Despre noi, cu dragoste

Posted: 2011/08/27 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , ,

Nu ştiam mai nimic despre acest Philip O Ceallaigh (dau o bere/un suc/o măslină celui/celei care-mi spune cum se pronunţă). Aflu că e un irlandez care, la un anumit moment al vieţii sale, s-a stabilit la Bucureşti. Şi a muncit. Chiar şi la negru. Ridicaţi o sprânceană? Nu e cazul. Ce, vouă nu v-a trecut niciodată prin cap să mergeţi şi să trăiţi o perioadă într-o ţară exotică, să vedeţi ce şi cum, ca s-aveţi ce povesti pe urmă nepoţilor?

Aşa s-a născut volumul ăsta de povestiri. Faine. Rupte din realitatea noastră şi a celor de lângă noi. Eu recunosc, totuşi, că am cumpărat cartea din două motive: 1) m-a atras titlul (ştiţi că se spune că uneori citim dintr-o pornire egoistă de a compensa unele lipsuri din viaţa cotidiană; mnoah, eu n-am fost niciodată într-un bordel turcesc. Şi, de fapt, nici în vreun bordel whatsoever. Aşa că părea interesant.) şi 2) cartea asta face parte dintre acelea pe care Poliromul le dă acum la preţuri spectaculoase (în sens bun), adică 10 lei (da, sunt un zgârcit, hai, faceţi-mă de două parale). Şi am purces la citit.

Cum spuneam: povestiri drăguţe, oarecum facile stilistic, dar într-un mod nederanjant. O Ceallaigh are o scriitură fluidă, bine temperată, presărată şi cu elemente argotice, dar şi cu dovezi de un lirism tulburător (mă refer, în special, la „Încă o poveste de dragoste” care, deşi debutează într-un registru coroziv, se termină cu o imagine emoţionantă – cel puţin pentru mine). Descrie cu minuţiozitate viaţa într-un bloc românesc, în care fiecare apartament este o lume în sine, iar fiecare locatar – un personaj demn de toată atenţia („În cartier”). Comicul e la el acasă, fie izvorând din absurdul păţaniei (doi prieteni de la ţară ajung să mănânce un porc de guineea, neştiind, iniţial, ce e), fie dintr-un limbaj colorat. Aici mi se pare că stă punctul forte al lui O Ceallaigh (Doamne, mi-e greu până şi să-i scriu numele!): are o privire atât de scrutătoare asupra a tot ce se mişcă în jurul lui, încât felul în care-ţi descrie dialogurile dintre personaje, viaţa lor şi apucăturile fiecăruia capătă, aproape, o valoare jurnalistic-documentară. Într-atât de viu este tot ce scrie O Ceallaigh, încât paginile sale devin adevărate fotograme.

Şi încă un lucru: m-am săturat să tot citesc cărţi scrise de străini despre România, în modul ăla jenant-condescendent şi ascunzând bolnave complexe de superioritate. Nu că n-ar avea motive, însă uneori am chef să văd că şi pe noi ne iubeşte cineva, cu toate tarele noastre. Philip O Ceallaigh reuşeşte lucrul ăsta: nu găseşti pic de ură ori resentiment în ceea ce scrie despre meleagurile ăstea (sau despre americani, turci, greci etc., că nu doar noi suntem subiectul cărţii). Ne studiază cu vădit interes şi ne zugrăveşte încercând să ne înţeleagă, nu dorindu-şi cu tărie să ne pună la punct. De aceea şi stilul volumului de povestiri e agreabil: când săltăreţ şi comic, când cald şi reconfortant.

Mi-a plăcut.

(Philip O Ceallaigh, Însemnări dintr-un bordel turcesc, 440 p., ed. Polirom, 2007, trad. de Ana-Maria Lişman)

Comentarii
  1. Radu Vancu spune:

    Se pronunţă (oricât pare de neverosimil) Filip Ocheală.🙂
    Accept o limonadă.😛

    • danboeriu spune:

      filip ocheală? ce tare! mai bine îl scria aşa de la bun început, dacă oricum a scris despre români.

      accepţi limonadă? supertare, că io nu beau alcool.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s