Arhivă pentru Septembrie, 2011

M-a pus dracu’ să-mi doresc, în ceea ce priveşte cititul, o trecere de la ficţiune la eseistică. Şi am ajuns la Alexandru Paleologu, un autor pe care aproape îl divinizam acum vreo 10 ani dar care, acum, mi se pare… nu ştiu cum mi se pare. Aş zice „banal”, dar prea sună a teribilism de puştan care se ia la trântă imaginară cu greii. Că e evident că nea Alecu’ nu e banal, ci sclipitor, imprevizibil şi, deseori, caustic într-un mod elegant.

Numai că mă plictisesc şi de lucrurile ăstea. Adică, ştiţi voi, până şi ăia care se chinuie mereu să fie în răspăr cu orânduirea firească a lucrurilor devin, la un moment dat, depăşiţi. E mişto, e cool să fii mereu copilul teribil al observaţiei critice (aşa cum îl consider eu pe Paleologu senior). Doar că mie mi-a ajuns.

Respect, fireşte, iscusinţa retorică şi supleţea argumentărilor lui Alexandru Paleologu din „Simţul practic”. Şi, în plus, iubesc modalitatea în care autorul ştie să se poziţioneze într-o altă lumină, dezvăluindu-ţi faţete odinioară tulburi într-un colorit proaspăt şi surprinzător. Ca să nu mai zic că, pentru un geek post-modern cum sunt eu, faptul că poţi citi însemnările unui om referitoare la N. Balotă (pe care-l cam beşteleşte, by the way, pentru nedelicateţea de a-l respinge pe Camus), la Cioran, Ivasiuc, Manolescu ş.a.m.d. e ca o ploaie pe secetă.

Şi unde-mi mai place de conu’ Alecu: mai ales acolo unde nu-i plesneşte pe proşti (care, măcar, n-au nicio vină că asta le e soarta), ci pe aceia care, încercând să dovedească faptul că nu aparţin tagmei cretinilor, ajung exact contrariul. Şi mă gândesc la snobii care râd ostentativ la spectacole, ca să-i auzi şi tu, de la 3 rânduri distanţă şi care vor să-ţi arate, prin asta, că ei s-au prins o secundă mai repede decât măgarul din tine; sau aceia care strâmbă din nas că, într-un concert simfonic de amploare, se cântă şi Dunărea albastră, care, vezi tu, e pentru pulime, nu pentru culţii din noi.

Ah, da, şi-mi mai place chestia asta: „În polemică (unde e vorba de idei) ajung talentul, inteligenţa, abilitatea. În pamflet trebuie geniu.” Şi că simţul practic nu-nseamnă să ştii să repari o chiuvetă, ci să găseşti modalitatea cea mai simplă şi eficientă de a rezolva un impas, de orice natură ar fi el. Uf, ce bine. Că eu chiar nu ştiu repara nimic.

Am avut şi eu, cândva, un conflict cu un cretin care, crezând că-mi închide gura, m-a trimis să citesc „Bunul simţ ca paradox” (cartea lui Alexandru Paleologu), el neştiind ce scrie în cartea aia; dar, judecând după titlu, credea că „mi-a zis-o”. L-am băgat, evident, la origini (pentru că citisem cartea şi ştiam ce conţine) şi i-am recomandat să citească „Politeţea ca armă”. Precis n-a făcut-o. Că a tăcut molcom. Un bou, dom’le.

(Alexandru Paleologu, Simţul practic, 256 p., ed. Cartea românească, 2007)

Anunțuri

Încep cu o întrebare funny, ca să intrăm mai bine în atmosferă. Deci, ştiţi voi care este diferenţa între o găină? Da, aţi citit bine: diferenţa între o găină. Nu, nu între o găină şi altceva. Ci între o găină şi atât. Dacă nu vă vine în minte niciun răspuns inteligent, atunci citiţi cu maximă atenţie fragmentul care urmează: „Elise se retrăsese în ceea ce i se spunea Grădina dintre casă. Da, era un nume straniu, dar destul de corect. În spatele casei, cele cinci colţuri păreau să se unească într-un semicerc. Acolo, încă din tinereţe, Crescentia îşi făcuse un fel de grădină între casă.” (p.22). Ei, acum e limpede? Încă nu?! Urmăriţi-mă în continuare.

