Obsesia

Posted: 2011/08/02 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , ,

Orhan Pamuk scrie aici romanul unei mari obsesii. Dacă mă va contrazice cineva, îl voi lăsa s-o facă, dar eu rămân la ideea mea. Cred că trăirea în exces a oricărei manifestări afective e o maladie, o obsesie adicătelea. Poate fi frumoasă, poate fi redată exemplar, într-o carte de o frumuseţe neîndoielnică (aşa cum e şi „Muzeul inocenţei”), da’ tot obsesie se cheamă. Am zis!

Kemal Bey e un bărbat bine poziţionat în viaţa socială a Istanbulului anilor ’70, îndrăgostit nebuneşte de o verişoară îndepărtată (atât de îndepărtată încât legătura de sânge e aproape diluată, ajungând total nesemnificativă), pe numele ei Fusun, vânzătoare la un magazin de lucruri femeieşti. Kemal e logodit cu Sibel, însă are o legătură extraconjugală cu această Fusun, consumată în vizitele pe care cei doi le fac în blocul Compasiunea (sic!). Of, acum îmi dau seama că ceea ce vă spun eu aici sună vulgar, însă ar trebui să citiţi cartea ca să înţelegeţi pe deplin de ce avem în mâini un roman tulburător. Fusun dispare la un moment dat din peisaj, dat fiind faptul că un bine înrădăcinat conservatorism al culturii lor, laolaltă cu plăcerea indeniabilă a sporovăielii mici, a bârfei care desfiinţează destine, o fac să-i fie ruşine de această legătură imorală, cu atât mai mult cu cât „morala” zice că femeile turce musai să se mărite fecioare. Kemal Bey vizitează zilnic apartamentul din blocul Comapsiunea, pentru a-şi aminti de clipele petrecute cu Fusun. Toate aceste rememorări calde sunt înlesnite de contactul personajului nostru cu obiecte care aparţineau sau care au fost atinse de Fusun. Nu vă spun prea multe. Ideea e următoarea: Kemal Bey o regăseşte pe Fusun, care e măritată cu Feridun, un mărunt ins din lumea filmului turcesc, decis să-şi transforme nevasta în stea de cinema. Va căuta ajutorul financiar al lui Kemal Bey care, fericit că în felul ăsta îşi mai poate ostoi dorul de Fusun, îl va oferi necondiţionat. Va face vizite zilnice în locuinţa acestora din Cukurcuma, devenind, într-un fel, membru al familiei, alături de tanti Nesibe şi Tarik Bey (părinţii lui Fusun). În tot acest timp, ideea muzeului inocenţei prind contur în mintea lui Kemal Bey. La fiecare vizită a sa în casa iubitei lui, el va sustrage discret câte un obiect, pentru a-l adăuga colecţiei impresionante de bunuri care au aparţinut acesteia. Va fi un fel de furt… tacit, consimţit de locuitorii casei, care cunoşteau obsesia (vedeţi?) lui Kemal Bey, acceptând-o ca atare. În sfârşit, Kemal şi Fusun ajung din nou împreună, după un divorţ corect al acesteia de Feridun, însă destinul lor comun le este curmat brusc, printr-o întâmplare neprevăzută şi tragică, despre care însă nu vă voi povesti. Kemal Bey, rămas singur, va colinda peste 5000 de muzee, pentru a găsi idei bune pentru propriul său muzeu, un sanctuar închinat iubitei lui. E multă melodramă aici, e şi mult tragism, însă Kemal Bey are scuza omului pentru care urmărirea unui ideal reprezintă însăşi fericirea, aşa după cum o spune în capitolul final al cărţii. Bucuria de a urmări un scop, de a-l atinge în câteva rânduri şi de a simţi gustul victoriei reprezintă pentru eroul nostru însuşi sensul vieţii. De aceea, nu orice înfrângere parţială înseamnă evadarea din configuraţia unei soarte ideale, ci, din contră, reprezintă imboldul de a gusta fiecare clipă a fericirii, în momentul în care ea îţi este livrată cu dărnicie. Citiţi cartea, că altfel sună a filosofie banală.

Orhan Pamuk m-a surprins plăcut. Nu-l mai citisem pe autorul distins cu Nobelul pentru literatură în 2006. Nu sunt de acord, însă, că romanul „Muzeul inocenţei” are influenţe proustiene. De ce ar avea? Doar pentru că personajul îşi retrăieşte clipele de extaz graţie unor obiecte care-i aduc aminte de acestea? Păi aşa, şi Creangă e un fel de Proust, că şi el când vedea pisici se gândea cum crăpau mâţele copilăriei lui când se jucau cu motoceii legaţi de stâlpul hornului! Nu înţeleg de ce unii cronicari consideră că legitimarea valorică a unui autor trebuie să se facă prin detectarea unor mimetisme între scrierile lui şi ale unor înaintaşi iluştri. Nu sunt de acord cu asta. Mie Pamuk mi se pare original. Şi da, un mare scriitor.

Iar cartea aceasta merită citită şi pentru că dă o imagine coerentă a Istanbulului (şi a Turciei, prin ricoşeu) din ultimii 30-40 de ani. Se găsesc aici toate clişeele sociale pe care le întâlnim în societăţile balcanice, descrieri ale unor relaţii interpersonale similare cu ceea ce trăim noi, zi de zi, precum şi o impresionantă frescă a orientului urban. Fie şi pentru asta, şi merită să vă cufundaţi în povestea lui Fusun şi a lui Kemal Bey. Sau doar a lui Kemal Bey. Sau a voastră, de fapt. Cel puţin aşa crede autorul. Iar eu zic că are dreptate.

(Orhan Pamuk, Muzeul inocenţei, 640 p., ed. Polirom, 2010, trad. de Luminiţa Munteanu)

Comentarii
  1. Momentan citesc Istanbul – Memories and the city de Pamuk si devin din ce in ce mai curioasa de romanele lui, desi n-am fost deloc atrasa de faima lui, castigata prin Numele meu e Rosu. Insa cartea despre care vorbesti tu ma intriga si mi-ar placea s-o citesc.

