Dislocare

Uneori mi se face dor de poezie. De aceea, nu uit niciodată să aşez strategic, la capătul patului (printre cărţile care urmează să fie citite), şi câte-un volum de poezie. Mie aşa îmi place. În jurul patului meu e plin de cărţi (ultima oară când le-am numărat erau peste douăzeci) şi, din când în când, mă ridic într-un cot, mă uit pe jos, iau una dintre ele şi mă apuc s-o citesc.

Bietul Ioan Es. Pop şi-a aşteptat câteva săptămâni bune rândul. Şi nu ştiu exact de ce am fost atât de reticent în a-l da gata mai devreme. Pentru că din momentul în care am deschis-o, deşi trebuia să ajung destul de repede la birou, n-am lăsat-o din mână până la ultima filă. Sigur că am întârziat, că a trebuit să bălmăjesc nişte scuze penibile, că ziua a descurs altfel decât o plănuisem. Dar, în toată această harababură, m-am bucurat. Pentru că volumul lui Ioan Es. Pop, Unelte de dormit, e o metodă sigură de a-ţi exersa sensibilitatea. Atâta câtă ţi-a mai rămas.

Prima impresie de după citirea volumului a fost aceea că Ioan Es. Pop scrie aici o poezie a dislocării, a unei ieşiri forţate din tihna redundanţei ori a traseului prestabilit. Încă de la prima poezie („când eram mic, visam să fiu şi mai mic”) se simte adierea unei resemnate nemulţumiri, însă aceasta nu rămâne necomunicată. Ioan Es. Pop nu e răzvrătit, nu bate cu pumnul în masă, dar simte că şi-a câştigat dreptul la expresie şi că, prin aceasta, poate să dea glas unor dorinţe intime, mărunte, majoritatea nerealizabile. Ideea de ne-aparţinere, de de-branşare nu e nouă, însă Ioan Es. Pop o aduce în limitele suportabile ale unor tânguiri fără efect melodramatic.

Amintirile sunt aici pretextul găsirii unor corespondenţe între un trecut palpabil şi sincopa existenţială a prezentului. De exemplu, poemul „cartea” vorbeşte despre mirajul absolut pe care i-l provoacă eroului nostru „Amintiri din casa morţilor” a lui Dostoievski. Găsim şi elemente de realism pur aici, dar nu insist, pentru că nu e atât de relevant. Smuls din activităţile cotidiene impuse de părinţi, micuţul hipnotizat de scriitura marelui Dostoievski îşi primeşte pedeapsa cuvenită, însă simbolistica ascunderii cărţii în pământ şi nemaigăsirea ei ulterioară, de parcă literele au fost înghiţite de ţărână, face parte dintr-un registru explicativ aparent facil, însă cu nimic mai puţin impresionant sub aspect emoţional.

Nu la asta se reduce volumul, totuşi. Dar modul lui Ioan Es. Pop de a pune în cuvânt spaima de trezire (vezi poemul „am închis şi-am zăvorât cum nu se putea mai bine”) e impresionant. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, nu cred că avea cineva vreun dubiu că Ioan Es. Pop este unul dintre cei mai tari poeţi români în viaţă (mamă, cum sună asta…). „Uneltele de dormit” sunt, exact după cum le spune numele, mici instrumente de îmblânzit o conştiinţă care, păcătuind prin caracterul ei de a fi mereu „trează”, oboseşte viaţa. La Ioan Es. Pop, trăibilul nu e neapărat kinetica agitată a cotidianului, ci lupta surdă şi uneori exasperant de inutilă cu propria acuitate, cu perpetua interogare asupra rostului. Numai că, precaut din fire, poetul nu ţi-o spune pe şleau. Te lasă purtat, timp de 104 pagini, de melodia ritmică a versului, de măruntele trivialităţi ale luminii, de povestea fără noimă a omului de aici şi de oriunde, fără să evite incursiunea în poezia adevărată a somnului izbăvitor.

Vreţi verdicte? Păi, nu era clar? Excepţional. The best poetry of 2011, so far.

(Ioan Es. Pop, Unelte de dormit, 104 p., ed. Cartea românească, 2011)

Despre noi, cu dragoste

Nu ştiam mai nimic despre acest Philip O Ceallaigh (dau o bere/un suc/o măslină celui/celei care-mi spune cum se pronunţă). Aflu că e un irlandez care, la un anumit moment al vieţii sale, s-a stabilit la Bucureşti. Şi a muncit. Chiar şi la negru. Ridicaţi o sprânceană? Nu e cazul. Ce, vouă nu v-a trecut niciodată prin cap să mergeţi şi să trăiţi o perioadă într-o ţară exotică, să vedeţi ce şi cum, ca s-aveţi ce povesti pe urmă nepoţilor?

