Împărăteasa muştelor s-a făcut mare

Posted: 2011/10/29 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , , ,

Dacă nu era deja clar pentru toată lumea, sper că odată cu postarea asta se va vedea fără putinţă de tăgadă că m-am damblagit. În sensul bun. Adică în ultima vreme am aşa o poftă nebună de poezie proaspătă, încât mă apuc să citesc cam tot ce-mi pică în mână. Cu condiţia să fie apariţii noi (sau, măcar, relativ noi), care să mă surprindă (plăcut sau neplăcut, după caz).

O sută cincizeci de mii la peluze, volumul de poezii al Dianei Iepure, reprezintă, în primă fază („cosăuţi.md”), o incursiune duioasă într-o lume a naivităţii, a inocenţei, a noului. Aşa mi s-a părut, cel puţin după primele poeme care compun cartea. De acolo m-am şi inspirat când am ales titlul acestei mici recenzii. Mi s-a părut că personajul creat de Diana Iepure recreează, cu o viguroasă voluptate a detaliului, imagini ale unei copilării considerată idilică doar prin rememorare. Ştiţi voi: după ce timpurile trec, nostalgia trăirii lor are darul nesperat de a îndulci eventualele imperfecţiuni, transformând lumea de demult în prilej de bucurie retroactivă.

Pe urmă, treptat, tonalitatea volumului se schimbă. Se trece, pe nesimţite, de la o nostalgie rezervată la un gram de fericire obligatorie. Diana Iepure trasează contururile unei vieţi din care perpetua nemulţumire trebuie evacuată. La fel de mult cum trebuie extirpate şi ostentaţia, prostul-gust sau epatarea. Se simte aerul discret al dorinţei de adecvare la context, la necesitatea integării în peisaj. Nu e vorba despre o renunţare laşă ci, mai degrabă, de găsirea confortului de a aparţine, în sfârşit, la ceva. Comuniunea este un beneficiu mult mai important decât solitudinea arogantă, detaşată şi agresivă: „mi-am zis să nu mai enervăm pe nimeni / cu fericirea noastră / fericirea e lipsită de bun-simţ / merge doar cu cine vrea ea / cu ochii ca două pete de vin negru”. Fie ne aflăm în faţa unei subtile şi bine dresate ironii, fie asistăm la capitularea matură în faţa discrepanţelor umilitoare. Luaţi-o cum vreţi.🙂

„Tobogan” vorbeşte, într-o limbă limpede şi lipsită de echivoc, despre alienarea post-modernă a individului, aflat în chingile dureros de dulci ale tehnologiei. E, aici, un clişeu mai vechi şi destul de răsuflat, însă redesenat de Diana Iepure într-o cheie proaspătă: „un utilizator / vrea să-mi fie prieten / mă anunţă emailul / aşa spun şi cei de trei ani / câd ies la tobogan / […] pare atât de simplu / te-ai dat cu cineva pe tobogan / şi gata / îi eşti prieten”. Metafora e facilă, însă cu nimic mai puţin grăitoare pentru reliefarea superficialităţii relaţiilor sociale de-acum, bazate într-o mare măsură pe confortul gratuit al virtualului, într-o lume din care afectele se retrag, având tatuate pe frunte stigmatul ieşirii brutale din modă.

Ultima parte a volumului („Fanfara”), întunecată şi concisă, aduce în prim-plan o scenografie tandră a morţii. Recuzita care însoţeşte momentul despărţirii de prezent apare în lumina rece a unor tradiţii corelative, în decorul apocaliptic al finalului: „muzicanţii / cântau din mers / puţin înclinaţi pe spate”, „voi aduna de pe pieptul ei / buruienile moarte / şi voi curăţa de uitare verde / crucea colţuroasă”, „sunt mândră de morţii mei / crucile lor sculptate / au loc de cinste în cimitir / ca altădată casele cu prispa înaltă / de-un metru / aproape de biserică”. Îngroparea păpuşii, păstrând aceleaşi tradiţii, vine ca o completare – ludică şi cutremurătoare deopotrivă – a unui tablou în care ciclul repetitiv al morţii s-a banalizat, devenind, în conştiinţa oamenilor, un element lipsit complet de vreo relevanţă ontologică. Dar astea-s deja filosofii.

Recunosc că mi-a plăcut cartea Dianei Iepure. Mi-a plăcut disponibilitatea acesteia pentru frivolitate, dar şi, în egală măsură, subtextul grav şi verva discursivă pe care a îmbrăcat-o această dorinţă aprinsă de a nu uita nimic, niciodată.  Cartea Dianei Iepure este, aşadar, o invitaţie la aducere-aminte, însă nu cu ochiul întors spre un interior individual şi sărac în conţinut, ci cu treaza conştiinţă a unui vechi timp comun, din care ar trebui să se nască toate năzuinţele celor care ne plimbăm pe-aici. Mi-a plăcut mult. Fie şi pentru următorul poem, care condesează uluitor de frumos toată drama postumă a iubirii care nu se mai întoarce: „mama face feţe de pernă / din cămăşile vechi ale tatei / scoate gulerul mânecile lasă doar / nasturii la mijloc / sidefaţi / toată copilăria am dormit pe pernă / ca pe pieptul lui tata”.

Frumos, deci.

(Diana Iepure, O sută cincizeci de mii la peluze, 80 p., Casa de pariuri literare, 2011)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s