  2. dragos c spune:

    argumentul cu ion creanga, evident, e tare schioapa.🙂

    cat despre acest roman, de la structura unor fraze pana la unele teme – trecutul, nemurirea, dragostea, memoria – putem spune ca se „simte” influenta lui proust.

    desigur, putem sa nu tinem cont de asta, „influenta” se incadreaza perfect in ansamblul romanului, care are propriul sau stil si viziune. cum spuneam la mine pe blog – http://chestiilivresti.blogspot.com/2010/12/fusun-disparue.html – , spre deosebire de scriitorul francez, cel turc merge mai departe de operă, în realitatea postmodernă a obiectelor materiale.

    spun raspicat, pamuk nu l-a calchiat pe proust, cum nu a facut-o nici in cartea neagra. de asemenea, valoarea cartii nu sta in „proustianismele” sale.

  3. dragos c spune:

    scuze pentru dezacordurile de mai sus:)

  4. danboeriu spune:

    @ tomata cu scufita: mie cartea asta mi-a plăcut, dar pamuk îmi pare genul ăla de autor care nu poate fi citit prea des. aşa păţesc, de pildă, şi cu herta muller: nu-i pot citi cărţile una după alta, la intervale mici. tre’ să treacă perioade mai lungi, ca să se aşeze povestea-n mine.🙂

    @ dragos c: mă rog… mie mi se pare o dovadă de cruntă neinspiraţie a recenzenţilor de prin ziare să spună, de câte ori dau de un autor, că seamănă cu nu-ştiu-cine, de parcă nu l-ar putea face vandabil prin ORIGINALITATE, ci numai prin stabilirea unor corepondenţe cu alte nume tari din literatură. pamuk seamănă cu proust cât semăn io cu eugen simion.

  5. dragos c spune:

    din pacate, proust nu e DELOC vandabil.😦
    si evident, pamuk nu are mustata.🙂

    • danboeriu spune:

      dragoş, cunoşti şi tu foarte bine, presupun, metehnele unor cititori de azi care, pentru că nu i-au citit pe clasici dar vor să pară că ştiu cu ce se mănâncă literatura adevărată, se apucă să-i frunzărească pe autorii care SEAMĂNĂ cu canonicii. pariez pe ce vrei tu că dacă o editură are inspiraţia de a lansa un autor nou cu sloganul „ăsta e noul dostoievski”, volumul acestuia se va vinde în draci dar, surprinzător, romanele lui dosto tot nu vor ieşi de la naftalină. get my point?

      • dragos c spune:

        get it.
        dar dosto e in romania bestseller, n-ai gasit bine exemplul🙂

      • danboeriu spune:

        ei, da… noroc cu ziarul ăla care-l distribuie pe dostoievski ca pe pliculeţele de cafele. nimic rău în a da cu cărţi în oameni, însă sunt absolut convins că 75% dintre cei care cumpără volumele din colecţia respectivă o fac doar pentru că dă bine în bibliotecă. auzisem pe cineva care povestea că a văzut în unele case cărţi din colecţia „adevărul” ori „jurnalul naţional” care NU ERAU SCOASE DIN PUNGĂ. cică „să se păstreze mai bine”. i-aş împuşca.

  6. dragos c spune:

    inainte de adevarul, leda a scos in editii de lux karamazovii, jucatorul, crima & ped. in multiple editii, la fel poliromul idiotul, demonii scl de buzunar, apoi si in prezent cartonate etc.

  7. Lia spune:

    Abia astept sa citesc romanul. Eseul tau despre el m-a convins ca trebuie neaparat sa-l citesc. Mai ales ca se suprapune peste un traseu personal recent (de lecturi, fireste) centrat pe Istanbul-Constantinopol (Turcia-Bizant):
    – seria lui Jason Goodwin (bizantinolog): The Jannisary Tree, The Snake Stone, The Bellini Card si An Evil Eye
    – Jeffrey Eugenides – Middlesex
    – Louis de Bernieres – Birds Without Wings (care nu e Captain Corelli’s Mandolin, ci o fresca extraordinara a unei lumi duse)

    si: o frumoasa parabola a acelui colt de lume, un film contemporan: A Touch of Spice (in original: Politiki Kouzina), sau – dupa mine – ce au in comun planetele si mirodeniile.

    In ceea ce priveste Proust, si eu cred ca au existat momente proustiene cu mult inainte de Proust, dar si dupa el, in literatura sau in viata pur si simplu.
    Imi amintesc de urmatoarea intamplare: aveam in vizita un prieten drag, un om la treizeci si ceva de ani si, in prima dimineata a vizitei lui, la micul dejun, se opreste brusc din conversatie si inspira adanc: „Nu pot sa cred. Madlene.” Tocmai soseau, din bucatarie, madlenele. Ia una, o priveste tandru, inspira iar adanc. „Nu stiti ce efect au madlenele asupra mea. Imi amintesc atat de clar de copilarie.” Si musca din ea, inchizand ochii. „Sunt in casa matusii Antonia din Barcelona. Am locuit la ea cateva luni de zile cu totii, cand am revenit in Spania, pana sa ne restabilim in Madrid, si aceea a fost o perioada extraordinara a copilariei mele. …Suntem cu totii la masa, la dejun, eu, parintii mei, sora mea, matusa si sotul ei.” Si incepe sa descrie in amanunt bucataria, casa, curtea, tufele din curte, conversatiile, zgomotele, mirosurile, muzica de la radio, rufele de pe sarma, postasul care tocmai suna la usa…
    „Nu se poate”, zic eu, perplexa. „Sigur erau madlene?”. „Da, madlene, caci numai in casa matusii Antonia am mancat intotdeauna madlene la micul dejun”. „Si… nu l-ai citit pe Proust.” „Pe cine?”.
    Nu-l citise pe Proust. Si nici nu auzise de el.
    Adevarul e ca nici eu nu l-am citit, integral, pe Proust.