Aşa s-a născut volumul ăsta de povestiri. Faine. Rupte din realitatea noastră şi a celor de lângă noi. Eu recunosc, totuşi, că am cumpărat cartea din două motive: 1) m-a atras titlul (ştiţi că se spune că uneori citim dintr-o pornire egoistă de a compensa unele lipsuri din viaţa cotidiană; mnoah, eu n-am fost niciodată într-un bordel turcesc. Şi, de fapt, nici în vreun bordel whatsoever. Aşa că părea interesant.) şi 2) cartea asta face parte dintre acelea pe care Poliromul le dă acum la preţuri spectaculoase (în sens bun), adică 10 lei (da, sunt un zgârcit, hai, faceţi-mă de două parale). Şi am purces la citit.

Cum spuneam: povestiri drăguţe, oarecum facile stilistic, dar într-un mod nederanjant. O Ceallaigh are o scriitură fluidă, bine temperată, presărată şi cu elemente argotice, dar şi cu dovezi de un lirism tulburător (mă refer, în special, la „Încă o poveste de dragoste” care, deşi debutează într-un registru coroziv, se termină cu o imagine emoţionantă – cel puţin pentru mine). Descrie cu minuţiozitate viaţa într-un bloc românesc, în care fiecare apartament este o lume în sine, iar fiecare locatar – un personaj demn de toată atenţia („În cartier”). Comicul e la el acasă, fie izvorând din absurdul păţaniei (doi prieteni de la ţară ajung să mănânce un porc de guineea, neştiind, iniţial, ce e), fie dintr-un limbaj colorat. Aici mi se pare că stă punctul forte al lui O Ceallaigh (Doamne, mi-e greu până şi să-i scriu numele!): are o privire atât de scrutătoare asupra a tot ce se mişcă în jurul lui, încât felul în care-ţi descrie dialogurile dintre personaje, viaţa lor şi apucăturile fiecăruia capătă, aproape, o valoare jurnalistic-documentară. Într-atât de viu este tot ce scrie O Ceallaigh, încât paginile sale devin adevărate fotograme.

Şi încă un lucru: m-am săturat să tot citesc cărţi scrise de străini despre România, în modul ăla jenant-condescendent şi ascunzând bolnave complexe de superioritate. Nu că n-ar avea motive, însă uneori am chef să văd că şi pe noi ne iubeşte cineva, cu toate tarele noastre. Philip O Ceallaigh reuşeşte lucrul ăsta: nu găseşti pic de ură ori resentiment în ceea ce scrie despre meleagurile ăstea (sau despre americani, turci, greci etc., că nu doar noi suntem subiectul cărţii). Ne studiază cu vădit interes şi ne zugrăveşte încercând să ne înţeleagă, nu dorindu-şi cu tărie să ne pună la punct. De aceea şi stilul volumului de povestiri e agreabil: când săltăreţ şi comic, când cald şi reconfortant.

Mi-a plăcut.

(Philip O Ceallaigh, Însemnări dintr-un bordel turcesc, 440 p., ed. Polirom, 2007, trad. de Ana-Maria Lişman)

Zidul de mătase

Câteodată, lucrurile care iniţial te agasează se dovedesc ulterior a fi întâlniri spectaculoase cu vreo idee, vreun rând, vreo experienţă unică. Aşa mi s-a întâmplat acum câteva zile, după-masa, când încercam să trag un pui de somn, mai degrabă doborât de căldură decât de oboseală. Tocmai când eram pe punctul de a adormi, cineva bate la uşă. Nu-l iau în seamă. Insistă. Mă ridic înjurând printre dinţi, îmi trag nădragii pe mine şi, cu paşi lenţi, mă îndrept către uşa de la intrare. O deschid. Poştaşul. Un plic mare. De la Claudiu Komartin.

Mi-am adus aminte că vorbisem cu el la telefon cu vreo 2 zile în urmă şi-mi promisese că-mi trimite o revistă şi încă ceva pe deasupra. Şi acest „încă ceva” avea să fie o carte care, din momentul în care am deschis-o, m-a făcut să uit complet de ceea ce se întâmpla în jur.

„Zidul de mătase”, volumul lui Constantin Virgil Bănescu, conţine cele trei titluri pe care poetul le-a publicat în timpul vieţii („Câinele, femeia şi ocheada”, „Floarea cu o singură petală”, „Acelaşi cer ce nu e”), plus câteva poeme inedite. Aşadar, aveam în faţă un fel de „opere complete” ale unui autor care a decis să părăsească lumea mai devreme decât ar fi crezut cineva (1982-2009).

