării mele, am impresia că Dan Coman s-a jucat cu mintea mea. Şi, în general, mi-ar plăcea ca pentru astfel de operaţiuni să mi se ceară un acord prealabil. Ei bine, Dan Coman n-a făcut-o, mizând, probabil, pe efectele imediate pe care scriitura sa mi le va produce. Cartea e formată din capitolaşe fără o legătură aparentă între ele, dar care, toate, surprind o kinetică aiuritoare, descriind, cu extraordinară fantezie, destinul mărunt al unui scriitor. Dan Coman împrumută elemente de umor englezesc (aşa mi s-a părut), le condimentează cu puţin realism fantastic sud-american, peste care toarnă un suculent sos cotidian pur românesc. Rezultatul e o carte comică, cu mici exagerări justificate (partenerea mult mai în vârstă care poartă după ea, ca animal de companie, un iepuraş e o imagine… funambulescă), cu autoironii cât cuprinde (cine n-a detectat asta înseamnă că n-a priceput o iotă), cu, în fine, permanenţe româneşti (mese îmbelşugate ca pretext al aşezărilor rurale de a-şi cinsti orice invitat, fie el şi un tânăr poet abia cunoscut; sexul forţat – în tablouri de un grotesc absolut ilar, oricât de oximoronic ar suna – cu ţărănci bătrâne şi excitate peste măsură ş.a.m.d.). Dar, din toate astea, ideea cu care am rămas e că Dan Coman încearcă, aici, un mic exerciţiu de exorcizare. Se simte subtonul unei tristeţi primare, care nu poate fi oblojită decât dacă întâmplările care o însoţesc şi o potenţează devin carnavaleşti, flamboaiante, într-un perfect cabotinism al celor care le trăiesc. Viaţa literară, aşa cum o vede Dan Coman, e o imensă caricatură. Care îi conferă, ca orice caricatură reuşită, un ceva liniştitor, aducând-o într-un registru suportabil şi funny, până la urmă.

Pentru cine e cât de cât familiarizat cu personajele adiacente (apare şi Marin Mălaicu-Hondrari prin volum), cartea se constituie într-un foarte solicitant joc de-a ghicitul. Pentru că nu ştii niciodată dacă ceea ce-ţi povesteşte Coman e real ori nu. Iar talentul lui de a pendula cu uşurinţă între aceste două registre e absolut remarcabil. De aceea, cred că acest volum, aşa irezistibil cum e, nu depăşeşte valoarea unui experiment literar asumat de autor. Cred (sper!) ca Dan Coman să folosească în viitor, într-o carte cu mult mai multă substanţă, resursele sale într-ale jonglării cu mintea cititorului. Ar ieşi o carte la graniţa dintre real şi ficţional, însă dozate într-o atât de armonioasă proporţie, încât niciodată n-am afla adevărul. Ar putea ieşi ceva worth mentioning.

Aşa că… Irezistibil e o carte faină, nevertheless, dar n-o poţi lua prea în serios ca volum cu mari pretenţii. E mai degrabă, aşa cum am zis,  experimental şi oarecum programatic. Dacă e un punct de plecare, e mai mult decât ok. Dacă e final de drum, e nasol.

(Dan Coman, Irezistibil, ed. Cartea românească, 2010)

…şi eu care ziceam că nu prea mă afectează strategiile de marketing în ceea ce priveşte cărţile şi că sunt suficient de stăpân pe gusturile şi pe instinctul meu încât să nu pun botul la toate laudele care însoţesc poveştile din raftul librăriilor. De data aceasta, însă, logica intrinsecă a demersului meu consumist a fost devastatoare. Ceva de genul: în curând trebuie să scriu un text pentru suspans.ro; ca să fac lucrul ăsta, trebuie să selectez şi să citesc o carte; cartea respectivă trebuie să întrunească măcar două-trei trăsături ale genului (thriller, policier, atmosferă, suspans, ritm, tăierea respiraţiei ş.a.m.d.). Ei, şi ca să nu dau greş, mi-am zis să fiu atent la reclama făcută volumului. Am văzut pe coperta cărţii din faţa mea următoarea constatare: „O lectură splendidă!”. Bun, dacă remarca i-ar fi aparţinut Oanei Stoica-Mujea, treceam peste. Însă am văzut numele: Stephen King. Aşa că n-aveam cum să dau greş (sau, cel puţin, aşa speram, pentru că, dacă-mi aduc bine aminte, lista prezentată de King la finalul „Misterului regelui – Despre scris”, cuprinzând autori care i se păreau lui prizabili, nu mi-a provocat cine ştie ce entuziasm).