    • danboeriu spune:

      eu m-am străduit să-l citesc pe proust acum vreo 10 ani, însă mi-am dat seama că, atunci când ai de-a face cu literatura mare, nu trebuie să simţi defel un supliciu al lecturii. prin urmare, am decis atunci să-l abandonez şi să revin la el când vârsta (şi tot ce aduce ea) îmi va permite să mă bucur cu adevărat de întâlnirea cu mirajul proustian. adică nu l-am abandonat, ci l-am reprogramat.🙂

  8. Lia spune:

    Da, asa este… Cartile vin spre noi atunci cand suntem pregatiti pentru ele. Am patit-o de cateva ori, printre altele, cu Demonii lui Dostoievski. Aveam vreo 14 ani si ma atrageau toate cartile „caramizi” din biblioteca, mi se parea ca numai ele merita a fi citite (la varsta aia, cuvantul „grandios” era pe lista mea de cuvinte preferate), si in special asta, Demonii, ma fascina total, titlul, coperta maro inchis, o tot luam din biblioteca si o „adulmecam”. M-am apucat de ea intr-o vacanta, o pastrasem asa, ca pe un dar pentru vacanta, imi „regizasem” cadrul lecturii – sub pomul preferat din curtea bunicii, imbracasem rochia cea mai buna etc. Si am plonjat in ea cu nerabdare, dar, dupa primele pagini citite, m-a speriat asa de tare incat am zvarlit-o in fundul unui sertar nefolosit, sa n-o mai vad, si n-am mai putut citi Dosto decat multi ani mai tarziu (si nu Demonii, e cea mai sufocanta carte a lui), dupa ce ma dezmeticisem oarecumva despre cine e Dosto si ce sunt cartile lui…
    Cu Proust, n-a fost fascinatie, l-am „fortat” fiindca era in bibliografia obligatorie in facultate, si nu se facea ca un student la Litere sa nu fi citit Proust. Abia recent l-am „scanat” din nou (cred ca multi cititori fac asta, ma refer la momentul in care stai in fata rafturilor de biblioteca si le scanezi, iti treci mana prin dreptul cotoarelor cartii ca sa simti ce carte vine spre tine, uneori cartile se aleg singure) si ingrijorator e ca nici macar acuma nu-mi vine „sa-mi pun rochia cea mai buna” ca sa-l citesc de la un cap la altul. Poate, cine stie, cand oi fi baba…. Glumesc. Sper sa ne postezi pe blog impresiile tale, cand o veni vremea…

  9. Lia spune:

    Revin. Vai, Dan, am citit „Muzeul” si, spre dezamagirea si regretul meu*, am fost… dezamagita. Incepuse promitator. Dar, pe la pagina 300, am inceput sa am o banuiala, un incomfort. Pe la 400 deja ma plictiseam de moarte si ma gandeam ca mai bine as reciti Camil Petrescu, e mai …”profund”. Am continuat din inertie. Vazusem deja paralela Abraham, sacrificiul, substitutul. Tot asteptam „intorsaturile” alea de care ma avertizase coperta („Every turn in the story seems fresh, disquieting, utterly unexpected…spellbindingly told” – Washington Post), dar singurul lucru valabil era ca era intr-adevar „spellbindingly told” si cam atat.

    Mi se pare ca Fusun nu are consistenta (poate asta a si fost intentia?), e atat de slab conturata ca personaj (e un pic egolatru Pamuk aici: nu pe Fusun a facut-o personaj, ci pe sine, e de un narcisism feroce) – in 700 si ceva de pagini, abia daca are 10 replici si nici alea de mare impact – adica nu vorbeste. Tot ce stim din ea sunt …. da, accesoriile: hainele, agrafele de par etcetc – tot ceea ce a atins ea si ce culege cu patologica rabdare el in … cati ani? El e un colectionar – si nu stiu daca era colectionar deja, daca avea inclinatia asta deja dar nu avea obiectul adoratiei, sau a devenit astfel abia dupa ce a cunoscut-o pe ea – asta ar fi interesant de discutat.
    Ma saturasem de serile lor de privit televizorul timp de 8 ani de zile intinse pe sute de pagini de carte, cu aceleasi putine schimburi de replici artificiale – ei par, nu vii, ci mecanici. Oare oamenii astia nu citesc si ei ceva, nu au conversatii, nu discuta niciodata despre nimic????, ma intrebam. Totusi, constructia in roman a serilor (1593 de happy nights at Fusun’s dinner table) e remarcabila.

    Si eram sigura de la inceput ca ea o sa moara (oricine putea fi sigur de asta: muzeul e pentru ceva „dus”, daca pot spune asa), era predictibil si pentru faptul ca sacrificiul ei trebuia sa lase loc implinirii maniei lui de colectionar: ea trebuia substituita cu „obiectele” ei. Dar nici macar sacrificiul nu-i da profunzime lui Fusun (ea e parca bi- nu tridimensionala) – senzatia mea este ca e mai mult o pura intamplare accidentul fatal decat ceva dus la capat in mod voit.

    In rest, citindu-i fresca istanbuleza, da, mi-am dat seama de ceea ce banuiam deja (sa nu razi!): ca tarele de care se spune ca sufera societatea romaneasca de secole (coruptie, mita, bacsis, spaga etc) nu sunt apucaturi bizantine (cum citeam deunazi prin niste ziare), nu de la bizantini ni se trage, ci sunt …otomanisme.

    Singurul lucru interesant in tot romanul mi s-a parut felul in care il aduce (se aduce) pe Orhan in scena. Cele mai interesante capitole: primul si ultimul capitol – ultimul, fiindca e cu Orhan; si amandoua sunt legate de „fericire”: „The happiest moment of my life” si „Happiness” unde ne spune, de fapt, ca „Let everyone know, I lived a very happy life”. Un „moment” intins pe durata unei vieti. Cred ca este cel mai lung moment descris vreodata in vreo carte. Nu intamplator Aristotel e pomenit de cateva ori (si cel mai relevant in momentul „cainilor de pe televizor” – acolo Pamuk e superb).