Ce să spun eu despre volumul ăsta? Că e scris cu o uimitoare precizie a cuvântului? Că are concizia spectaculoasă a unei picături de apă în care, paradoxal, se oglindeşte o întreagă lume? Că dă, într-un stil de mare rafinament, amplitudine existenţială unui univers emoţional? Da, toate astea. Şi-aş putea spune mult mai multe. Ce m-a emoţionat profund este faptul că refugiul oniric al autorului n-are nimic de-a face cu fuga de viaţă, ci cu dorinţa imensă de a o înţelege şi de a o face suportabilă. Şi că perceperea corectă a realului are loc abia atunci când simţurile adorm: „să ne închidem ochii / unii altora / şi să spunem: / iată: vedem!” (p.114).

Spre deosebire de colegii săi de generaţie, la C.V. Bănescu eul nu este perceput într-un mod egocentric, narcisic şi egolatru, ci ca simplă modalitate de a pricepe, în mic, rostul lucrurilor. Poetul ştie că numai printr-o dezvelire brutală a pielii se poate ajunge la macro-răspunsuri. Cu alte cuvinte, cunoaşterea începe de aici şi continuă, cu paşi mici, înspre marele necunoscut. Ba mai mult, prin apropierea de celălalt, poetul întrevede premisele unei comunicări capabile să deschidă porţi nebănuite: „e o linişte nouă / aici // sufletul meu / se bucură de trupul tău // sufletul tău / se bucură de trupul meu // e o linişte nouă // câteva păsări ascund nisip // e o linişte nouă / iar noi tocmai am adormit” (p.170).

Nu pot expedia doar în câteva cuvinte cartea asta. Numai că nici nu vreau să mă lungesc, deşi aş avea foarte multe de spus. În esenţă, zic aşa: se simte că C.V. Bănescu a trăit fiecare rând pe care l-a scris. Felul lui de a vedea viaţa a fost însoţit mereu de urgenţa mărturisirii ei. Expresia rotundă a necunoscutului nu-l sperie, ci îl face curios, aidoma unui copil în faţa unor lucruri pe care le zăreşte pentru prima oară. Poetul nu-şi asumă poziţia arogantă a celui care a înţeles, ci ipostaza inocentă a celui dispus să fie luat mereu prin surprindere: „de unde bate soarele / şi / cât va ţine această minimă colonizare a adevărului / nu putem şti // nu putem şti / cine-şi va face cuib / în vieţile noastre” (p.149).

Şi, chiar şi aşa, senzaţia ultimă, după ce închizi cartea, e că „Bobiţă” (aşa-i spuneau prietenii, deşi nu-i plăcea lucrul ăsta; cel puţin aşa reiese din textul scris de Răzvan Ţupa în finalul volumului) a fost un om care a priceput. A priceput fatalitatea absurdă a finitului, dictatura duioasă a limitei şi sensul reducţionist al sfârşitului. De aceea şi-a încheiat socotelile cu viaţa mai repede: nu din laşitate, ci din preaplin. După ce cunoşti conturul totului, nu există o raţiune suficientă pentru a continua să te repeţi. După epuizarea cuvintelor, un singur lucru e cert: extincţia. „mi-e atât de teamă să mor / fără să fi făcut / poezie / cu toate cuvintele / pe care le ştiu” (p. 210).

Un volum şocant şi emoţionant. A meritat, se pare, să mă dau jos din pat când am auzit bătăile în uşă.

(Constantin Virgil Bănescu, Zidul de mătase, 224 p., Casa de editură Max Blecher, 2011)

Forever Young

Pfuai. Ăsta e primul cuvânt care-mi vine în minte atunci când vreau să spun ceva despre Franny şi Zooey, cărţulia lui Salinger. E drept că dacă eşti un autor care a dat o adevărată capodoperă, o carte-imn a unei întregi generaţii (The Catcher In The Rye, evident), rişti ca tot ce ai scris pe lângă marea carte să pară minor. Chiar dacă nu e aşa.