*Citiţi restul recenziei pe , cu un clic aici.

(Oana Stoica-Mujea, Crime perfecte. Dincolo de oglindă, ed. Tritonic, 2010)

Cartea asta era pe raftul librăriei Humanitas şi, dedesubt, era bileţelul ăla care spune „merită citită, pe cuvântul meu”, aşezat acolo de angajaţii librăriei respective care, astfel, împărtăşesc impresiile lor de lectură cu potenţialii cumpărători. Aşa că am luat-o, ca să văd dacă e ceva de capul ei.

Partea pozitivă e că se citeşte foarte repede. Pentru că e scurtă. Şi pentru că nu foloseşte prea multe artificii pentru a transmite ceea ce vrea să transmită. Autorul, Willen Jan Otten, ne pune în faţă povestea uşor neverosimilă a unui pictor olandez, celebru prin faptul că pictează portrete (şi-l mai şi cheamă Felix Vincent, sweet mother of suggestion!), căruia i se cere, de către un magnat bătrân şi bolnav, Specht, să-i picteze fiul, un băiat de culoare (adoptat, se pare). Problema apare în momentul în care Vincent (sau Creator, cum este numit în roman) îşi dă seama că cererea e ciudată. Şi asta pentru că, deşi el este obişnuit să picteze numai cu modelul în faţă, de data asta i se solicită un tablou pornind de la o fotografie a tânărului şi de la o foarte scurtă înregistrare video. I se promite o sumă considerabilă de bani care i-ar salva, pentru o perioadă, viaţa (da, da, clişeul ăla că artiştii o duc prost şi în mizerie… bla, bla). Şi acceptă.

Intervine o ziaristă băgăreaţă, care-i deschide ochii într-un târziu. Specht, bătrânul, e doar un pedofil care ţine prin preajmă astfel de tinerei, în speranţa că, prin mirajul banilor şi al vieţii tihnite, îi poate seduce. Creator află cu stupoare lucrurile ăstea şi se decide să ardă tabloul. Zis şi făcut. Numai că, ulterior acestui fapt, primeşte vizita lui Specht, care se găseşte în ultimele ceasuri ale vieţii, şi i se explică toate nedumeririle. Nu vă spun ce şi cum, că poate vreţi să citiţi cartea.

Bun. Ce e de reţinut: dincolo de faptul că tema nu dă pe dinafară de originalitate, totuşi, perspectiva narativă schimbă totul. Povestitoarea e… pânza pe care se va realiza tabloul. Personajul principal ea este. Aflăm, de pildă, chiar din debutul romanului, cum îşi aşteaptă cuminte cumpărătorul, în magazin. După aceea cum e transportată, cum asistă la discuţiile dintre Creator (ea i-a dat acest nume) şi prietena lui, cum percepe, de asemenea, actul adulterin al lui Vincent, cum se priveşte amuzată în oglindă, cum îşi transferă viaţa într-un banal polaroid etc. Din acest punct de vedere, romanul e salvat.

Merită, deci, încercat. Pentru că simţi adierea unui vânticel răcoros olandez în timp ce-o citeşti. Şi mie, care-s îndrăgostit iremediabil de Olanda, asta mi-a fost de ajuns.

(Willem Jan Otten, Specht şi fiul, 160 p., ed. Humanitas, 2011, trad. de Andrei Anastasescu)

N-am fost de acord cu concluziile Dianei Morăraşu („O păpuşă dezmembrată„, recenzie publicată în suspans.ro) cu privire la romanul ăsta. Deşi nu pot să spun că la unele chestiuni nu îi dau dreptate. Totuşi, după ce am citit cartea, nu mi-a rămas gustul ăla amar care ţi se instalează după fiecare lectură a unei cărţi proaste (stay tuned, că vedeţi voi în următorul meu text din suspans.ro de ce spun asta).

