Avem di tăti

Posted: 2011/09/07 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

“Prima variantă a rockmanului Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău a fost terminată acum 15-16 ani, de partea cealaltă a Prutului, dar la fiecare re-lectură mă lăsam în voia personajelor şi intram fascinat în jocul & lumea lor intensă şi plină de viaţă. Riscam să (re)devin unul dintre ele, aşa că am hotărât (pe neprins de veste şi pentru ele, şi pentru mine) să le re-dau vieţii, refăcând iar şi iar manuscrisul (astfel intrând din nou în atmosfera naraţiunii) şi trimiţându-l la editură. Rockmanul a fost scris cu multă plăcere şi sper ca lectura să fie aşijderea”. Aceasta este confesiunea autorului, Mihail Vakulovski, făcută pe coperta interioară a volumului. Parţial neconvingătoare, aşa cum, probabil, sunt toate referirile autorilor la propriile scrieri, după ce acestea scapă din atelierul creativ şi sfârşesc, neputincioase, pe rafturile librăriilor, gata pentru a fi citite şi judecate. Mihail Vakulovski pare să evite re-căderea în conturul personajelor cărora tocmai el le-a dat viaţă, într-o încercare de obiectivare a ansamblului. Numai că savoarea unui astfel de roman constă tocmai în identificarea celui care spune povestea cu eroii săi, mai ales când aceştia au existat şi i-au fost contemporani. Oricum am întoarce-o, absurdul cotidian trăit şi redesenat literar e mult mai prizabil decât simpla ficţiune brodată estetic în marginea unor amintiri.

Se simte de la o poştă că rockmanul lui Vakulovski s-a scris cu plăcere. Există aici un soi de satisfacţie ludică a rememorării, asociată cu ironie condescendentă şi, în aceeaşi doză, cu o empatie explicabilă prin conştientizarea condiţiei de outsideri a personajelor principale, care par să trăiască într-o lume confecţionată după reguli proprii. Îi ajută, evident, şi cadrul acţiunii – studenţia la Chişinău, o banală alăturare de termeni care, nu ştiu din ce pricină, naşte automat zâmbete. Aici, în acest no man’s land, clişeul conform căruia „totul e posibil” descrie o realitate circumscrisă unei libertăţi fatalmente parţială. Acesta e motivul pentru care experienţele anoste ale studenţilor capătă dimensiuni eroice sau neverosimile. Tot din această cauză, insolitul unor păţanii studenţeşti se augmentează, transformând banalul în excepţional. Salvarea unor asemenea imagini de la căderea în derizoriu îl constituie umorul, care e prezent în fiecare pagină a romanului. Nu întotdeauna acesta ia naştere ca urmare a iscusinţei autorului de a surprinde ineditul unei situaţii solemne văzute dintr-un alt unghi ori ca rezultat al zeflemelei; de cele mai multe ori, comicul reiese din limbajul frust, asociat – pentru mai buna receptare a cititorului – cu un sofisticat şi necesar dicţionar explicativ: „Unii (profesori, n.m.) vroiau s-o facă pe deştepţii şi erau ridicoli şi caraghioşi, alţii erau pur şi simplu proşti şi proaste, mai ales proaste, de la care puţea a vafli şi a rahat de la atâta pupat de cur de prof. (Penru moldoveni: în România „rahat” înseamnă şi căcat, şi un produs alimentar dulce, un fel de zefir mai concentrat. Pentru românii din România: „vafli” la moldoveni înseamnă şi napolitane, şi spermă)” (p.80).

Mediul universitar moldovean nu scapă nici el de atacul nemilos al efectelor dezastruoase (şi venite „de afară”) ale lumii capitaliste (post-comuniste), chiar dacă mentalităţile bine înfipte în mentalul colectiv persistă viguros. Prin urmare, proporţiile catastrofelor etice ale noii lumi pălesc în raport cu gravitatea unor păcate arhicunoscute, excepţional reliefate în acest oftat neputincios al unui cadru didactic: „Îţi închipui, dragă, tovarăşul Scîrtnic îl futea în cur pe tovarăşul Caşcavală, ăla din anul I, îţi dai seama, nu-mi vine să cred că aşa ceva se poate întâmpla la facultatea noastră, la noi la universitate, la noi în oraş, la noi în ţară! Eram să-mi pierd cunoştinţa când i-am văzut şi tot nu-mi vine să cred. Şi mai şi fumează!” (p.85).

