Dragosteura

Posted: 2011/10/06 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

*text publicat în revista , nr.6, septembrie 2011

Ficţiunea presărată cu elemente presupus autobiografice capătă, la unii autori, valenţe revanşarde. În cazul romanului „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului”, lucrul acesta nu rezultă dintr-o eventuală (şi improbabilă) intenţie defăimătoare a autoarei ci, dimpotrivă, din efectele deformaţiei profesionale a dascălului Marta Petreu, care fac ca obiectivitatea unui demers literar să îmbrace forma unui roman de o incredibilă prospeţime şi cu un capital imagistic şi persuasiv remarcabil.

Structura romanului, nedetectabilă prea uşor ochiului avid al cititorului, e concentrică. Palierul larg se referă la viaţa anodină dintr-un sat al Transilvaniei, Cutca, situat, mereu, în pragul unei extincţii iminente. Debutul cărţii îi surprinde pe protagonişti adunaţi în jurul mormântului mamei – prilej al meditaţiei vag romanţioase despre perenitatea destinelor omeneşti şi conştientizare matematică a numărului tot mai mare de rude care se sting treptat, lăsând deasupra locuri goale: „Am pornit în grupuri mici, întorcând spatele la familia mai numeroasă sub pământ decât deasupra: Tica, Ticu, Mam’ Bătrână, unchiul Alesandru, mătuşa Dochiţă, unchiul Ion, mătuşa Lucreţie, şi-acum şi Mica, ultima culcată sub glia temeteului” (p.12). Pe un raft imediat inferior, autoarea trece în revistă – bine integrate în economia generală a textului – atât apucături bahice străvechi („Cât era Fătu’ la biserică, să tragă clopotele, Fătoaia trăgea câteva păhăruţe de jinars, cu Anişca. Beau amândouă în cohia mică până cădeau de pe scăunaşele joase de lemn pe faţa casei” – p.78), cât şi credinţe păgâne, înrădăcinate solid în conştiinţa unor localnici a căror singură certitudine e moartea însăşi: „Trei nopţi la rând, flăcărui palide, mari cât palma, s-au învârtit în jurul casei lor, dansând prin aer, iar în prima sâmbătă, pe la ojină, unchiu’ a pus banii pe pervazul ferestrei. […] a venit un vârtecuş de vânt […] Şi duşi au fost. Într-un ceas, Lucreţia şi-a descăţat privirile pironite de cornul casei şi s-a ridicat singură de pe scaunul ei, apucându-se de făcut mâncare, ca şi cum n-ar fi avut niciodată nimic” (p.122).

Acesta este cadrul general al romanului de faţă, care vorbeşte despre viaţa unei familii de ţărani (martori ai lui Iehova, cu câteva excepţii notabile), descrisă minuţios, deseori pătimaş, fără a cădea însă în patetism. Punctul central al cărţii îmi pare a fi nu atât fresca (de o prospeţime uluitoare) a familiei lui Micu şi a Micăi, ci mai ales demersul curios al fetei lor, Tabita (naratoarea), de a înţelege complicatele ramificaţii ale relaţiilor intrafamiliale. În decorul apocaliptic al Câmpiei Transilvaniei, legăturile dintre membrii aceluiaşi clan suferă de vicii structurale, niciodată depăşite de vreo înţelegere matură şi retroactivă a acestora. În lumea lor, personajele din Cutca se comportă după reguli proprii, iremediabil ermetice şi de nezdruncinat. Personalităţile puternice ale părinţilor Tabitei, aduşi împreună parcă de mâna unui destin nefast şi nu de o dragoste sinceră, se găsesc într-o continuă cursă a orgoliilor, provocând deseori efecte de nebănuit asupra psihicului celor din jur (Tabita află, de pildă, că este rodul unei răzbunări a tatălui ei împotriva mamei, pentru că aceasta refuza cu îndârjire să facă parte din cercul Străjerilor lui Iehova). Iar dacă portretul tatălui este îndulcit, al mamei este nemilos. Tabita îşi propune de la bun început o obiectivitate absolută, rece, în creionarea portretului Micăi, oscilând perpetuu între furie justificată şi empatie tardivă: „Era teribilă Mama noastră, care ne făcea să simţim că ea este cea mai importantă persoană din lume, iar noi, cei mai răi copii de pe pământ” (p.140), „Şi m-a sunat, într-o seară, Mica. M-a întrebat ce fac. Iar eu i-am spus adevărul, că mă doare stomacul şi nu am nimic potrivit să mănânc. În două ceasuri a fost la mine, cu o jumătate de pâine de casă şi cu o cratiţă cu tocăniţă de pui. Da, putea fi minunată” (p.240). Imaginea tatălui, autoritar doar atât cât să-şi conserve statutul de cap al familiei, apare ca pretext al reliefării unor metode rudimentare ale educaţiei pe care cei trei copii (Ana, Tinu şi Tabita) o capătă în copilărie: „Din moment ce e interzis să ai alţi Dumnezei, înseamnă că există alţi Dumnezei, mai mulţi, oare câţi or fi? Atunci Ticu mi-a dat o palmă peste gură. Forţa contra logicii, aş zice acum” (p.155).