Romanul ăsta are cusurul că se joacă un pic cu mintea şi cu nervii tăi. True. În ideea că se suprapun planuri temporale diverse, numa’ bune să te facă să te scarpini în cap la debutul fiecărui capitol, pentru că nu mai ţii minte exact unde ai lăsat acţiunea. Dar lucrul ăsta nu e într-atât de blamabil, având în vedere că vorbim, totuşi, despre un thriller psihologic. Cartea are ritm şi culoare, însă la fel de adevărat este că e plin de gratuităţi din categoria „hai-să-fim-greţoşi-şi-deplasaţi-ca-să-mai-înteţim-conflictul” (scenele de violenţă domestică absolut gratuită între David şi Alice). În plus, aşa cum observa şi Diana Morăraşu, personajele sunt fade, inconsistente şi imprevizibile într-un mod care nu reflectă o eventuală labilitate psihică a lor, ci mai degrabă o slabă aptitudine descriptiv-caracterologică a autoarei.

O mamă tânără, Alice, descoperă într-o zi că fiica ei nu e fiica ei. Sau aşa i se pare. Crede că s-a pus la cale o răpire şi că fetiţa pe care o ţine în braţe e o altă păpuşă, nu Florence a ei. De aici începe nebunia. Soţul ei consideră că are o depresie post-partum, soacra ei, Vivianne cea feroce, e dispusă să creadă şi varianta nurorii etc. În fine, lucrurile capătă conotaţii psihologice şi detectivistice deopotrivă. Lumină se face foarte târziu în roman. Şi, chiar dacă cei doi detectivi, Charlie (e o ea!) şi Simon, dau de capătul poveştii, tot rămâi cu senzaţia că Alice e o ţâră sonată. Aş vrea să spun mai multe dar, dacă vreţi să citiţi cartea, aş strica surpriza.

Ce mi-a plăcut aici: o nemaipomenită încrengătură psihologică, o întreagă argumentare solidă pentru nişte apucături din sfera patologicului. Dragostea de mamă ajunge la graniţa iraţionalului, forţând-o pe Alice să încropească o intrigă de toată frumuseţea. Nu intru în detalii. Ce nu mi-a plăcut: o lungime artificială a poveştii, mai ales în prima jumătate a cărţii, precum şi, aşa cum am mai spus, o anumită stângăcie în creionarea personajelor, care nu sunt deloc ferme ori convingătoare, în cele mai multe cazuri.

Still, o carte bunicică.

(Sophie Hannah, O păpuşă sau alta, 504 p., ed. Nemira, 2011)

Din nou, am dat din întâmplare peste cartea asta şi mi-am zis s-o cumpăr. Dar trebuie să mărturisesc ceva, cu riscul de a-i supăra pe fanii lui Nicolae Manolescu: văzând că el este autorul, m-am temut că voi da iarăşi peste o carte alcătuită din bucăţi/fragmente publicate deja prin alte volume. Că am mai păţit-o. Şi n-am vrut să dau banii pe un remix, dacă mă-nţelegeţi.

N-a fost cazul, pentru că ne lămureşte coperta a patra a volumului. Poveşti pentru oameni mari cuprinde, pe lângă fragmente de jurnal ori impresii de lectură (reunite sub titlul Viaţă şi cărţi), povestiri scrise de criticul literar Manolescu, pe parcursul mai multor ani. Iniţiativa e, aşadar, lăudabilă, cu atât mai mult cu cât Manolescu se teme că el a „ratat” în acest gen literar (urmând spusele lui Călinescu, cel care afirma că orice critic literar care se respectă dă rateuri în cel puţin un gen literar) şi vrea, prin urmare, să supună aceste texte atenţiei publice. Aici intervine un paradox, pentru că acelaşi Manolescu spunea, cândva, că nu-l interesează receptarea critică a operei sale. Nu citeşte niciodată recenziile care se fac pe seama volumelor lui. Şi vin să-ntreb: păi, ori vă interesează ce crede lumea, dar atunci acceptaţi şi vă asumaţi critica, ori nu vă interesează, dar atunci n-are rost să publicaţi în volum. Din această dilemă nu putem ieşi.

