Arhivă pentru octombrie, 2011

Dacă nu era deja clar pentru toată lumea, sper că odată cu postarea asta se va vedea fără putinţă de tăgadă că m-am damblagit. În sensul bun. Adică în ultima vreme am aşa o poftă nebună de poezie proaspătă, încât mă apuc să citesc cam tot ce-mi pică în mână. Cu condiţia să fie apariţii noi (sau, măcar, relativ noi), care să mă surprindă (plăcut sau neplăcut, după caz).

O sută cincizeci de mii la peluze, volumul de poezii al Dianei Iepure, reprezintă, în primă fază („cosăuţi.md”), o incursiune duioasă într-o lume a naivităţii, a inocenţei, a noului. Aşa mi s-a părut, cel puţin după primele poeme care compun cartea. De acolo m-am şi inspirat când am ales titlul acestei mici recenzii. Mi s-a părut că personajul creat de Diana Iepure recreează, cu o viguroasă voluptate a detaliului, imagini ale unei copilării considerată idilică doar prin rememorare. Ştiţi voi: după ce timpurile trec, nostalgia trăirii lor are darul nesperat de a îndulci eventualele imperfecţiuni, transformând lumea de demult în prilej de bucurie retroactivă.

Pe urmă, treptat, tonalitatea volumului se schimbă. Se trece, pe nesimţite, de la o nostalgie rezervată la un gram de fericire obligatorie. Diana Iepure trasează contururile unei vieţi din care perpetua nemulţumire trebuie evacuată. La fel de mult cum trebuie extirpate şi ostentaţia, prostul-gust sau epatarea. Se simte aerul discret al dorinţei de adecvare la context, la necesitatea integării în peisaj. Nu e vorba despre o renunţare laşă ci, mai degrabă, de găsirea confortului de a aparţine, în sfârşit, la ceva. Comuniunea este un beneficiu mult mai important decât solitudinea arogantă, detaşată şi agresivă: „mi-am zis să nu mai enervăm pe nimeni / cu fericirea noastră / fericirea e lipsită de bun-simţ / merge doar cu cine vrea ea / cu ochii ca două pete de vin negru”. Fie ne aflăm în faţa unei subtile şi bine dresate ironii, fie asistăm la capitularea matură în faţa discrepanţelor umilitoare. Luaţi-o cum vreţi. 🙂

„Tobogan” vorbeşte, într-o limbă limpede şi lipsită de echivoc, despre alienarea post-modernă a individului, aflat în chingile dureros de dulci ale tehnologiei. E, aici, un clişeu mai vechi şi destul de răsuflat, însă redesenat de Diana Iepure într-o cheie proaspătă: „un utilizator / vrea să-mi fie prieten / mă anunţă emailul / aşa spun şi cei de trei ani / câd ies la tobogan / […] pare atât de simplu / te-ai dat cu cineva pe tobogan / şi gata / îi eşti prieten”. Metafora e facilă, însă cu nimic mai puţin grăitoare pentru reliefarea superficialităţii relaţiilor sociale de-acum, bazate într-o mare măsură pe confortul gratuit al virtualului, într-o lume din care afectele se retrag, având tatuate pe frunte stigmatul ieşirii brutale din modă.

Ultima parte a volumului („Fanfara”), întunecată şi concisă, aduce în prim-plan o scenografie tandră a morţii. Recuzita care însoţeşte momentul despărţirii de prezent apare în lumina rece a unor tradiţii corelative, în decorul apocaliptic al finalului: „muzicanţii / cântau din mers / puţin înclinaţi pe spate”, „voi aduna de pe pieptul ei / buruienile moarte / şi voi curăţa de uitare verde / crucea colţuroasă”, „sunt mândră de morţii mei / crucile lor sculptate / au loc de cinste în cimitir / ca altădată casele cu prispa înaltă / de-un metru / aproape de biserică”. Îngroparea păpuşii, păstrând aceleaşi tradiţii, vine ca o completare – ludică şi cutremurătoare deopotrivă – a unui tablou în care ciclul repetitiv al morţii s-a banalizat, devenind, în conştiinţa oamenilor, un element lipsit complet de vreo relevanţă ontologică. Dar astea-s deja filosofii.