    Pentru mine, era clar ca sunt interesata de Istanbul si vroiam neaparat sa citesc Pamuk (mai ales dupa recenzia ta), dar acum m-am lamurit ca nu Istanbulul, ci Constantinopolul – acolo e „the real thing”. Istanbulul e o decadere, melancolia istanbulezilor (prinsa bine in carte) e aceea a unor „misplaced”, ei stau pe ruinele unui oras fascinant la care nu au acces – tocmai fiindca ei l-au distrus. Their yearning nu e pentru Paris si lumea occidentala, ci pentru un trecut in care tocmai orasul in care locuiesc ei acum era capitala acelei lumi; ei tanjesc dupa ea dar n-o pot avea niciodata pentru ca tocmai ei au distrus-o.
    Precum Kemal. Daca-mi place ceva in carte este tocmai asta: ca el, Kemal, precum Istanbulul…

    Totusi, n-am inteles de ce Orhan Bey ii spune lui Kemal (despre dansul lui cu Fusun): „We were utterly falling in love”. De ce spune „we” si nu „I”? Era clar ca el, Orhan, ca sa poata scrie despre Fusun, trebuia sa fie indragostit de ea. Dar se indragostise si Fusun de el intr-adevar? Asa, din doua dansuri?

    Eugenides, Louis de Bernieres sunt infinit mai interesanti, complecsi. I-as reciti oricand. „Muzeul” – nu, e din categoria de carti pe care abia astept sa le termin de citit, dar nu pentru ca ma „prind” si innebunesc de nerabdare sa aflu deznodamantul, ci pur si simplu ca sa se termine odata!

    Nu e relevant (si imi cer scuze ca abuzez de spatiu pe blogul tau) dar poate e interesant ca simpla observatie: am trait un astfel de moment „aristotelic” (in sens Pamuk) o singura data. A fost intr-un asa-zis muzeu pierdut in creierii muntilor Cretei, intr-un sat obscur. Un om in varsta (cu care n-am putut schimba o iota, de o prezenta coplesitoare – chiar daca tara un miros de urina dupa el -, cu acea „dignity” specifica cretanilor, aparuse dintre miile de candelabre de cristal vechi, prafuite, atarnate in copaci, in vita de vie din curtea muzeului, aparuse deodata dintre ele, imbracat in haina rosie incinsa cu un brau lat, parea ivit din alte timpuri, vechi el insusi de sute de ani, sau poate ca el era numai intruparea anilor pe care-i fixase in acel muzeu) a adunat toate obiectele (de la linguri, cratite, ace de cusut, agrafe, pusti si pistoale, papusi, la tablouri, fotografii, scrisori (dar ce scrisori!), afise naziste oribile, dar si marturii ale rezistentei grecesti, covoare, gramofoane, sculpturi, clante de usi, rame de ferestre, si sutele astea de candelabre, scaune, icoane, roci, pietre, instrumente medicale, jurnale, masini de scris, foarfeci, pahare de impartasanie, haine, pantofi, sticle de parfum, traiste etcetc; scrisorile vechi, mai ales, scrise de mana, tapetand toti peretii) intr-un amestec absolut ireal intr-o casa, propria lui casa (el locuia la etaj, un etaj care nu se vedea), intr-un sat despre care nu se mentiona in nici un ghid, in care am ajuns intamplator, si in care ne-am pierdut pana ce am dat de el – moment in care ne-am pierdut si mai tare, nu doar in spatiu, ci si in timp. Am trait atunci o bucurie extraordinara ca cineva a adunat toate obiectele astea atinse candva de oameni carora le-au apartinut, ca nu le-a lasat sa dispara – atatea vieti care se duc fara ca cineva sa mai stie de ele vreodata. Asta e iubirea – mi-am spus atunci. Aici e iubirea lui pentru oamenii pe care i-a intalnit in viata, e nu iubirea aia patriotica si trambitata, ci iubirea reala, din viata de zi cu zi. Nu-si lasa satul sa dispara; prietenii, vecinii, rudele lui nu vor disparea pentru ca el i-a adunat in propria lui casa transformata in muzeu. Acest muzeu este nu despre el, ci despre cei pe care-i iubeste.
    In acest muzeu m-as intoarce oricand sa-l explorez, sa aflu despre fiecare obiect, cui a apartinut, cine l-a facut, cine l-a atins, povestile tuturor oamenilor ale caror lucruri se afla acolo. E o lucrare infinita aceasta.
    In „Muzeul” lui Pamuk, insa, nu m-as mai intoarce. Abia amintindu-mi de acest muzeu (cred ca lui Pamuk insusi i-ar fi placut, l-ar fi adaugat la lista lui de muzee, ar fi fost cel mai obscur dar si cel mai apropiat de), am inceput sa rezonez cu „Muzeul”. Nu intamplator (antropologii ne-ar putea lamuri) in vremuri vechi exista obiceiul ca mortul sa fie ingropat cu toate obiectele care i-au apartinut in timpul vietii – ca sa nu mai mentionez ca si cu oamenii care i-au apartinut; caz in care Kemal este un astfel de „ingropat” si ne spune povestea direct din mormantul devenit muzeu…

    * de ce nu putem spune: „spre dezamagirea mea si regretul meu”? fiindca suna deplasat, desi e corect gramatical; ar fi relevant daca ar fi dezamagirea cuiva si regretul altcuiva. de ce nu putem spune „spre dezamagirea si regretul mei/mele? pentru ca e iar absolut hilar, desi ar fi logic daca cele doua ar avea acelasi gen si nu genuri diferite si daca limba romana n-ar avea acest deficit care ma scoate din minti cand scriu.
    Tu esti expert in gramatica (stim cu totii), deci: e corect gramatical (nu logic) „dezamagirea si regretul meu”?

  10. ada spune:

    @lia: eu nu cred ca intre Orhan si Fusun a fost ceva, nici ca Orhan (scriitorul) a fost indragostit de ea, pana la urma au dansat doar doua dansuri. Nu zice ca s-au indragostit unul de altul, ci doar ca el (Orhan) nu s-a putut abtine sa nu viseze ca o sa se indragosteasca unul de altul nebuneste, ca se vor casatori, etc.