Povestirile din carte sunt agreabile, ba chiar frumoase, având în permamenţă fiorul unor istorisiri eliadeşti (păţanii inexplicabile, la limita irealului – „Trei întâmplări cu obiecte”, „Ruleta”) sau poveşti în care se simte concepţia deterministă asupra vieţii (destinul nu poate fi schimbat, oamenii trăiesc doar cu iluzia că-l controlează etc.). Mai întâlnim, la fel de reuşite, povestiri în care Manolescu face proba iscusinţei sale în a creiona veridic portrete feminine; există aici monologuri savuroase ale unor femei care se găsesc în momente cruciale ale existenţei („Daţi-mi un sfat”) sau care rememorează, transfigurându-se într-un mod neaşteptat, experienţe trecute („O întâmplare adevărată”). De aici şi bănuiala mea că Nicolae Manolescu se alintă când spune că nu crede că i-au reuşit povestirile (deşi nu neagă că au o oarecare valoare literară, din moment ce le-a şi publicat). Bucăţile din volum sunt piese puternice, bine conturate, de un individualism care face ca volumul să sune uşor eclectic, fără a deranja, totuşi.

Din restul cărţii, care înseamnă notaţii de jurnal ori referiri la cărţi şi autori pe care le-a/i-a citit, mi-au rămas în minte două fragmente la care subscriu total. Talentul acesta de a pune în cuvânt, într-o formă atât de precisă încât simplitatea lucidităţii te ia prin surprindere, mi s-a părut mereu remarcabil. De-aia îmi place, de pildă, Cioran. Dar divaghez. Iată cele două fragmente care mi-au rămas în minte şi la care merită să reflectaţi:

1) „Ticălosul care spune, într-o anumită împrejurare, adevărul îmi provoacă o puternică stare de alarmă interioară: nu pentru că mi s-a părea că adevărul devine mai puţin adevăr, când e rostit de o gură deprinsă cu minciuna, dar pentru că îmi dau seama că până şi adevărul cel mai adevărat poate fi folosit ca un instrument. În gura unui ticălos, adevărul are toate (ne)şansele să nu fie un scop, ci doar un mijloc. Instrumentalizarea adevărului mă îngrozeşte mai mult decât minciuna. Ca să nu mai spun că atunci când un adevăr iese din gura unui nemernic, gurile celor cinstiţi sunt silite să rămână închise. Ticălosul le-a pus un căluş.” (p.202-203)

2) „Am faţă de sentimentalismul din artă o rezervă de natură morală: el reprezintă o agresiune contra libertăţii mele, o încercare de a mă copleşi şi subjuga, de a-mi stoarce sufletul de emoţii; arta adevărată îmi lasă, ea, posibilitatea de a-mi alege singur reacţia: poate fi insinuantă, nu e niciodată tiranică; face din mine un pasionat, nu însă un sclav; îmi trezeşte capacitatea emoţională fără să profite, în chip josnic, de prea umanele mele slăbiciuni.” (p.216-217)

(Nicolae Manolescu, Poveşti pentru oameni mari, 336 p., ed. Maşina de scris, 2011)