Recunosc că mi-a plăcut cartea Dianei Iepure. Mi-a plăcut disponibilitatea acesteia pentru frivolitate, dar şi, în egală măsură, subtextul grav şi verva discursivă pe care a îmbrăcat-o această dorinţă aprinsă de a nu uita nimic, niciodată.  Cartea Dianei Iepure este, aşadar, o invitaţie la aducere-aminte, însă nu cu ochiul întors spre un interior individual şi sărac în conţinut, ci cu treaza conştiinţă a unui vechi timp comun, din care ar trebui să se nască toate năzuinţele celor care ne plimbăm pe-aici. Mi-a plăcut mult. Fie şi pentru următorul poem, care condesează uluitor de frumos toată drama postumă a iubirii care nu se mai întoarce: „mama face feţe de pernă / din cămăşile vechi ale tatei / scoate gulerul mânecile lasă doar / nasturii la mijloc / sidefaţi / toată copilăria am dormit pe pernă / ca pe pieptul lui tata”.

Frumos, deci.

(Diana Iepure, O sută cincizeci de mii la peluze, 80 p., Casa de pariuri literare, 2011)

 

Iată şi prima carte apărută la Casa de pariuri literare care-mi place fără rezerve. Am citit-o ieri şi mi-am dat seama că de foarte multă vreme n-am mai avut ocazia de a trece atât de repede printr-o carte de poezie. Ca trenu’ prin gara din Lehliu, cum s-ar zice, numai că eu am oprit la fiecare poem şi l-am savurat pe îndelete. Loved it!

Şi uite cum mă găsesc în postura de a căuta cuvinte de laudă la adresa unei cărţi care mi-a plăcut. Drept să vă spun, mi-e mult mai uşor să desfiinţez câte-un volum, decât să explic de ce mi-a plăcut ceva anume. Demolarea e muuult mai facilă decât efortul susţinut de a-mi justifica plăcerile (hedonistu’ pulii, veţi zice).

Totuşi, tre’ să bag două-trei vorbe. Corina Bernic e sketchy, e tăioasă, e directă. Poezia ei te cucereşte prin trepidaţii zguduitoare, nu prin mângâieri cu pene de păun sub bărbie. Autoarea nu se joacă. Te convinge că ceea ce-ţi spune e real. Iar recursul la metafizică n-are nimic sfânt în el, e doar un mod de a-ţi regla conturile cu penuria din jur: „în buzunar / dau numai peste / mărunţiş / cu care nu pot / nici măcar / să-mi cumpăr / un dumnezeu / al meu / şi numai / al meu // pe care să-l trag / după mine / de sfoară / ca pe zmeu” (p.18).

Volumul e construit oarecum arhitectural, ca o justificare tardivă a numelui. Casa scărilor e loc al tranzitului prin excelenţă, unde fiecare gest e înregistrat mecanic, lăsat să se reflecte în micro-cosmosul din jur şi pe urmă evacuat fără milă în aşteptarea noului: „aleg 0 // e albă, e mare, e mai // să tot jucăm / până o terminăm / şi n-o mai vedem // să nu te ştiu singur / aş şterge-o cu radiera / şi aş lua-o de la-nceput // şi tot aşa // pân’ la anul / ‘ooo” (p.26).

O blândă concesie făcută lirismului găsim în grupajul „printre etaje pistruiatu blues”, unde domolirea afectelor e însoţită de o calmă corelare cu banalitatea clişeistică a zilelor. Dar nici măcar aici Corina Bernic nu scapă frâiele poeziei, pe care o conduce sigur către zone mai degrabă volatile decât dătătoare de sens arid: „presimt fuga / drumul / când îmi clătesc dinţii seara // dintr-un somn cu gust de / ceas deşteptător / se naşte dimineaţa” (p.40).