    Ma intreb daca intr-adevar Fusun a provocat intentionat accidentul sau nu. Era mentionat si cainele care statea in mijlocul drumului. Si descrierea ultimei priviri dintre cei doi. Pe de alta parte apare din nou cercelul pierdut pe care Fusun si-l pune in ultima seara inainte de a intra in camera lui Kemal. Cercelul respectiv e mentionat de multe ori in carte, si n-am reusit sa inteleg ce vrea sa transmita cu asta. Mai ales ca in ultima dimineata Fusun era suparata si pt ca Kemal nu i-a observat cercelul.

    Intr-adevar personajul Fusun nu e clar definit, e prezentat doar asa cum ii apare lui Kemal, care facuse o obsesie pentru ea. Ce mi s-a parut relevant e o discutie in care mama lui Kemal ii spune ca Fusun nu l-a iubit. Fusun mi se pare un personaj destul de ciudat: faptul ca-i cedeaza lui Kemal din prima zi, dorinta de a deveni o actrita celebra, fixatia cercelului de care ziceam mai sus, mai era descrisa o intalnire intre ea si Kemal dupa ce au divortat in care au cautat niste nasturi pentru o clienta a dnei Nesibe, si pe care Kemal i-a gasit mai tarziu sigilati in camera lui Fusun (deci neolositi pt rochia clientei, de unde deducem ca era doar un pretext pt a amana respectiva discutie cu Kemal?)

    Mi-a mai placut faptul ca romanul e oarecum simetric.

  11. Lia spune:

    Ada, ai dreptate: Orhan doar visa…

    Cat despre cercei (cercelul, mai exact, caci mai mereu e mentionat doar unul: cel pierdut), m-am tot gandit si cred ca ei sunt cruciali in roman. Parerea mea e ca ei sunt un simbol exact pentru ei doi: Fusun si Kemal. Cerceii sunt de obicei pereche. Fusun si Kemal sunt tot pereche. Povestea cerceilor ilustreaza, de-a lungul intregului roman, exact povestea lor: destinati sa fie pereche, dar despartiti; pierduti si regasiti, pana ce, in cele din urma, tot numai unul ramane.
    Ei sunt cerceii pe care Fusun i-a purtat:
    – atunci cand au facut dragoste pentru prima oara, ziua de 3 mai: „Fusun removed her earrings (one of which is now the first exhibit in our museum)” – Kemal se refera la ei numindu-i mereu asa „one of which is now exhibited in our museum”. Cred ca de aceea ei sunt asa de importanti pentru Fusun: ii purtase in ziua in care facusera dragoste pentru prima oara.
    – si i-a purtat iarasi (Kemal zice: „Fusun was wearing the earrings of which one is displayed at the entrance of our museum”) in ziua fatidica de 26 mai, cea numita „Happiness”, cu care incepe romanul, fiind si ziua in care Fusun ii spune ca e indragostita de el, dar si ziua in care pierde unul din cercei (cel ramas intre cearsafuri). Precum cerceii care, prin pierderea unuia din ei, se despart ca pereche, asa si Fusun si Kemal incep sa se desparta. Este momentul de ruptura.
    Abia mai tarziu (dupa 339 de zile), in momentul in care Kemal reintra in posesia cercelului pierdut (il gasise mama lui si i-l returneaza), povestea lor poate reincepe, ei incep sa fie din nou un fel de pereche, este momentul in care Kemal isi incepe lungul sir de vizite (opt ani) in casa familiei Keskins. Ei redevin, ca si cerceii, pereche. Numai ca nu pe deplin, fiindca Fusun ii are, dar nu-i poarta inca.
    Ii va purta din nou exact atunci cand, dupa atatia ani, ei doi fac dragoste din nou (in seara de la Grand Semiramis Hotel), de fapt ii pune dupa ce au facut dragoste (aflam de la mama ei, care-i relateaza lui Kemal cum Fusun, in zori, se duce din camera lui in camera ei special ca sa ia cerceii; de aceea Kemal nu-i observase in timp ce faceau dragoste, Fusun nu-i purta atunci). Si, fireste, ii poarta atunci cand moare. In discutia lor din masina, e suparata ca Kemal nu observase, in urechea ei dreapta, exact cercelul pierdut. Kemal ii gaseste mult mai tarziu pe amandoi, dupa doi ani de la moartea lui Fusun, printre lucrurile ei (pusi acolo de Nesibe), cerceii in forma de fluture, cu initiala numelui ei. Si totusi, in muzeu apare numai unul, probabil cel pierdut.

    La sfarsitul romanului, cand Kemal si Orhan o viziteaza pe Ceyda, singura prietena a lui Fusun: „Ceyda told me with a sweet smile how Fusun had discovered the earring Kemal had left in the Keskins’ bathroom on the evening of his first visit, and how though she’d told Ceyda about it right away, they’d decided together that Fusun should feign ignorance, just to punish Kemal.”

    Si mai apar mentionati atunci cand Kemal il comisioneaza pe Orhan sa scrie romanul. Kemal ii spune lui Orhan: E clar ca Orhan stia ca cerceii sunt cruciali in poveste.

    Sa nu uitam ca si tatal lui Kemal are o poveste „cu cercei” – cerceii cu perle…

    Cat despre caine – alt simbol: the china dogs de pe televizor care, iarasi sunt doi, sunt pereche; apoi, cainele din final, care aparent este cauza accidentului.
    Ei sunt simbolul casniciei, al familiei. Ne spune Kemal: ca mult mai tarziu, dupa ce Fusun murise si cand el isi incepuse periplul prin muzeele lumii, observase asta: „This is how I came to notice that in most of the world’s homes there was a china dog sitting on top of the television set. Why was it that millions of families all over the world had felt the same need?”
    Fiind simbolul casniciei, al familiei, e foarte clar de ce apare in scena accidentului, nu e intamplator deloc.