“Prima variantă a rockmanului Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău a fost terminată acum 15-16 ani, de partea cealaltă a Prutului, dar la fiecare re-lectură mă lăsam în voia personajelor şi intram fascinat în jocul & lumea lor intensă şi plină de viaţă. Riscam să (re)devin unul dintre ele, aşa că am hotărât (pe neprins de veste şi pentru ele, şi pentru mine) să le re-dau vieţii, refăcând iar şi iar manuscrisul (astfel intrând din nou în atmosfera naraţiunii) şi trimiţându-l la editură. Rockmanul a fost scris cu multă plăcere şi sper ca lectura să fie aşijderea”. Aceasta este confesiunea autorului, Mihail Vakulovski, făcută pe coperta interioară a volumului. Parţial neconvingătoare, aşa cum, probabil, sunt toate referirile autorilor la propriile scrieri, după ce acestea scapă din atelierul creativ şi sfârşesc, neputincioase, pe rafturile librăriilor, gata pentru a fi citite şi judecate. Mihail Vakulovski pare să evite re-căderea în conturul personajelor cărora tocmai el le-a dat viaţă, într-o încercare de obiectivare a ansamblului. Numai că savoarea unui astfel de roman constă tocmai în identificarea celui care spune povestea cu eroii săi, mai ales când aceştia au existat şi i-au fost contemporani. Oricum am întoarce-o, absurdul cotidian trăit şi redesenat literar e mult mai prizabil decât simpla ficţiune brodată estetic în marginea unor amintiri.

Se simte de la o poştă că rockmanul lui Vakulovski s-a scris cu plăcere. Există aici un soi de satisfacţie ludică a rememorării, asociată cu ironie condescendentă şi, în aceeaşi doză, cu o empatie explicabilă prin conştientizarea condiţiei de outsideri a personajelor principale, care par să trăiască într-o lume confecţionată după reguli proprii. Îi ajută, evident, şi cadrul acţiunii – studenţia la Chişinău, o banală alăturare de termeni care, nu ştiu din ce pricină, naşte automat zâmbete. Aici, în acest no man’s land, clişeul conform căruia „totul e posibil” descrie o realitate circumscrisă unei libertăţi fatalmente parţială. Acesta e motivul pentru care experienţele anoste ale studenţilor capătă dimensiuni eroice sau neverosimile. Tot din această cauză, insolitul unor păţanii studenţeşti se augmentează, transformând banalul în excepţional. Salvarea unor asemenea imagini de la căderea în derizoriu îl constituie umorul, care e prezent în fiecare pagină a romanului. Nu întotdeauna acesta ia naştere ca urmare a iscusinţei autorului de a surprinde ineditul unei situaţii solemne văzute dintr-un alt unghi ori ca rezultat al zeflemelei; de cele mai multe ori, comicul reiese din limbajul frust, asociat – pentru mai buna receptare a cititorului – cu un sofisticat şi necesar dicţionar explicativ: „Unii (profesori, n.m.) vroiau s-o facă pe deştepţii şi erau ridicoli şi caraghioşi, alţii erau pur şi simplu proşti şi proaste, mai ales proaste, de la care puţea a vafli şi a rahat de la atâta pupat de cur de prof. (Penru moldoveni: în România „rahat” înseamnă şi căcat, şi un produs alimentar dulce, un fel de zefir mai concentrat. Pentru românii din România: „vafli” la moldoveni înseamnă şi napolitane, şi spermă)” (p.80).

Mediul universitar moldovean nu scapă nici el de atacul nemilos al efectelor dezastruoase (şi venite „de afară”) ale lumii capitaliste (post-comuniste), chiar dacă mentalităţile bine înfipte în mentalul colectiv persistă viguros. Prin urmare, proporţiile catastrofelor etice ale noii lumi pălesc în raport cu gravitatea unor păcate arhicunoscute, excepţional reliefate în acest oftat neputincios al unui cadru didactic: „Îţi închipui, dragă, tovarăşul Scîrtnic îl futea în cur pe tovarăşul Caşcavală, ăla din anul I, îţi dai seama, nu-mi vine să cred că aşa ceva se poate întâmpla la facultatea noastră, la noi la universitate, la noi în oraş, la noi în ţară! Eram să-mi pierd cunoştinţa când i-am văzut şi tot nu-mi vine să cred. Şi mai şi fumează!” (p.85).