Tablourile sunt sumbre, sunt ludice, sunt sinestezice, sunt hiper-creionate şi descărcate emoţional, perfect încadrate rolului care li s-a stabilit. Autoarea parcurge fiecare vers într-o transă a smulgerii din tema clasică, dându-i fiecăruia aura spectaculoasă a misterului, a ineditului, a nemaiântâlnitului şi a nefăcutului. Umor cât cuprinde („am o colegă la serviciu / seamănă cu iggy pop / când îşi ia salariul”), ironie acută şi reconfortantă, vână artistică exemplar strunită, o construcţie liniştitoare a spaimei şi fâşii de macabru bine temperat, toate reunite într-un volum care – pe mine, cel puţin – m-a lăsat cu gura căscată. Ştiţi bancul ăla cu găina lovită de tir şi care, ameţită, mai are puterea să exclame: „ăsta da cocoş!”? Ei bine, aşa m-am simţit eu ieri, după ce am închis cartea: asta da poezie!

Fucking awesome!

p.s. Da’ temperaţi-mă odată, băi…

(Corina Bernic, Casa scărilor, 70 p., Casa de pariuri literare, 2011)

Lavinia Branişte s-a născut în 1983. Habar n-am dacă lucrul ăsta e relevant sau nu. Cert este că şi-a lansat cartea „Cinci minute pe zi” la editura Casa de pariuri literare, iar volumul constituie, din câte ştiu eu, debutul său în proză.

Această colecţie de 26 de proze scurte aduce o abordare nouă în scrierile de gen: e vorba despre o lipsă totală a intenţiilor extraliterare. Fiecare povestioară de aici, independentă structural, reprezintă o frescă în miniatură a unor momente izolate, aproape complet nesemnificative la prima vedere. Dedesubturile fiecăreia nu sunt, de cele mai multe ori, detectabile nici după ce ai ajuns la final. Personaje ciudăţele (fără să fie exagerate), păţanii anoste (fotografii prin parc, participarea la un workshop, un interviu de angajare, analize medicale, întâlniri cu băieţi, amintiri despre bunica, relaţiile formale dintr-o familie uşor destructurată, transportul unui vultur către grădina zoologică, voma surprinzătoare din timpul unui exerciţiu de bungee-jumping ş.a.m.d.), totul încărcat de o simbolistică discretă, în decoruri ce amintesc de precaritatea scenografică a autorilor pentru care ideea e mai presus decât conturul ei. N-aţi înţeles nimic. E ok.

Am căutat să văd ce scriu alţi cronicari despre volumul Laviniei Branişte. Am făcut lucrul ăsta pentru că, după primele 5 schiţe?, micro-nuvele?, povestiri? nu ştiam ce să fac mai departe. Aveam tendinţa de a lăsa cartea asta şi de a mă apuca de ceva mult mai serios (îmi făceau cu ochiul din bibliotecă Tolstoi şi, 3 rafturi mai jos, Joyce), dar în momentul imediat următor ziceam că mai vreau să-i dau o şansă autoarei. And so I did. Şi nu-mi pare rău, zău, pentru că, deşi nu pot să spun că am înţeles ceva din tot acest amalgam de povestioare, rămân la impresia generală că Lavinia Branişte ştie cum să mă ţină captiv. Fie că o face povestindu-mi ceva absolut pueril şi inocent (fără niciun mesaj palpabil), fie că mă face să râd de câte o întâmplare mai ieşită din comun. Şi ăsta e lucru mare. Autoarea pare să scoată din fiecare personaj acea doză de originalitate care ni-l face simpatic ori, dacă e cazul, odios. Important e că nu rămâi indiferent. Şi poate că mi-ar fi plăcut încă şi mai mult volumul dacă n-aş fi pornit la drum cu prejudecata păcătoasă că e o scriere care trebuie, în mod categoric, să-mi spună ceva dincolo de text. Nu trebuie. Lucrul cel mai drăguţ e să descoperi un autor căruia-i face plăcere să-ţi povestească verzi şi uscate, iar tu să stai să-l asculţi cuminte, într-o sâmbătă după-amiază mohorâtă de octombrie, cu picioarele aşezate pe calorifer.