    La fel, the sunflowers. Locul accidentului se afla intr-un camp de ele, arborele urias de care se izbeste masina se afla in mijlocul unui camp de floarea-soarelui (care, ne spune Kemal, apartine unei fabrici care produce exact uleiul de floarea-soarelui consumat in casa familiei Keskins). Dar, mult mai important, este faptul ca atunci cand fac dragoste pentru prima oara, imaginea pe care si Kemal si Fusun o au sub pleoape este aceea a unui camp de floarea-soarelui. Apoi, ultima oara cand fac dragoste, inainte de logodna lui Kemal, Fusun adoarme si viseaza ca e intr-un camp de floarea-soarelui, numai ca, de data asta, zice Fusun: „the sunflowers were swaying strangely in the breeze. For some reason they scared me. I wanted to scream, but I couldn’t.” Un pic premonitoriu, nu?

    Ca Fusun l-a iubit pe Kemal, e neindoielnic. La un moment dat, in discutiile lor, ea spune: „a woman can love a man like crazy for years without once making love to him”. Este exact ceea ce face Fusun.

  12. Lia spune:

    Observ ca, la postare, un pasaj a fost reprodus cu omisiuni, din cauza unor duble ghilimele. Aici e pasajul intreg:
    Si mai apar mentionati atunci cand Kemal il comisioneaza pe Orhan sa scrie romanul. Kemal ii spune lui Orhan: „As they go from display case to display case, and box to box, looking at all these objects, visitors will understand how I gazed at Fusun at suppertime for eight years, and when they see how closely I observed her hand, her arm, the curl in her hair, the way she stubbed out cigarettes, the way she frowned, or smiled, her handkerchiefs, her barrettes, her shoes and the spoon in her hand” (I did not say, „But Kemal bey, you failed to mention the earrings.”) „they will know that love is deep attention, deep compasion.”… E clar ca Orhan stia ca cerceii sunt cruciali in poveste.

  13. ema spune:

    Lia, foarte faine si interesante comentariile si analizele tale, in special cele legate de aparitia cercelului in momentele cheie si analogia dintre perechea de cercei si cuplul Fusun-Kemal, si celelate simetrii si motive pe care le observi: cainii, floarea-soarelului, uleiul.

    Aduc totusi o mica rectificare (asta pentru ca am terminat cartea foarte recent): Fusun purta cerceii in ultima noapte atunci cand au facut dragoste. Ea a intrat in camera ei de hotel, tanti Nesibe se facea ca doarme dar a observat-o pe Fusun cum scoate cerceii respectivi din geanta si-i pune si pleaca. De fapt, Fusun ii spune (minte) lui Kemal ca a venit in camera lui pt ca tanti Nesibe incuiase camera. Iar a doua zi dimineata, chiar inainte de accident, in masina, Fusun deschide subiectul legat de cercei spunandu-i lui Kemal ca nici macar nu i-a observat cerceii, probabil se referea mai mult ca nu i-a observat noaptea. De fapt asta e ultumul lucru pe care Fusun i-l zice. Cumva eu inteleg si alfel leit-motivul cercelului. Kemal nu observa cercelul lui Fusun (nici noaptea cand fac dragoste, desi sunt atat de aproape), pentru ca el e prea prins de dragostea/obsesia lui si de fapt nu o cunoaste cu adevarat pe Fusun, nu cunoaste ce isi doreste ea cu adevarat (sa devina actrita, de ex). De asta si in fragmentul citat de tine mai sus, Orhan ii reproseaza (in gand) ca nu a fost atent la cercei, ca de fapt a fost atent la toate lucrurile exterioare legate de Fusun, dar nu a fost atent la insasi esenta ei, cine e ea si ce vrea ea, cum vrea sa-si traiasca viata, nu a cunoscut-o cu adevarat. Poate si din cauza asta, asa cum apare din perspectiva lui Kemal, personajul/caracterul Fusun nu e clar conturat.

    Iar legat de iubirea lui Fusun pt Kemal: de ce a asteptat 8 ani de zile pana sa divorteze? Si daca l-ar fi iubit de ce atunci cand puteau fi impreuna si urma sa se casatoresca are loc accidentul provocat de ea? De cateva ori Kemal mentioneaza ca a subestimat fericirea pe care Fusun a trait-o cu Feridun in primii lor ani de casnicie.

  14. Lia spune:

    Ema, superba observatie, te citez: „Kemal nu e atent la insasi esenta ei” si Orhan vede asta. Tot comentariul tau e superb. Ai vazut chiar…esenta cartii.

    Am recitit acum ambele pasaje (noaptea lor de dragoste din hotel si dialogul Kemal-Nesibe) ca sa ma conving ca Fusun purta intr-adevar cerceii. Faza e ca eu crezusem tot timpul ca i-a avut cu ea, dar i-a pus numai dimineata, dupa (desi ii luase din camera seara); nu pot crede ca Kemal nu-i observase o noapte intreaga, doar ii explora trupul centrimetric aproape, cum era sa-i scape asa o prezenta – cea a cerceilor? cum sa-i fi scapat tocmai asta?, ma intreb si eu asa cum Kemal insusi se intreaba in momentul in care Fusun ii reproseaza ca nu-l vazuse (unul, „the earring”). Pare imposibil ca el sa nu-i fi vazut, el, care le urmarea aparitia si disparitia cu atata insistenta, obsesiv. Si, daca Fusun ii purta, intr-adevar, in timp ce faceau dragoste, poate ca ar fi trebuit ca, asa cum facea de obicei, sa-i scoata inainte si sa-i puna pe noptiera (chiar insista pe tema asta: prima data cand au facut dragoste, Fusun i-a scos cu multa grija: „She did this as carefully as a nearsighted girl might remove her glasses before swimming”), cu o singura exceptie, atunci cand se si pierde cercelul.
    Dar, da, Nesibe spune clar ca i-a pus seara („she put them on”).

