Tablou olandez

Posted: 2011/09/17 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , ,

Cartea asta era pe raftul librăriei Humanitas şi, dedesubt, era bileţelul ăla care spune „merită citită, pe cuvântul meu”, aşezat acolo de angajaţii librăriei respective care, astfel, împărtăşesc impresiile lor de lectură cu potenţialii cumpărători. Aşa că am luat-o, ca să văd dacă e ceva de capul ei.

Partea pozitivă e că se citeşte foarte repede. Pentru că e scurtă. Şi pentru că nu foloseşte prea multe artificii pentru a transmite ceea ce vrea să transmită. Autorul, Willen Jan Otten, ne pune în faţă povestea uşor neverosimilă a unui pictor olandez, celebru prin faptul că pictează portrete (şi-l mai şi cheamă Felix Vincent, sweet mother of suggestion!), căruia i se cere, de către un magnat bătrân şi bolnav, Specht, să-i picteze fiul, un băiat de culoare (adoptat, se pare). Problema apare în momentul în care Vincent (sau Creator, cum este numit în roman) îşi dă seama că cererea e ciudată. Şi asta pentru că, deşi el este obişnuit să picteze numai cu modelul în faţă, de data asta i se solicită un tablou pornind de la o fotografie a tânărului şi de la o foarte scurtă înregistrare video. I se promite o sumă considerabilă de bani care i-ar salva, pentru o perioadă, viaţa (da, da, clişeul ăla că artiştii o duc prost şi în mizerie… bla, bla). Şi acceptă.

Intervine o ziaristă băgăreaţă, care-i deschide ochii într-un târziu. Specht, bătrânul, e doar un pedofil care ţine prin preajmă astfel de tinerei, în speranţa că, prin mirajul banilor şi al vieţii tihnite, îi poate seduce. Creator află cu stupoare lucrurile ăstea şi se decide să ardă tabloul. Zis şi făcut. Numai că, ulterior acestui fapt, primeşte vizita lui Specht, care se găseşte în ultimele ceasuri ale vieţii, şi i se explică toate nedumeririle. Nu vă spun ce şi cum, că poate vreţi să citiţi cartea.

Bun. Ce e de reţinut: dincolo de faptul că tema nu dă pe dinafară de originalitate, totuşi, perspectiva narativă schimbă totul. Povestitoarea e… pânza pe care se va realiza tabloul. Personajul principal ea este. Aflăm, de pildă, chiar din debutul romanului, cum îşi aşteaptă cuminte cumpărătorul, în magazin. După aceea cum e transportată, cum asistă la discuţiile dintre Creator (ea i-a dat acest nume) şi prietena lui, cum percepe, de asemenea, actul adulterin al lui Vincent, cum se priveşte amuzată în oglindă, cum îşi transferă viaţa într-un banal polaroid etc. Din acest punct de vedere, romanul e salvat.

Merită, deci, încercat. Pentru că simţi adierea unui vânticel răcoros olandez în timp ce-o citeşti. Şi mie, care-s îndrăgostit iremediabil de Olanda, asta mi-a fost de ajuns.

(Willem Jan Otten, Specht şi fiul, 160 p., ed. Humanitas, 2011, trad. de Andrei Anastasescu)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s