Ideea lui Mihail Vakulovski de a-şi numi rockman volumul Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău are o motivaţie strategică. Cartea nu este, într-adevăr, un roman în sensul clasic al termenului. Ne găsim, mai degrabă, în faţa unei vivante colecţii de portrete. Colegii de cameră ai lui Hai (nume dat autorului în scrisorile pe care le primeşte de acasă) sunt creionaţi aproape caricatural, scoţându-li-se în evidenţă trăsăturile de caracter cele mai pregnante. Întâlnim, aşadar, atât studentul tipic, cu frecvente apucături lubrice şi chiar mai dese evadări bahice, cât şi studenta dezinvoltă, gata în orice clipă de a-şi dovedi feminitatea oricui e dispus s-o guste. Acest paradis al tinereţii eterne e cadrul static al rockmanului, tărâm sălbatic în care toate experienţele capătă un sens propriu. Cu toate acestea, nu întotdeauna dezabuzarea şi dezolarea sunt actorii principali. Cu o cel puţin la fel de proaspătă acurateţe ne sunt înfăţişate figurile unor intelectuali adevăraţi, care colorează tonic peisajul studenţesc: „Eugen Coşeriu […] nu era prea spectaculos din punct de vedere oratoric, avea şi un mic defect de vorbire […] Ştia toate limbile de pe planeta Pământ, era unicul om din lume care putea să vorbească cu orice om de pe pământ în limba acestuia, ştia şi toate dialectele, şi limbile & graiurile tuturor triburilor. […] Cu totul altfel era Neagu Djuvara. Bătrânul istoric era foarte spectaculos şi deosebit de inteligent. […] Dacă la Coşeriu nu uitai niciodată să-ţi însemni câte ceva în caiet, la Neagu Djuvara te trezeai la sfârşitul orei cu gura căscată […]. Istoria povestită de Neagu Djuvara e fascinantă, iar biografic, istoria lui Eugen Coşeriu e fabuloasă” (p.81-82).

Din punct de vedere stilistic, rockmanul e înzestrat cu acel element de oralitate pe care în literatura română doar graiul moldovenesc îl potenţează. Mergând pe linia unor Dan Lungu, Petru Cimpoeşu ori Sorin Stoica, Vakulovski face un exerciţiu de virtuozitate, transpunând în pagină, cu frenezie şi generozitate, toate volutele unui dialect savuros. Ar fi fost însă şi mai bine dacă autorul n-ar fi exagerat în această direcţie prin livrarea unor pasaje (provenite din scrisori) aproape ininteligibile pentru un necunoscător al limbii de peste Prut: „Află că sunt sănătos, slujesc bine acuma cu tactica fujim marş brosoc pe munţi de la 10 până la 50 km aceasta fujim într-o zi cu peredî în polnoie snarijenie rugzacu plin, avtomatu, lopata, pritevogazu, podsumuku pentru granate. Aceasta fujim la stajivrokî, karoci fujim zaibisi. Hai pe data de 27 ianuarie dăm priseaga şi primăvara muntuim ucebcaşi o să nme trimatî pe la zastavî” (p.186).

Dincolo de toate acestea, apreciez în primul rând strădania autorului de a nu conferi un caracter manifest unei scrieri al cărei simplu rol a fost acela de a amuza şi de a desena, riguros şi nostalgic, un mediu universitar. Viaţa studenţilor de la Chişinău, aşa cum o vede Vakulovski, e universal trăibilă. Hedonismul inconştient, precum şi nepăsarea juvenilă faţă de un viitor incert nu sunt doar trăsături ale studentului moldovean. Iar îmbinarea între datoria aproape sfântă de a profita de tinereţe şi găsirea unui orizont mulţumitor pentru mai târziu este, la Vakulovski, prilejul pentru a îmbrăca optimismul în hainele convenabile ale unei mărturisiri captivante. Aşadar, de ce să ne întristăm? „Oricum, toţi o terminăm nasol, unii şi mai naşpa, să nu arătăm cu degetul” (p.40).

– text apărut în revista , nr.7-8/2011.

(Mihail Vakulovski, Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău. Rockman, ed. Cartea românească, 2011)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s