Romanul îşi desfăşoară acţiunea în mai multe registre, interpretabile emoţional: nu este doar cartea despre părinţi, văzuţi în nuda lor autenticitate, în tenebroasele lor secrete şi purtând în cârcă toată ruşinea unei lumi aflată în dezintegrare, ci şi povestea supravieţuirii şi a rodirii sănătoase a micilor vlăstare, copiii familiei. Tabita, care moşteneşte dârzenia mamei, este cea care, împăciuitoare, doreşte să facă suportabile relaţiile vechi şi erodante ale familiei şi să le aducă la un numitor comun, având, fireşte, privilegiul distanţei (se mută din Cutca la Cluj), de unde totul se vede într-o altă culoare şi cu alte dimensiuni. Ea este liantul între generaţii, cea care vorbeşte cu fiecare în parte şi cu toţi laolaltă, încercând să compatibilizeze temperamentele atât de diferite ale celor care mai sunt în viaţă (Mica, Tinu, Viorica, Ana). Rolul i se potriveşte mănuşă. Nu renunţă la el nici măcar în momentul în care asistă, curajos, la autopsia propriului tată, într-un tablou de un realism zguduitor: „Întâi i-au crestat capul. Şi-apoi craniul, cu fierăstrăul. […] Când […] i-au dat la o parte pielea feţei, faţa lui a reînviat, miraculos şi monstruos, pentru câteva clipe. […] eu am fost martorul acestei pseudoînsufleţiri monstruoase. Era o după-amiază luminoasă, numai miere şi aur, cerul înalt şi albastru deschis precum cicoarea, luni, 2 septembrie 1974” (p.213).

Marta Petreu reuşeşte, cu acest roman, un lucru impresionant: atribuie, într-un stil de mare rafinament stilistic, valenţe estetice unor portrete corecte structural, însă banale în concept. Nici Mica, nici Ticu nu se deosebesc fundamental ori caracterologic de oricare alt cuplu de ţărani din Câmpia Transilvaniei, însă iscusinţa autoarei de a creiona până în cel mai mic detaliu figura unor personaje pe care le simţi vii în fiecare pagină reprezintă, pentru mine, o reuşită literară absolută. Tendinţa de augmentare a trăirii nu este, aici, simplă exagerare egocentrică, ci o modalitate exemplară de a conferi suflu şi amploare veridice unor mărunte chestiuni cotidiene. De pildă, simpla ceartă a părinţilor îi provoacă Tabitei reverii apocaliptice în forma unor imagini impecabile: „Nu vorbeau între ei, nu mâncau împreună, dar se culcau împreună, în acelaşi pat. Era înspăimântător. […] Era războiul zilei celei mari de dinaintea scufundării pentru vecie a lumii acesteia. […] Era crâncenul război al sfârşitului, Armaghedonul cel adevărat de pe Câmpia Armaghedonului. Şi trecea chiar prin mijlocul casei noastre” (p.150).

Folosind ca pretext mediul acesta, în care sentimentele pendulează mereu între dragoste şi ură, dând naştere unei noi stări – „dragosteura” („Ne-am făcut unii altora viaţa iad. […] Ne-am mânjit cu toţii de ură. De-o dragosteură. – p.260), Marta Petreu scrie unul dintre cele mai puternice romane ale ultimilor ani. O poveste impresionantă, condusă cu mână sigură de o scriitoare care e capabilă deopotrivă să dueleze şi să mângâie, să iubească şi să deteste, să acuze şi să ierte. Excepţional stilistic şi răscolitor tematic, „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului” este, pentru mine, un roman fără cusur.

(Marta Petreu, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, Ed. Polirom, 2011)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s