Uneori mi se face dor de poezie. De aceea, nu uit niciodată să aşez strategic, la capătul patului (printre cărţile care urmează să fie citite), şi câte-un volum de poezie. Mie aşa îmi place. În jurul patului meu e plin de cărţi (ultima oară când le-am numărat erau peste douăzeci) şi, din când în când, mă ridic într-un cot, mă uit pe jos, iau una dintre ele şi mă apuc s-o citesc.

Bietul Ioan Es. Pop şi-a aşteptat câteva săptămâni bune rândul. Şi nu ştiu exact de ce am fost atât de reticent în a-l da gata mai devreme. Pentru că din momentul în care am deschis-o, deşi trebuia să ajung destul de repede la birou, n-am lăsat-o din mână până la ultima filă. Sigur că am întârziat, că a trebuit să bălmăjesc nişte scuze penibile, că ziua a descurs altfel decât o plănuisem. Dar, în toată această harababură, m-am bucurat. Pentru că volumul lui Ioan Es. Pop, Unelte de dormit, e o metodă sigură de a-ţi exersa sensibilitatea. Atâta câtă ţi-a mai rămas.

Prima impresie de după citirea volumului a fost aceea că Ioan Es. Pop scrie aici o poezie a dislocării, a unei ieşiri forţate din tihna redundanţei ori a traseului prestabilit. Încă de la prima poezie („când eram mic, visam să fiu şi mai mic”) se simte adierea unei resemnate nemulţumiri, însă aceasta nu rămâne necomunicată. Ioan Es. Pop nu e răzvrătit, nu bate cu pumnul în masă, dar simte că şi-a câştigat dreptul la expresie şi că, prin aceasta, poate să dea glas unor dorinţe intime, mărunte, majoritatea nerealizabile. Ideea de ne-aparţinere, de de-branşare nu e nouă, însă Ioan Es. Pop o aduce în limitele suportabile ale unor tânguiri fără efect melodramatic.

Amintirile sunt aici pretextul găsirii unor corespondenţe între un trecut palpabil şi sincopa existenţială a prezentului. De exemplu, poemul „cartea” vorbeşte despre mirajul absolut pe care i-l provoacă eroului nostru „Amintiri din casa morţilor” a lui Dostoievski. Găsim şi elemente de realism pur aici, dar nu insist, pentru că nu e atât de relevant. Smuls din activităţile cotidiene impuse de părinţi, micuţul hipnotizat de scriitura marelui Dostoievski îşi primeşte pedeapsa cuvenită, însă simbolistica ascunderii cărţii în pământ şi nemaigăsirea ei ulterioară, de parcă literele au fost înghiţite de ţărână, face parte dintr-un registru explicativ aparent facil, însă cu nimic mai puţin impresionant sub aspect emoţional.

Nu la asta se reduce volumul, totuşi. Dar modul lui Ioan Es. Pop de a pune în cuvânt spaima de trezire (vezi poemul „am închis şi-am zăvorât cum nu se putea mai bine”) e impresionant. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, nu cred că avea cineva vreun dubiu că Ioan Es. Pop este unul dintre cei mai tari poeţi români în viaţă (mamă, cum sună asta…). „Uneltele de dormit” sunt, exact după cum le spune numele, mici instrumente de îmblânzit o conştiinţă care, păcătuind prin caracterul ei de a fi mereu „trează”, oboseşte viaţa. La Ioan Es. Pop, trăibilul nu e neapărat kinetica agitată a cotidianului, ci lupta surdă şi uneori exasperant de inutilă cu propria acuitate, cu perpetua interogare asupra rostului. Numai că, precaut din fire, poetul nu ţi-o spune pe şleau. Te lasă purtat, timp de 104 pagini, de melodia ritmică a versului, de măruntele trivialităţi ale luminii, de povestea fără noimă a omului de aici şi de oriunde, fără să evite incursiunea în poezia adevărată a somnului izbăvitor.

Vreţi verdicte? Păi, nu era clar? Excepţional. The best poetry of 2011, so far.

(Ioan Es. Pop, Unelte de dormit, 104 p., ed. Cartea românească, 2011)

Comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s