Întrebări

Posted: 2011/09/02 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Ce faci atunci când ai în mână o carte foarte apreciată, dar care ţie nu-ţi spune mare lucru? Ce faci când constaţi că ai fost tras pe sfoară (într-un mod discret) de faptul că sub numele cărţii e trecut „roman” şi volumul, de fapt, este o rememorare selectivă a unor experienţe? În fine, ce faci când detectezi că nu există fluenţă epică, nici stil care să te dea pe spate, nici ritm susţinut?

După aceea, ce faci când afli că volumul a primit premiul „cartea anului” în 2010? Şi că, automat, îţi vei aduce aminte de alte volume care au primit aceeaşi distincţie (de exemplu „Cruciada copiilor” ori „Uşa interzisă”)? Şi că, prin comparaţie, romanul pe care îl ţii în mână va ieşi net inferior?

Ce faci când constaţi că acest „roman al educaţiei” nu te edifică asupra unor poteci pe care ar trebui să păşeşti în a-ţi forma o solidă cultură generală, aşa cum a făcut-o, cu ani în urmă, Horia-Roman Patapievici în „Zbor în bătaia săgeţii”? Cum să scapi de senzaţia că e doar o carte a epatării condescendente şi a unei slabe raportări la o epocă contemporană autorului? Cum să recunoşti, fără a părea inaderent cu conţinutul cărţii, că ţie nu ţi-au rămas în minte, după citirea ei, decât portretele reuşite făcute lui Tudor Vianu şi, mai ales, lui Edgar Papu, surprins în strălucirea şi decăderea sa, deopotrivă?

Cum să declar sus şi tare că mie nu-mi place ideea „rezistenţei prin cultură” şi că toţi aceia care o folosesc mi se par nişte laşi siniştri? Cum să trec prin cartea asta şi să constat cu amărăciune că iar a apărut un volum conciliant cu trădările abjecte ale cărturarilor? Cum să nu zâmbesc când văd cu câtă înţelegere îi tratează psihiatrul Vianu pe toţi cei care au semnat pactul cu diavolul, găsindu-le mereu circumstanţe atenuante, cu un zel demn de o cauză mai bună? Cum să nu citeşti, totuşi, printre rânduri, că Ion Vianu face lucrul ăsta dintr-o enormă dragoste pentru artă, cultură, literatură? Şi cum să-i spui că, de fapt, pe tine nu te încălzesc lucrurile ăstea?  Că nu doreşti să auzi explicaţia fiecăruia pentru auto-mânjire? Că, în felul ăsta, orice crimă devine legitimă şi orice rău devine banal, după cum ne spunea Hannah Arendt?

Cum să declar eu, acum, cu inima împăcată, că pentru mine romanul ăsta e o dezamăgire? Ce-ar trebui să mai adaug ca să se înţeleagă că romanul unei educaţii n-ar trebui să mă facă să cred că orice izbândă culturală trebuie pigmentată cu decăderi morale, chiar într-o societate care nu-ţi permite evadarea? Cum să pot aprecia calmul suveran al lui Tudor Vianu, care a ales viaţa tihnită a celui trimis peste graniţă la diverse colocvii internaţionale, în timp ce confraţi ai săi (Balotă, Negoiţescu, Papu) vizitau doar curtea închisorii?

Dar tot eu vin şi întreb: pot eu, oare, înţelege pe deplin mecanismele unui sistem în care cele mai bune produse ale sale erau ura şi minciuna? Pot eu prinde cu adevărat sensurile unei lumi în care ideea care devia de la optica oficială era, din start, un capăt de acuzare dintre cele mai grave? Pot să citesc cu seninătate despre transformarea unor repere morale în cârpe obediente unor monştri cu faţă umană şi unui stat care-şi trimitea cetăţenii la moarte pentru vina de-a se fi născut altfel? Aş putea folosi toate astea drept circumstanţe atenuante pentru această carte care m-a deziluzionat?

Aş putea. Numai că n-am chef.

(Ion Vianu, Amor intellectualis, 410 p., ed. Polirom, 2010)

Comentarii
  1. dragos c spune:

    foarte buna postarea, bravo!
    desi n-am citit cartea – si nici nu cred ca o sa…

  2. dragos c spune:

    poate cand o s-apara in colectia de buzunar… la top10+

  3. N-am citit si nu ma tenteaza, dar n-am avut niciodata retineri cand a venit vorba sa spun ca nu-mi place o carte celebra. Fie si semnata de Dostoievski.🙂 In paranteza fie spus, preferatele mele dintre cele ale lui Feodor Mihailovici sunt nu „Crima si pedeapsa” sau „Fratii Karamazov”, ci „Adolescentul” si „Idiotul”.

    • danboeriu spune:

      nici eu n-am reţineri de genul la care vă referiţi. de-aia îmi şi place literatura: e tărâmul libertăţii absolute.

      la punctul 2 risc să vă dezamăgesc. dintre cărţile lui dostoievski, cel mai mult mi-au plăcut karamazovii.🙂

  4. […] Boeriu isi pune multe intrebari in legatura cu o carte care a primit premii, care a fost destul de apreciata in anul ce a trecut, […]

  5. taaleex spune:

    Mie totusi mi-a placut, recunosc ca „roman” suna cam impropriu, dar e o carte sincera si care nu se raporteaza la trecut cu ura, lucru esential.

    • danboeriu spune:

      uneori trebuie să te raportezi la trecut cu ură, ca să nu cazi într-o sfidătoare naivitate. dar e lungă discuţia. şi, oricum, nu asta-i reproşam eu cărţii.

  6. taaleex spune:

    fiecare cititor are dreptate…

    • danboeriu spune:

      da, însă ar fi bine ca uneori, în subiectele tranşante, să nu umblăm cu nuanţe. am tot dat exemplu ăsta: mi se pare absurd să mi se spună că un criminal, de exemplu, n-a fost om rău, pentru că în tinereţe ajuta bătrânele să treacă strada.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s