De ce am zis că e jazz? Tocmai pentru că bucăţile din carte se constituie în fragmente cu o nebună fugă de idei, construite aleatoriu şi fără o schemă rigidă prestabilită, fără acel orgasm muzical al refrenului bine gândit şi smulgător de reacţii imediate. Dar e jazz! Şi tocmai de-aia ne place: că nu ne supune viciului previzibilului. Şi nici nu se împacă prea bine cu redundanţa. Mă simt, deci, câştigat.

Lavinia Branişte, sunt pe fază. Mai dă-mi.

P.S. V-am obişnuit deja cu cârcotelile mele. Spun atât: unele pasaje din carte par traduse, prost, din engleză. Calchieri înfiorătoare, cum ar veni. Şi dau un singur exemplu: fraţilor, în limba română, „a introduce” nu e sinonim cu „a prezenta (pe cineva cuiva)”! Aşa că e absurd să spui (p.142): „Tanti a deschis direct cu ochii la el, era prima dată când îi introduceam un băiat […]”. Unde i-l introduceai mătuşii, for God’s sake?!

(Lavinia Branişte, Cinci minute pe zi, 166 p., Casa de pariuri literare, 2011)

Am avut mereu oroare de poezia manifestă, sonoră şi convingătoare în mod categoric. De aceea nu mi-a plăcut niciodată Adrian Păunescu, un poet care şi-a cam bătut joc de talentul cu care, de bine, de rău, l-a înzestrat natura. Nu spun, prin asta, că m-aş da în vânt după poemul ermetic, experimentalist şi ininteligibil emoţional ori raţional. Cale de mijloc, fraţilor!

Andrei P. Velea scrie o poezie a contrastelor. Şi nu vorbesc doar din punct de vedere al emoţiilor care transpar din versul clar şi bine tăiat, ci şi ca urmare a construcţiei volumului „Gimnastul fără plămâni”. Acesta cuprinde 7 grupaje oarecum independente stilistic, însă inegale valoric. Punctul de vârf al cărţii este „Omul vag”, o colecţie de 21 de poeme care vorbesc, cu acuitate şi duioşie, despre inconsistenţa cotidiană, în mici tablouri postmoderne de o prospeţime aparte. Andrei Velea are „ochi” pentru realitate şi talentul de a o tranfisgura, redesenând-o în cheie expresionistă: „omul vag se răsteşte la propria umbră! / dorind singurătatea absolută, omul vag nu concepe / ca pata de răcoare să se ţină cu dinţii de el” (p.20).

În restul volumului, poetul pare să joace cartea sensibilităţii şi a senzualităţii exacerbate, într-o încercare (ce pare, pe alocuri, disperată) de a-l face pe cititor părtaş la miracolul palpabil. Andrei Velea crede că menirea lui este aceea de a împărtăşi, cu evidentă bucurie, beneficiile experimentului şi surprizele viului. Poetul cheamă la „simţire”, încă de la debutul volumului, în ceea ce pare a fi o poezie-program a intenţiilor sale: „nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie, / ci după ea se-nşiră palmele ori se-aruncă braţele, / la fel cum nu poţi înţelege faptul că poezia nu se explică […] / poezie eşti tu, / iar tu nu te-nţelegi, nu te cunoşti / nu te explici sieţi, / însă exişti, iar asta e de-ajuns” (p.11).

