Arhivă pentru 2011/09/02

Ce faci atunci când ai în mână o carte foarte apreciată, dar care ţie nu-ţi spune mare lucru? Ce faci când constaţi că ai fost tras pe sfoară (într-un mod discret) de faptul că sub numele cărţii e trecut „roman” şi volumul, de fapt, este o rememorare selectivă a unor experienţe? În fine, ce faci când detectezi că nu există fluenţă epică, nici stil care să te dea pe spate, nici ritm susţinut?

După aceea, ce faci când afli că volumul a primit premiul „cartea anului” în 2010? Şi că, automat, îţi vei aduce aminte de alte volume care au primit aceeaşi distincţie (de exemplu „Cruciada copiilor” ori „Uşa interzisă”)? Şi că, prin comparaţie, romanul pe care îl ţii în mână va ieşi net inferior?

Ce faci când constaţi că acest „roman al educaţiei” nu te edifică asupra unor poteci pe care ar trebui să păşeşti în a-ţi forma o solidă cultură generală, aşa cum a făcut-o, cu ani în urmă, Horia-Roman Patapievici în „Zbor în bătaia săgeţii”? Cum să scapi de senzaţia că e doar o carte a epatării condescendente şi a unei slabe raportări la o epocă contemporană autorului? Cum să recunoşti, fără a părea inaderent cu conţinutul cărţii, că ţie nu ţi-au rămas în minte, după citirea ei, decât portretele reuşite făcute lui Tudor Vianu şi, mai ales, lui Edgar Papu, surprins în strălucirea şi decăderea sa, deopotrivă?

Cum să declar sus şi tare că mie nu-mi place ideea „rezistenţei prin cultură” şi că toţi aceia care o folosesc mi se par nişte laşi siniştri? Cum să trec prin cartea asta şi să constat cu amărăciune că iar a apărut un volum conciliant cu trădările abjecte ale cărturarilor? Cum să nu zâmbesc când văd cu câtă înţelegere îi tratează psihiatrul Vianu pe toţi cei care au semnat pactul cu diavolul, găsindu-le mereu circumstanţe atenuante, cu un zel demn de o cauză mai bună? Cum să nu citeşti, totuşi, printre rânduri, că Ion Vianu face lucrul ăsta dintr-o enormă dragoste pentru artă, cultură, literatură? Şi cum să-i spui că, de fapt, pe tine nu te încălzesc lucrurile ăstea?  Că nu doreşti să auzi explicaţia fiecăruia pentru auto-mânjire? Că, în felul ăsta, orice crimă devine legitimă şi orice rău devine banal, după cum ne spunea Hannah Arendt?

Cum să declar eu, acum, cu inima împăcată, că pentru mine romanul ăsta e o dezamăgire? Ce-ar trebui să mai adaug ca să se înţeleagă că romanul unei educaţii n-ar trebui să mă facă să cred că orice izbândă culturală trebuie pigmentată cu decăderi morale, chiar într-o societate care nu-ţi permite evadarea? Cum să pot aprecia calmul suveran al lui Tudor Vianu, care a ales viaţa tihnită a celui trimis peste graniţă la diverse colocvii internaţionale, în timp ce confraţi ai săi (Balotă, Negoiţescu, Papu) vizitau doar curtea închisorii?

Dar tot eu vin şi întreb: pot eu, oare, înţelege pe deplin mecanismele unui sistem în care cele mai bune produse ale sale erau ura şi minciuna? Pot eu prinde cu adevărat sensurile unei lumi în care ideea care devia de la optica oficială era, din start, un capăt de acuzare dintre cele mai grave? Pot să citesc cu seninătate despre transformarea unor repere morale în cârpe obediente unor monştri cu faţă umană şi unui stat care-şi trimitea cetăţenii la moarte pentru vina de-a se fi născut altfel? Aş putea folosi toate astea drept circumstanţe atenuante pentru această carte care m-a deziluzionat?

Aş putea. Numai că n-am chef.

(Ion Vianu, Amor intellectualis, 410 p., ed. Polirom, 2010)