Ideea lui Mihail Vakulovski de a-şi numi rockman volumul Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău are o motivaţie strategică. Cartea nu este, într-adevăr, un roman în sensul clasic al termenului. Ne găsim, mai degrabă, în faţa unei vivante colecţii de portrete. Colegii de cameră ai lui Hai (nume dat autorului în scrisorile pe care le primeşte de acasă) sunt creionaţi aproape caricatural, scoţându-li-se în evidenţă trăsăturile de caracter cele mai pregnante. Întâlnim, aşadar, atât studentul tipic, cu frecvente apucături lubrice şi chiar mai dese evadări bahice, cât şi studenta dezinvoltă, gata în orice clipă de a-şi dovedi feminitatea oricui e dispus s-o guste. Acest paradis al tinereţii eterne e cadrul static al rockmanului, tărâm sălbatic în care toate experienţele capătă un sens propriu. Cu toate acestea, nu întotdeauna dezabuzarea şi dezolarea sunt actorii principali. Cu o cel puţin la fel de proaspătă acurateţe ne sunt înfăţişate figurile unor intelectuali adevăraţi, care colorează tonic peisajul studenţesc: „Eugen Coşeriu […] nu era prea spectaculos din punct de vedere oratoric, avea şi un mic defect de vorbire […] Ştia toate limbile de pe planeta Pământ, era unicul om din lume care putea să vorbească cu orice om de pe pământ în limba acestuia, ştia şi toate dialectele, şi limbile & graiurile tuturor triburilor. […] Cu totul altfel era Neagu Djuvara. Bătrânul istoric era foarte spectaculos şi deosebit de inteligent. […] Dacă la Coşeriu nu uitai niciodată să-ţi însemni câte ceva în caiet, la Neagu Djuvara te trezeai la sfârşitul orei cu gura căscată […]. Istoria povestită de Neagu Djuvara e fascinantă, iar biografic, istoria lui Eugen Coşeriu e fabuloasă” (p.81-82).

Din punct de vedere stilistic, rockmanul e înzestrat cu acel element de oralitate pe care în literatura română doar graiul moldovenesc îl potenţează. Mergând pe linia unor Dan Lungu, Petru Cimpoeşu ori Sorin Stoica, Vakulovski face un exerciţiu de virtuozitate, transpunând în pagină, cu frenezie şi generozitate, toate volutele unui dialect savuros. Ar fi fost însă şi mai bine dacă autorul n-ar fi exagerat în această direcţie prin livrarea unor pasaje (provenite din scrisori) aproape ininteligibile pentru un necunoscător al limbii de peste Prut: „Află că sunt sănătos, slujesc bine acuma cu tactica fujim marş brosoc pe munţi de la 10 până la 50 km aceasta fujim într-o zi cu peredî în polnoie snarijenie rugzacu plin, avtomatu, lopata, pritevogazu, podsumuku pentru granate. Aceasta fujim la stajivrokî, karoci fujim zaibisi. Hai pe data de 27 ianuarie dăm priseaga şi primăvara muntuim ucebcaşi o să nme trimatî pe la zastavî” (p.186).

Dincolo de toate acestea, apreciez în primul rând strădania autorului de a nu conferi un caracter manifest unei scrieri al cărei simplu rol a fost acela de a amuza şi de a desena, riguros şi nostalgic, un mediu universitar. Viaţa studenţilor de la Chişinău, aşa cum o vede Vakulovski, e universal trăibilă. Hedonismul inconştient, precum şi nepăsarea juvenilă faţă de un viitor incert nu sunt doar trăsături ale studentului moldovean. Iar îmbinarea între datoria aproape sfântă de a profita de tinereţe şi găsirea unui orizont mulţumitor pentru mai târziu este, la Vakulovski, prilejul pentru a îmbrăca optimismul în hainele convenabile ale unei mărturisiri captivante. Aşadar, de ce să ne întristăm? „Oricum, toţi o terminăm nasol, unii şi mai naşpa, să nu arătăm cu degetul” (p.40).

– text apărut în revista , nr.7-8/2011.