    Daca nu i-a observat noaptea, Kemal putea sa-i observe dimineata, caci s-a uitat la ea o dimineata intreaga, deci pe lumina, cand au avut discutia pe banca; cand nu mai era in mijlocul pasiunii, orbit. Dar se pare ca tot nu i-a vazut.
    Daca e asa, daca el chiar nu i-a vazut, nici in timp ce faceau dragoste, dar nici macar dimineata, cred ca, in locul ei, si eu as fi fost la fel de furioasa, si nici eu nu l-as fi iertat in veci pe Kemal🙂.

    Se pare ca am lecturat subiectiv pasajele astea, din start i-am acordat circumstante atenuante lui Kemal. Chiar si acum nu sunt total convinsa, tot imi mai imaginez ca Fusun si-a pus cerceii dimineata, pe sosea🙂, cand plecase suparata, cu cainele pe urma ei:
    „…after a time I could no longer hear her footsteps across the fields. And when I could see no more the red speck that was Fusun, when she had vanished into infinity, like a heroine at the end of a Yesilcam film,” (aici mi se pare ca e putin cinic, Kemal, ca adica, in sfarsit, Fusun este actrita care se visa sa fie; sau poate ca – asa cum singur spune, de altfel – Fusun intrase deja in „infinity” unde putea fi ceea ce-si dorea, era deja proiectia ei ideala) „I became uneasy. A few minutes later” (poate ca in minutele astea Fusun isi pune cercelul!!) „I saw her again. She was still walking on, my angry beauty.”

    Apoi, Kemal o intreaba pe Nesibe, in discutia lor de dupa moartea lui Fusun: „Was she wearing both earrings?” De ce sa vrea sa stie asta? Poate fiindca Fusun insasi, cand ii reprosase, se referise doar la un cercel, unul.
    Si, apoi, daca erau amandoi cerceii in cutia pe care o gaseste printre lucrurile ei (pusi acolo de Nesibe) de ce in muzeu e numai unul, cel pierdut?

    Si, apoi……Si, apoi, daca mai continui mult cu intrebari de genul asta, cred ca o sa iasa o parodie, caci deja cerceii astia au ajuns sa ma obsedeze si pe mine (bine spune domnul Boeriu: „Obsesia”!) si se pare ca am in cap scenarii detectivistice ridicole despre ei (ca, de exemplu: cati cercei purta Fusun in momentul accidentului?).

    Cea mai clara, plauzibila si foarte bine formulata varianta este a ta, Ema: Fusun purta cerceii (sau cel putin pe cel pierdut), ei sunt simbol al esentei fiintei ei pe care Kemal nu o „vede”, cum ii reproseaza Orhan. Magistrala observatie.
    Atunci, e clar ca cerceii au devenit o obsesie pentru Kemal abia retrospectiv. In cele din urma, cel care-i urmareste obsesiv e Orhan🙂.
    De fapt, ma conving acuma, constatand ca: atunci cand fac dragoste pentru prima oara, povestea e relatata in capitolul care se cheama „F” – este initiala numelui ei de pe cerceii cu pricina. Numai ca, povestind, Kemal spune clar: „In those days it was the style for young people to wear bracelets, necklaces and rings bearing their names or initials but that afternoon I didn’t notice if her earrings were of this kind” ! Care va sa zica, abia retrospectiv si-a dat seama ca erau tocmai cerceii cu pricina, si ne spune asta noua, cititorilor, numindu-si capitolul „F”. Ah, cum e Orhan, scriitorul, cum ne innebuneste!

    E clar, trebuie sa citim „Romancierul naiv si sentimental”, unde, ne spune domnul Boeriu in recenzia sa: „pornind de la modul în care Pamuk şi-a scris Muzeul Inocentei, un roman încântător, aflăm despre strategiile şi metodele folosite de scriitor pentru a produce literatură. Pamuk e foarte pedant, ne dă detalii inclusiv în legătură cu ordinea apariţiilor unor personaje sau obiecte în derularea acţiunii.” De fapt, mai bine citeam „Romancierul” inainte de a ma arunca in comentarii asupra „Muzeului”.

    Legat de iubirea lui Fusun pentru Kemal: poate ca acei opt ani de zile au fost, intr-adevar, asa, ca sa-l pedepseasca – aflam asta din ceea ce relateaza Ceyda legat de cercelul pierdut; vorbim de o lume, cea istanbuleza din anii ’70, cu mentalitati greu de inteles pentru noi. E valabil si invers: de ce Kemal s-a mai logodit cu Sibel cand tocmai se indragostea de Fusun, ba inca, in dupa-amiaza dinaintea logodnei, fantaza despre cum ar putea continua sa se vada cu Fusun si dupa logodna.
    Accidentul – cred ca n-a fost provocat de ea cu buna stiinta, pentru ca, secunde inainte sa moara: „Fusun knew she was about to die, and during those two or three seconds she told me with her pleading eyes that she really didn’t want to, that she would cling to life as long as she could, hoping for me to save her”. E mult de discutat aici si abuzez de spatiul domnului Boeriu.
    Domnule Boeriu, ma scuzati. Dar sa stiti ca din cauza dumneavoastra a pornit totul: daca nu citeam recenzia incitanta pe care ati facut-o romanului, nu stiu daca si cand l-as fi citit si, implicit, n-as fi avut ce comenta.

  15. ema spune:

    Abuzez si eu de bunavointa domnului Boeriu si mai scriu un comentariu legat de cartea aceasta.