Fiind un excepţional receptor liric, poetul urmăreşte fascinat dospirea versului în realitatea înconjurătoare. Avid ca un copil în faţa miracolului cunoaşterii, Andrei Velea înregistrează lacom fiecare mişcare detectabilă ochiului şi o sinocronizează perfect tabloului propriei subiectivităţi erotice. Poezia nu mai e aici abstracţiune aridă, ci acoperământ şi însoţitor al celor dipsuşi s-o înţeleagă şi s-o adopte: „la marginea unei străzi arbitrare / foiai dintr-o mână într-alta versurile unui poem, / amplificând şi mai mult cu propria-ţi zăpăceală /zumzetul de acolo” (p.14); „tu stai cu strofele răvăşite după urechi; / şi nu eşti singură: ceva ciudat / te recită de zor de la un capăt la celălalt” (p.15).

Reproşez volumului, aşa cum am mai spus, neomogenitatea stilistică şi valorică, dar şi abuzul de explicit. Autorul poemelor nu mizează atât pe seducţia vagă, subliminală, ci prezintă deseori, într-o manieră clară şi desluşită, elemente care ar fi trebuit să ţină de misterul ansamblului (de exemplu: „e acolo o faţă ca de borcan”, „luna ce doarme, lascivă, pe turnul eiffel”, „energia suspectă a unui gest involuntar” etc). Îl salvează intenţia generoasă a demersului şi naivitatea cochetă a degustătorului de frumos.

„Gimnastul fără plămâni” e, aşadar, un volum încărcat de senzualitate şi emoţie participativă, cu câteva piese de rafinament liric evident, iar autorul e, fără dubii, un poet talentat, încă vag nesigur, totuşi, pe capacităţile sale creative. Om trăi şi-om mai vedea! 🙂

(Andrei P. Velea, Gimnastul fără plămâni, 120 p., ed. Centrului cultural Dunărea de Jos Galaţi, 2010).

Nimic din aspectul ori titlul volumului de faţă nu prevestea ceea ce aveam să găsesc în interiorul lui. „Fantoma din moară”, cartea Doinei Ruşti, este un exemplu tipic de deviere a cititorului de la intenţiile sale iniţiale în ceea ce priveşte conţinutul unei cărţi. Ca s-o spun mai benign: e o formă de captare a atenţiei celui care citeşte romanul şi de conducere a acestuia către zone în care nu credea că va intra. O formă inocentă de manipulare. Norocul acestui roman e acela că, deşi nu te întâlneşti cu un thriller în adevăratul sens al cuvântului, te aduce în faţa unei savuroase satire acoperită în haine mystery.

*continuarea, pe site-ul revistei , cu un clic aici.

(Doina Ruşti, Fantoma din moară, ed. Polirom, 2008)

Am citit cartea asta la recomandarea unui bun prieten (nagyon szépen köszönöm, Zsolti!). Drept e că am aşteptat mult şi bine până să dau curs sugestiei călduroase (care, în treacăt fie spus, mi s-a părut iniţial că e făcută cu intenţii propagandistice – igy van, te szemtelen nacionalista? 🙂  – şi care n-au, evident, nimic de-a face cu literatura). Şi, once again, m-am înşelat. Pentru că romanul Lumânările ard până la capăt e o mică bijuterie literară. Iar autorul Sándor Márai  este considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori europeni ai secolului trecut. Başca faptul că a avut o viaţă interesantă. Vă las pe voi s-o descoperiţi.

Romanul prezintă întâlnirea finală (sună extinctiv, ştiu, dar asta e) dintre doi prieteni care nu s-au văzut de 41 de ani şi a căror despărţire de atunci s-a consumat în nişte condiţii suspecte. Henrik a rămas la locul de baştină, „ostracizat” într-un castel cu încărcătură istorică, dublat de o evoluţie spectaculoasă a propriei familii, cu vechi tradiţii nobiliare. Generalul, căci aşa e numit în roman, vegheat din copilărie de mereu prezenta Nini, doica lui, care trăieşte şi azi, se pregăteşte de vizita prietenului lui din copilărie, Konrad. Se simte în aer emoţia posibilei revederi, dar şi a primirii răspunsurilor care l-au măcinat pe General timp de 4 decenii.