(Mihail Vakulovski, Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău. Rockman, ed. Cartea românească, 2011)

Ce faci atunci când ai în mână o carte foarte apreciată, dar care ţie nu-ţi spune mare lucru? Ce faci când constaţi că ai fost tras pe sfoară (într-un mod discret) de faptul că sub numele cărţii e trecut „roman” şi volumul, de fapt, este o rememorare selectivă a unor experienţe? În fine, ce faci când detectezi că nu există fluenţă epică, nici stil care să te dea pe spate, nici ritm susţinut?

După aceea, ce faci când afli că volumul a primit premiul „cartea anului” în 2010? Şi că, automat, îţi vei aduce aminte de alte volume care au primit aceeaşi distincţie (de exemplu „Cruciada copiilor” ori „Uşa interzisă”)? Şi că, prin comparaţie, romanul pe care îl ţii în mână va ieşi net inferior?

Ce faci când constaţi că acest „roman al educaţiei” nu te edifică asupra unor poteci pe care ar trebui să păşeşti în a-ţi forma o solidă cultură generală, aşa cum a făcut-o, cu ani în urmă, Horia-Roman Patapievici în „Zbor în bătaia săgeţii”? Cum să scapi de senzaţia că e doar o carte a epatării condescendente şi a unei slabe raportări la o epocă contemporană autorului? Cum să recunoşti, fără a părea inaderent cu conţinutul cărţii, că ţie nu ţi-au rămas în minte, după citirea ei, decât portretele reuşite făcute lui Tudor Vianu şi, mai ales, lui Edgar Papu, surprins în strălucirea şi decăderea sa, deopotrivă?

Cum să declar sus şi tare că mie nu-mi place ideea „rezistenţei prin cultură” şi că toţi aceia care o folosesc mi se par nişte laşi siniştri? Cum să trec prin cartea asta şi să constat cu amărăciune că iar a apărut un volum conciliant cu trădările abjecte ale cărturarilor? Cum să nu zâmbesc când văd cu câtă înţelegere îi tratează psihiatrul Vianu pe toţi cei care au semnat pactul cu diavolul, găsindu-le mereu circumstanţe atenuante, cu un zel demn de o cauză mai bună? Cum să nu citeşti, totuşi, printre rânduri, că Ion Vianu face lucrul ăsta dintr-o enormă dragoste pentru artă, cultură, literatură? Şi cum să-i spui că, de fapt, pe tine nu te încălzesc lucrurile ăstea?  Că nu doreşti să auzi explicaţia fiecăruia pentru auto-mânjire? Că, în felul ăsta, orice crimă devine legitimă şi orice rău devine banal, după cum ne spunea Hannah Arendt?

Cum să declar eu, acum, cu inima împăcată, că pentru mine romanul ăsta e o dezamăgire? Ce-ar trebui să mai adaug ca să se înţeleagă că romanul unei educaţii n-ar trebui să mă facă să cred că orice izbândă culturală trebuie pigmentată cu decăderi morale, chiar într-o societate care nu-ţi permite evadarea? Cum să pot aprecia calmul suveran al lui Tudor Vianu, care a ales viaţa tihnită a celui trimis peste graniţă la diverse colocvii internaţionale, în timp ce confraţi ai săi (Balotă, Negoiţescu, Papu) vizitau doar curtea închisorii?

Dar tot eu vin şi întreb: pot eu, oare, înţelege pe deplin mecanismele unui sistem în care cele mai bune produse ale sale erau ura şi minciuna? Pot eu prinde cu adevărat sensurile unei lumi în care ideea care devia de la optica oficială era, din start, un capăt de acuzare dintre cele mai grave? Pot să citesc cu seninătate despre transformarea unor repere morale în cârpe obediente unor monştri cu faţă umană şi unui stat care-şi trimitea cetăţenii la moarte pentru vina de-a se fi născut altfel? Aş putea folosi toate astea drept circumstanţe atenuante pentru această carte care m-a deziluzionat?

Aş putea. Numai că n-am chef.

(Ion Vianu, Amor intellectualis, 410 p., ed. Polirom, 2010)