Iată şi prima carte apărută la Casa de pariuri literare care-mi place fără rezerve. Am citit-o ieri şi mi-am dat seama că de foarte multă vreme n-am mai avut ocazia de a trece atât de repede printr-o carte de poezie. Ca trenu’ prin gara din Lehliu, cum s-ar zice, numai că eu am oprit la fiecare poem şi l-am savurat pe îndelete. Loved it!

Şi uite cum mă găsesc în postura de a căuta cuvinte de laudă la adresa unei cărţi care mi-a plăcut. Drept să vă spun, mi-e mult mai uşor să desfiinţez câte-un volum, decât să explic de ce mi-a plăcut ceva anume. Demolarea e muuult mai facilă decât efortul susţinut de a-mi justifica plăcerile (hedonistu’ pulii, veţi zice).

Totuşi, tre’ să bag două-trei vorbe. Corina Bernic e sketchy, e tăioasă, e directă. Poezia ei te cucereşte prin trepidaţii zguduitoare, nu prin mângâieri cu pene de păun sub bărbie. Autoarea nu se joacă. Te convinge că ceea ce-ţi spune e real. Iar recursul la metafizică n-are nimic sfânt în el, e doar un mod de a-ţi regla conturile cu penuria din jur: „în buzunar / dau numai peste / mărunţiş / cu care nu pot / nici măcar / să-mi cumpăr / un dumnezeu / al meu / şi numai / al meu // pe care să-l trag / după mine / de sfoară / ca pe zmeu” (p.18).

Volumul e construit oarecum arhitectural, ca o justificare tardivă a numelui. Casa scărilor e loc al tranzitului prin excelenţă, unde fiecare gest e înregistrat mecanic, lăsat să se reflecte în micro-cosmosul din jur şi pe urmă evacuat fără milă în aşteptarea noului: „aleg 0 // e albă, e mare, e mai // să tot jucăm / până o terminăm / şi n-o mai vedem // să nu te ştiu singur / aş şterge-o cu radiera / şi aş lua-o de la-nceput // şi tot aşa // pân’ la anul / ‘ooo” (p.26).

O blândă concesie făcută lirismului găsim în grupajul „printre etaje pistruiatu blues”, unde domolirea afectelor e însoţită de o calmă corelare cu banalitatea clişeistică a zilelor. Dar nici măcar aici Corina Bernic nu scapă frâiele poeziei, pe care o conduce sigur către zone mai degrabă volatile decât dătătoare de sens arid: „presimt fuga / drumul / când îmi clătesc dinţii seara // dintr-un somn cu gust de / ceas deşteptător / se naşte dimineaţa” (p.40).

Tablourile sunt sumbre, sunt ludice, sunt sinestezice, sunt hiper-creionate şi descărcate emoţional, perfect încadrate rolului care li s-a stabilit. Autoarea parcurge fiecare vers într-o transă a smulgerii din tema clasică, dându-i fiecăruia aura spectaculoasă a misterului, a ineditului, a nemaiântâlnitului şi a nefăcutului. Umor cât cuprinde („am o colegă la serviciu / seamănă cu iggy pop / când îşi ia salariul”), ironie acută şi reconfortantă, vână artistică exemplar strunită, o construcţie liniştitoare a spaimei şi fâşii de macabru bine temperat, toate reunite într-un volum care – pe mine, cel puţin – m-a lăsat cu gura căscată. Ştiţi bancul ăla cu găina lovită de tir şi care, ameţită, mai are puterea să exclame: „ăsta da cocoş!”? Ei bine, aşa m-am simţit eu ieri, după ce am închis cartea: asta da poezie!

Fucking awesome!

p.s. Da’ temperaţi-mă odată, băi…

(Corina Bernic, Casa scărilor, 70 p., Casa de pariuri literare, 2011)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s