Momentul mult aşteptat soseşte. Konrad se reîntâlneşte cu prietenul lui, într-un decor aproape gotic. Castelul Generalului îşi primeşte oaspetele. Cei doi prieteni vor sta la masă, de-o parte şi de alta a acesteia, cu lumânările arzând între bucate. Noaptea pe care cei doi o vor petrece reglându-şi conturile abia începe.

Ceea ce am crezut că va fi un dialog savuros despre prietenie, bărbăţie, curaj şi trădare se transformă, de fapt, într-un monolog dureros. Generalul îşi doreşte cu ardoare să afle de ce a simţit, în preziua dispariţiei prietenului lui, acum 41 de ani, că acesta îi dorea moartea (încercând să însceneze un accident, la vânătoare) şi dacă este adevărat sau nu că acesta a avut o legătură amoroasă cu aristocrata soţie a Generalului, Krisztina, acum decedată. Drama povestitorului (Generalul) se naşte din faptul că, urmându-şi propriile fantasme timp de 40 de ani, a trebuit să trăiască cu dubiul, să coexiste cu nesiguranţă şi cu gustul amar al trădării celui mai bun prieten. Acum, când momentul de a da cărţile pe faţă a sosit, Generalul se lansează într-un lung monolog, menit a-i explica prietenului său gama largă de sentimente care l-au cuprins de la dispariţia misterioasă a acestuia.

Cea mai interesantă absenţă a romanului este chiar aceea a răspunsurilor aşteptate. Konrad nu-i spune nimic Generalului, tăcerea lui de peste ani fiind, probabil, singurul răspuns cinstit la deriva prietenului său. În locul unei autojustificări tardive, Konrad preferă să-i facă Generalului cel mai mare dar: acela al confirmării, peste ani, a propriilor bănuieli. În locul unei izbânzi parţiale, care doar ar îngreuna situaţia, Konrad adoptă poziţia celui care-l lasă pe celălalt să câştige. Chiar şi retroactiv. N-are importanţă dacă Generalul are dreptate sau nu. Important este că prietenul său îi oferă nesperatul dar de a conştientiza faptul că nu şi-a trăit ultimele 4 decenii într-o minciună. O uluitoare dovadă de altruism şi adoptarea ideii că strivirea celuilalt nu reprezintă o victorie, ci o modalitate de triumf parţial, absolut nesemnificativ în ecuaţia stufoasă a unei prietenii puternice.

Aşa că romanul acesta este, pentru mine, una dintre cele mai impresionante ode aduse prieteniei dintre doi bărbaţi. Dincolo de toate artificiile stilistice (uşor epatante) ale autorului, rămân la ideea că Lumânările ard până la capăt (metaforă care sugerează necesitatea trăirii sentimentelor până la fibra ultimă, până la ultima suflare) este un mare roman.

(Sándor Márai, Lumânările ard până la capăt, 160 p., ed. Curtea veche, 2011, trad. de Anamaria Pop)

*text publicat în revista , nr.6, septembrie 2011

Ficţiunea presărată cu elemente presupus autobiografice capătă, la unii autori, valenţe revanşarde. În cazul romanului „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului”, lucrul acesta nu rezultă dintr-o eventuală (şi improbabilă) intenţie defăimătoare a autoarei ci, dimpotrivă, din efectele deformaţiei profesionale a dascălului Marta Petreu, care fac ca obiectivitatea unui demers literar să îmbrace forma unui roman de o incredibilă prospeţime şi cu un capital imagistic şi persuasiv remarcabil.