*continuarea, pe , cu un clic aici.

(Carlos Ruiz Zafon, Jocul îngerului, 472 p., ed. Polirom, 2009, trad. de Dragoş Cojocaru)

Am fost puţin dezamăgit de acest roman al lui Iris Murdoch. E a zecea carte pe care i-o citesc autoarei birtanice (pe care o ador de când am descoperit Castelul de nisip), după cum lesne se poate observa consultând această listă. M-am îndreptat curios către Dilema lui Jackson, mai ales pentru că, după ştiinţa mea, e ultima carte a autoarei, scrisă într-o perioadă când, probabil, semnele Alzheimerului care o va doborî 4 ani mai târziu începeau să apară.

Şi zău că n-aş vrea să pun pe seama bolii impresia de împrăştiere pe care mi-a oferit-o citirea cărţii. Romanul e dezlânat, plot-ul imperfect nuanţat (ceea ce nu e deloc stilul lui Murdoch), personajele par decupate din contexte izolate, fără firele nevăzute şi ciudate cu care ne-a obişnuit autoarea în alte cărţi. Ştim doar că se pregăteşte nunta lui Edward cu Marian, supervizată de Benet (arhetipul personajului, atât de prezent în opera lui Murdoch, a cărui principală atribuţie este de a ordona vieţile celorlalţi, aşezându-le într-o rigurozitate care să-i asigure lui liniştea necesară). Nuntă care nu mai are loc, pentru că Marian dispare în preziua evenimentului. De aici încolo, lucrurile o iau razna.

Personaje care se decid să se căsătorească între ele, fără ca cititorul să fie pus în temă în legătură cu existenţa vreunei legături anterioare a acestora, scrisori inexplicabile, un personaj dubios – Jackson, a cărui „dilemă” n-am înţeles-o nici după întoarcerea ultimei file, micro-poveşti gay fără nicio finalitate (Tuan şi Owen se sărută pe la începutul romanului şi… cam atât, nimic nu se mai petrece după aceea, deşi cei doi fac parte integrantă din acest peisaj britanic middle-class), aventuri superficiale, adâncimi psihologice slab creionate (deşi Iris Murdoch e expertă în aşa ceva) ş.a.m.d. Deci, nu.

Am priceput doar că Jackson, valetul lui Benet, e genul acela de personaj care întruchipează bunătatea gratuită. E mereu disponibil, sare în ajutorul tuturor, solicitudinea fiindu-i a doua natură. El este cel care descurcă oarecum iţele întregii poveşti, cu riscul de a-şi pierde slujba (nu mă-ntrebaţi de ce, cred că nici Benet nu ştie exact de ce a vrut să se descotorosească de el când a aflat că vrea să-i ajute pe ceilalţi). Şi poate că dilema lui e aceea a omului care are de ales între a-şi sacrifica bunăstarea în virtutea semenilor şi a rămâne pe mai departe comod, în timp ce lumea din jurul tău se prăbuşeşte. Dar asta nu e nicio dilemă, after all. Adică nu e cu nimic deosebită de alte altor şi altor personaje, murdochiene sau nu.

So, sorry Iris! Îmi placi enorm, dar romanul ăsta e pur şi simplu dezamăgitor. Başca prost tradus. Aşa că o să adaptez zicala aia cu „o minune nu ţine decât trei zile” şi-o să zic că „admiraţia absolută pentru un scriitor durează doar 9 cărţi”. 🙂 A zecea m-a dezamăgit. Mai am una singură în bibliotecă purtând semnătura Iris Murdoch. Însă nu cred că mă apuc de ea prea curând.

(Iris Murdoch, Dilema lui Jackson, 264 p., ed. Univers Enciclopedic, 1998, trad. de Angela Hondru)