Arhivă pentru 2011/08/24

Câteodată, lucrurile care iniţial te agasează se dovedesc ulterior a fi întâlniri spectaculoase cu vreo idee, vreun rând, vreo experienţă unică. Aşa mi s-a întâmplat acum câteva zile, după-masa, când încercam să trag un pui de somn, mai degrabă doborât de căldură decât de oboseală. Tocmai când eram pe punctul de a adormi, cineva bate la uşă. Nu-l iau în seamă. Insistă. Mă ridic înjurând printre dinţi, îmi trag nădragii pe mine şi, cu paşi lenţi, mă îndrept către uşa de la intrare. O deschid. Poştaşul. Un plic mare. De la Claudiu Komartin.

Mi-am adus aminte că vorbisem cu el la telefon cu vreo 2 zile în urmă şi-mi promisese că-mi trimite o revistă şi încă ceva pe deasupra. Şi acest „încă ceva” avea să fie o carte care, din momentul în care am deschis-o, m-a făcut să uit complet de ceea ce se întâmpla în jur.

„Zidul de mătase”, volumul lui Constantin Virgil Bănescu, conţine cele trei titluri pe care poetul le-a publicat în timpul vieţii („Câinele, femeia şi ocheada”, „Floarea cu o singură petală”, „Acelaşi cer ce nu e”), plus câteva poeme inedite. Aşadar, aveam în faţă un fel de „opere complete” ale unui autor care a decis să părăsească lumea mai devreme decât ar fi crezut cineva (1982-2009).

Ce să spun eu despre volumul ăsta? Că e scris cu o uimitoare precizie a cuvântului? Că are concizia spectaculoasă a unei picături de apă în care, paradoxal, se oglindeşte o întreagă lume? Că dă, într-un stil de mare rafinament, amplitudine existenţială unui univers emoţional? Da, toate astea. Şi-aş putea spune mult mai multe. Ce m-a emoţionat profund este faptul că refugiul oniric al autorului n-are nimic de-a face cu fuga de viaţă, ci cu dorinţa imensă de a o înţelege şi de a o face suportabilă. Şi că perceperea corectă a realului are loc abia atunci când simţurile adorm: „să ne închidem ochii / unii altora / şi să spunem: / iată: vedem!” (p.114).

Spre deosebire de colegii săi de generaţie, la C.V. Bănescu eul nu este perceput într-un mod egocentric, narcisic şi egolatru, ci ca simplă modalitate de a pricepe, în mic, rostul lucrurilor. Poetul ştie că numai printr-o dezvelire brutală a pielii se poate ajunge la macro-răspunsuri. Cu alte cuvinte, cunoaşterea începe de aici şi continuă, cu paşi mici, înspre marele necunoscut. Ba mai mult, prin apropierea de celălalt, poetul întrevede premisele unei comunicări capabile să deschidă porţi nebănuite: „e o linişte nouă / aici // sufletul meu / se bucură de trupul tău // sufletul tău / se bucură de trupul meu // e o linişte nouă // câteva păsări ascund nisip // e o linişte nouă / iar noi tocmai am adormit” (p.170).

Nu pot expedia doar în câteva cuvinte cartea asta. Numai că nici nu vreau să mă lungesc, deşi aş avea foarte multe de spus. În esenţă, zic aşa: se simte că C.V. Bănescu a trăit fiecare rând pe care l-a scris. Felul lui de a vedea viaţa a fost însoţit mereu de urgenţa mărturisirii ei. Expresia rotundă a necunoscutului nu-l sperie, ci îl face curios, aidoma unui copil în faţa unor lucruri pe care le zăreşte pentru prima oară. Poetul nu-şi asumă poziţia arogantă a celui care a înţeles, ci ipostaza inocentă a celui dispus să fie luat mereu prin surprindere: „de unde bate soarele / şi / cât va ţine această minimă colonizare a adevărului / nu putem şti // nu putem şti / cine-şi va face cuib / în vieţile noastre” (p.149).

Şi, chiar şi aşa, senzaţia ultimă, după ce închizi cartea, e că „Bobiţă” (aşa-i spuneau prietenii, deşi nu-i plăcea lucrul ăsta; cel puţin aşa reiese din textul scris de Răzvan Ţupa în finalul volumului) a fost un om care a priceput. A priceput fatalitatea absurdă a finitului, dictatura duioasă a limitei şi sensul reducţionist al sfârşitului. De aceea şi-a încheiat socotelile cu viaţa mai repede: nu din laşitate, ci din preaplin. După ce cunoşti conturul totului, nu există o raţiune suficientă pentru a continua să te repeţi. După epuizarea cuvintelor, un singur lucru e cert: extincţia. „mi-e atât de teamă să mor / fără să fi făcut / poezie / cu toate cuvintele / pe care le ştiu” (p. 210).

Un volum şocant şi emoţionant. A meritat, se pare, să mă dau jos din pat când am auzit bătăile în uşă.

(Constantin Virgil Bănescu, Zidul de mătase, 224 p., Casa de editură Max Blecher, 2011)