Structura romanului, nedetectabilă prea uşor ochiului avid al cititorului, e concentrică. Palierul larg se referă la viaţa anodină dintr-un sat al Transilvaniei, Cutca, situat, mereu, în pragul unei extincţii iminente. Debutul cărţii îi surprinde pe protagonişti adunaţi în jurul mormântului mamei – prilej al meditaţiei vag romanţioase despre perenitatea destinelor omeneşti şi conştientizare matematică a numărului tot mai mare de rude care se sting treptat, lăsând deasupra locuri goale: „Am pornit în grupuri mici, întorcând spatele la familia mai numeroasă sub pământ decât deasupra: Tica, Ticu, Mam’ Bătrână, unchiul Alesandru, mătuşa Dochiţă, unchiul Ion, mătuşa Lucreţie, şi-acum şi Mica, ultima culcată sub glia temeteului” (p.12). Pe un raft imediat inferior, autoarea trece în revistă – bine integrate în economia generală a textului – atât apucături bahice străvechi („Cât era Fătu’ la biserică, să tragă clopotele, Fătoaia trăgea câteva păhăruţe de jinars, cu Anişca. Beau amândouă în cohia mică până cădeau de pe scăunaşele joase de lemn pe faţa casei” – p.78), cât şi credinţe păgâne, înrădăcinate solid în conştiinţa unor localnici a căror singură certitudine e moartea însăşi: „Trei nopţi la rând, flăcărui palide, mari cât palma, s-au învârtit în jurul casei lor, dansând prin aer, iar în prima sâmbătă, pe la ojină, unchiu’ a pus banii pe pervazul ferestrei. […] a venit un vârtecuş de vânt […] Şi duşi au fost. Într-un ceas, Lucreţia şi-a descăţat privirile pironite de cornul casei şi s-a ridicat singură de pe scaunul ei, apucându-se de făcut mâncare, ca şi cum n-ar fi avut niciodată nimic” (p.122).

Acesta este cadrul general al romanului de faţă, care vorbeşte despre viaţa unei familii de ţărani (martori ai lui Iehova, cu câteva excepţii notabile), descrisă minuţios, deseori pătimaş, fără a cădea însă în patetism. Punctul central al cărţii îmi pare a fi nu atât fresca (de o prospeţime uluitoare) a familiei lui Micu şi a Micăi, ci mai ales demersul curios al fetei lor, Tabita (naratoarea), de a înţelege complicatele ramificaţii ale relaţiilor intrafamiliale. În decorul apocaliptic al Câmpiei Transilvaniei, legăturile dintre membrii aceluiaşi clan suferă de vicii structurale, niciodată depăşite de vreo înţelegere matură şi retroactivă a acestora. În lumea lor, personajele din Cutca se comportă după reguli proprii, iremediabil ermetice şi de nezdruncinat. Personalităţile puternice ale părinţilor Tabitei, aduşi împreună parcă de mâna unui destin nefast şi nu de o dragoste sinceră, se găsesc într-o continuă cursă a orgoliilor, provocând deseori efecte de nebănuit asupra psihicului celor din jur (Tabita află, de pildă, că este rodul unei răzbunări a tatălui ei împotriva mamei, pentru că aceasta refuza cu îndârjire să facă parte din cercul Străjerilor lui Iehova). Iar dacă portretul tatălui este îndulcit, al mamei este nemilos. Tabita îşi propune de la bun început o obiectivitate absolută, rece, în creionarea portretului Micăi, oscilând perpetuu între furie justificată şi empatie tardivă: „Era teribilă Mama noastră, care ne făcea să simţim că ea este cea mai importantă persoană din lume, iar noi, cei mai răi copii de pe pământ” (p.140), „Şi m-a sunat, într-o seară, Mica. M-a întrebat ce fac. Iar eu i-am spus adevărul, că mă doare stomacul şi nu am nimic potrivit să mănânc. În două ceasuri a fost la mine, cu o jumătate de pâine de casă şi cu o cratiţă cu tocăniţă de pui. Da, putea fi minunată” (p.240). Imaginea tatălui, autoritar doar atât cât să-şi conserve statutul de cap al familiei, apare ca pretext al reliefării unor metode rudimentare ale educaţiei pe care cei trei copii (Ana, Tinu şi Tabita) o capătă în copilărie: „Din moment ce e interzis să ai alţi Dumnezei, înseamnă că există alţi Dumnezei, mai mulţi, oare câţi or fi? Atunci Ticu mi-a dat o palmă peste gură. Forţa contra logicii, aş zice acum” (p.155).