    De fapt, daca ma gandesc bine mesajul cel mai important al cartii, pentru mine, e legat de ce inseamna fericirea. E un subiect important in carte, primul si ultimul capitol tratand acest subiect si exista mai multe alte referinte pe parcurs. Ce mi se pare esential e diferenta intre „cum e definita fericirea la nivel colectiv (familie, ceilalti, societate)” si „cum e definita fericirea la nivel individual”. Diferenta asta e exemplificata de destinul si viata lui Kemal. El mentioneaza de cateva ori ca ceilalti considera ca si-a distrus/ratat viata. Din tanarul plin de succes asa cum e prezentat la inceputul cartii, Kemal ajunge un om imbatranit de vreme pe care Sibel nu-l mai recunoaste atunci cand se intalnesc chiar inainte ca el sa moara…. deci un ratat, asta ar fi perceptia societatii. Totusi, Kemal vrea sa aiba ultimul cuvant in carte si sa transmita cititorilor ca „a avut o viata nespus de fericita”. Si intr-adevar, din descrierile momentelor lui de fericire totala, de „traire a clipei” si de traire in prezent, atunci cand era cu Fusun, si atunci cand prelungea momentele acestea in blocul Compasiunea alaturi de lucrurile atinse de ea, nu putem decat sa fim de acord cu el ca a avut o viata fericita.Dar oare asa este? Care e adevarul? Este Kemal un ratat (asa cum il vede societatea) sau e un om fericit? Ce e fericirea pana la urma? …..cred ca meritul lui Pamuk e de a nu da un raspuns definitiv si clar la intrebarea asta, sunt argumente pro si contra in ambele sensuri.

    Lia, referitor la ce ziceai in legatura cu logodna, cred ca Kemal nu a rupt logodna cu Siebel pentru ca nu se astepta ca iubirea lui pentru Fusun sa fie si sa devina atat de puternica. Asa cum si zice la un moment dat, el spera sa continue sa se intalneasca in blocul Compasiunea cu Fusun , deci ea sa-i fie amanta, iar Siebel sa fie sotia inteligenta, spirituala cu care sa se prezinte in societate si sa aiba o viata tihnita in rest. Cred ca nu se putea decide inca, din acest motiv nu a rupt logodna, nu era sigur pe sentimentele lui.

  16. Lia spune:

    Ema ne-a punctat superb lucrurile esentiale: cheia de lectura si mesajul romanului. Multumim, Ema. Fericirea, da… „In fact no one recognizes the happiest moment of their lives as they are living it. …. But when we reach the point when our lives take on their final shape, as in a novel, we can identify our happiest moment, selecting it in retrospect, as I am doing now”, ne spune Kemal in capitolul „My whole life depends on you now”, capitol in care reconstruieste ceea ce doar povestea in primul capitol, „Happiness”.
    Precum cerceii: ei sunt acolo, dar nu-i vede (ultima noapte), sau ii vede dar inca nu stie ca aceia sunt „cerceii” (capitolul „F”). Abia „in retrospect”….

    Acest „in retrospect” ma duce cu gandul la Eliade in „Incercarea Labirintului”: „labirintul este imaginea prin excelenta a initierii”, este un traseu initiatic, dar asta se stie numai dupa ce a fost parcurs, dupa ce la capatul lui a avut loc o moarte rituala. Este diferenta dintre „viata” si „destin”: atat timp cat totul este inca in desfasurare, cat lucrurile inca se intampla si inca nu li se vede un sens, ci par subordonate legii hazardului, este ca in labirint, adica „viata”; in momentul in care s-a ajuns la capatul labirintului, privind in urma, se constata ca mersul a avut un sens, a fost un traseu, a fost un „destin”.
    Sau ca in diferenta (gandindu-ma tot Eliade) dintre „jurnal” si „memorii”: in „jurnal” suntem in instant, lucrurile se intampla pur si simplu, notele sunt de la fata locului; in „memorii” – suntem „in retrospect”, cum spune Kemal, textura intamplarilor e privita de la distanta si in ea se poate vedea desenul destinului. Este un proces analog insusi actului creatiei. „As in a novel” cum spune Kemal.
    In capitolul „Time”, Kemal mentioneaza distinctia dintre „Time and the single moments” despre care vorbeste Aristotel in „Fizica”. „Single moments are – like Aristotle’s atoms – indivisible, unbreakable things. But Time is the line that links these indivisible moments.” (Scuze ca citez mereu in engleza, dar asa l-am citit si nu vreau sa risc o traducere neavizata). Acesti atomi de timp nu sunt altceva decat exponatele din muzeu. Fusun devine un fel de „tigru borgesian”: tigrul reflectat in arta, prins in cuvinte, scris, „nu este tigrul cel adevarat, cu sange cald…. nu e tigrul care calca pe pamant, nu e tigrul fatal, bijuteria funesta care, sub soare sau luna schimbatoare, calca prin Sumatra sau Bengal” (desi e simetric cu el), ci este „un tigru de simboluri si umbre, o serie de tropi literari si de fragmente de enciclopedie” si „chiar faptul de a-l numi il face fictiune, arta, iar nu faptura vie; un sistem de cuvinte omenesti” – citat din „Borges despre Borges”. Fusun nu mai e faptura vie, ci e o serie de obiecte pe care le-a atins care nu sunt altceva decat momentele de fericire materializate, devenite atomi, acele „indivisible, unbreakable things”. Fiecare astfel de obiect din muzeu nu este, pentru Kemal, altceva decat un, vorba lui Eliade, prilej de „retraire a momentului epifanic”.
    Acum imi dau seama ca mai exista o vaga analogie cu Eliade – in „Noaptea de Sanziene”: este tot o moarte intr-o masina, o ruptura si o imposibila re-unire aici, dar o unire in dincolo etc. Ar fi interesanta poate o paralela. Sau poate nu.

    Asta e ce m-a fascinat cel mai tare la „Muzeul” – tehnica narativa; in momentul in care am inceput sa vad lucratura, m-a fascinat total. E lucrat cu o maiestrie extraordinara. Avem multe de invatat din el. Abia astept sa citesc „Romancierul” sa vad ce secrete ne reveleaza.
    Ma opresc caci am intrecut orice masura. Numai bine tuturor!

  17. ema spune:

    Lia, intr-adevar tehinica narativa e ceea ce m-a impresionat foarte mult si pe mine, mai ales partea finala si modul cum se „incheaga” totul la sfarsit. intr-adevar, Pamuk e un scriitor mare. Eu am mai citit de el „Istanbul” si acum ma gandesc care sa fie urmatoarea carte: Zapada sau Cartea neagra. Voi ce ati mai citit? Toate bune!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s