Romanul îşi desfăşoară acţiunea în mai multe registre, interpretabile emoţional: nu este doar cartea despre părinţi, văzuţi în nuda lor autenticitate, în tenebroasele lor secrete şi purtând în cârcă toată ruşinea unei lumi aflată în dezintegrare, ci şi povestea supravieţuirii şi a rodirii sănătoase a micilor vlăstare, copiii familiei. Tabita, care moşteneşte dârzenia mamei, este cea care, împăciuitoare, doreşte să facă suportabile relaţiile vechi şi erodante ale familiei şi să le aducă la un numitor comun, având, fireşte, privilegiul distanţei (se mută din Cutca la Cluj), de unde totul se vede într-o altă culoare şi cu alte dimensiuni. Ea este liantul între generaţii, cea care vorbeşte cu fiecare în parte şi cu toţi laolaltă, încercând să compatibilizeze temperamentele atât de diferite ale celor care mai sunt în viaţă (Mica, Tinu, Viorica, Ana). Rolul i se potriveşte mănuşă. Nu renunţă la el nici măcar în momentul în care asistă, curajos, la autopsia propriului tată, într-un tablou de un realism zguduitor: „Întâi i-au crestat capul. Şi-apoi craniul, cu fierăstrăul. […] Când […] i-au dat la o parte pielea feţei, faţa lui a reînviat, miraculos şi monstruos, pentru câteva clipe. […] eu am fost martorul acestei pseudoînsufleţiri monstruoase. Era o după-amiază luminoasă, numai miere şi aur, cerul înalt şi albastru deschis precum cicoarea, luni, 2 septembrie 1974” (p.213).

Marta Petreu reuşeşte, cu acest roman, un lucru impresionant: atribuie, într-un stil de mare rafinament stilistic, valenţe estetice unor portrete corecte structural, însă banale în concept. Nici Mica, nici Ticu nu se deosebesc fundamental ori caracterologic de oricare alt cuplu de ţărani din Câmpia Transilvaniei, însă iscusinţa autoarei de a creiona până în cel mai mic detaliu figura unor personaje pe care le simţi vii în fiecare pagină reprezintă, pentru mine, o reuşită literară absolută. Tendinţa de augmentare a trăirii nu este, aici, simplă exagerare egocentrică, ci o modalitate exemplară de a conferi suflu şi amploare veridice unor mărunte chestiuni cotidiene. De pildă, simpla ceartă a părinţilor îi provoacă Tabitei reverii apocaliptice în forma unor imagini impecabile: „Nu vorbeau între ei, nu mâncau împreună, dar se culcau împreună, în acelaşi pat. Era înspăimântător. […] Era războiul zilei celei mari de dinaintea scufundării pentru vecie a lumii acesteia. […] Era crâncenul război al sfârşitului, Armaghedonul cel adevărat de pe Câmpia Armaghedonului. Şi trecea chiar prin mijlocul casei noastre” (p.150).

Folosind ca pretext mediul acesta, în care sentimentele pendulează mereu între dragoste şi ură, dând naştere unei noi stări – „dragosteura” („Ne-am făcut unii altora viaţa iad. […] Ne-am mânjit cu toţii de ură. De-o dragosteură. – p.260), Marta Petreu scrie unul dintre cele mai puternice romane ale ultimilor ani. O poveste impresionantă, condusă cu mână sigură de o scriitoare care e capabilă deopotrivă să dueleze şi să mângâie, să iubească şi să deteste, să acuze şi să ierte. Excepţional stilistic şi răscolitor tematic, „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului” este, pentru mine, un roman fără cusur.

(Marta Petreu, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, Ed. Polirom, 2011)