Hai s-o spun drept: mie Franny şi Zooey nu mi-a plăcut cine ştie ce. Da, recunosc că Salinger e iscusit în a creiona portretele unor tineri, adolescenţi chiar, şi să-i surprindă în momente esenţiale pentru dezvoltarea lor emoţională ori intelectuală. Însă dincolo de acest talent incontestabil, cele două povestiri nu spun mare lucru. Sau n-am avut eu ochi pentru ele. Franny şi Zooey sunt fraţi; ea, Franny, e visătoare, e dezamăgită de incapacitatea brutală a semenilor de a pricepe arta şi dăruirea cu care artiştii încearcă să zugrăvească lumea; e obsedată de o rugăciune care, speră ea, va aduce o mântuire globală sufletelor rătăcite. Din această cauză, intră în raza de acţiune a fratelui ei, Zooey, un teribilist simpatic, care-şi tratează mama cu superioritate şi cu o drăgălaşă (da!) mitocănie. La fel va proceda şi cu Franny, căreia îi va reproşa, într-un dialog savuros, naivitatea, prostia, îngâmfarea şi inadecvarea. Poate că ultima parte a cărţii e cea mai frumoasă, în care Zooey revine la sentimente mai bune şi găseşte metafora mulţumitoare pentru Franny: Grăsana. În teatru, de pildă, nu trebuie, spune el, să joci cu gândul la o eventuală receptare spectaculoasă, ci având mereu întiupărită în minte imaginea unui spectator docil, needucat (Grăsana), căruia îi provoci o bucurie pură şi simplă prin simpla ta apariţie. Learn to give, adică. Să zic aşa: aroganţa lui Zooey păleşte atunci când îşi dă seama că un cuvânt simplu o poate face pe sora lui, suferindă, să se simtă un pic mai bine.

N-o să intru în chei interpretative ori stuff, că n-am stare. Dar spun răspicat că am citit cartea asta greu. Am început-o în avion, gândindu-mă că e o lectură facilă, dar am abandonat-o repede pentru pliantele de sub scaune. Erau mai ok. După ce am terminat-o, m-am gândit că poate n-am ştiut cum trebuie citită. Pentru că Salinger nu merită expediat în 2-3 cuvinte. Şi poate că a scris o carte bună, cu care eu n-am rezonat. Mai ales că el e forever young. Ceea ce mă duce la o singură concluzie: oi fi eu prea bătrân.

(J.D. Salinger, Franny şi Zooey, 223 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Mihaela Dumitrescu)

În paşi mici

Am întâlnit de mai multe ori în literatură teme magistral alese şi, totuşi, ratate exemplar. N-o să dau exemple, ca să nu fiu acuzat că-s manierist ori, şi mai rău, elitist. Dar bănuiesc că nu spun lucruri noi: e vorba despre cărţi care promit marea cu sarea, iar înăuntru dai de o apă stătută şi deloc frumos mirositoare.

Ei, acum mai exagerez şi eu, pentru că romanul poliţist despre care vă vorbesc acum nu e chiar un fiasco. Că, dacă ar fi să luăm de bune mesajele publicitare şi promovarea de care au parte autorii nordici din domeniu, am crede că, odată ce avem un thriller scandinav în mâini, l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. Sau măcar de-un deget.

Continuarea recenziei, pe , cu un clic aici.

(Hakan Nesser, Cu ochii minţii, ed. Trei, 2011, trad. de Constantin Dumitru Palcus)

Obsesia

Orhan Pamuk scrie aici romanul unei mari obsesii. Dacă mă va contrazice cineva, îl voi lăsa s-o facă, dar eu rămân la ideea mea. Cred că trăirea în exces a oricărei manifestări afective e o maladie, o obsesie adicătelea. Poate fi frumoasă, poate fi redată exemplar, într-o carte de o frumuseţe neîndoielnică (aşa cum e şi „Muzeul inocenţei”), da’ tot obsesie se cheamă. Am zis!

Kemal Bey e un bărbat bine poziţionat în viaţa socială a Istanbulului anilor ’70, îndrăgostit nebuneşte de o verişoară îndepărtată (atât de îndepărtată încât legătura de sânge e aproape diluată, ajungând total nesemnificativă), pe numele ei Fusun, vânzătoare la un magazin de lucruri femeieşti. Kemal e logodit cu Sibel, însă are o legătură extraconjugală cu această Fusun, consumată în vizitele pe care cei doi le fac în blocul Compasiunea (sic!). Of, acum îmi dau seama că ceea ce vă spun eu aici sună vulgar, însă ar trebui să citiţi cartea ca să înţelegeţi pe deplin de ce avem în mâini un roman tulburător. Fusun dispare la un moment dat din peisaj, dat fiind faptul că un bine înrădăcinat conservatorism al culturii lor, laolaltă cu plăcerea indeniabilă a sporovăielii mici, a bârfei care desfiinţează destine, o fac să-i fie ruşine de această legătură imorală, cu atât mai mult cu cât „morala” zice că femeile turce musai să se mărite fecioare. Kemal Bey vizitează zilnic apartamentul din blocul Comapsiunea, pentru a-şi aminti de clipele petrecute cu Fusun. Toate aceste rememorări calde sunt înlesnite de contactul personajului nostru cu obiecte care aparţineau sau care au fost atinse de Fusun. Nu vă spun prea multe. Ideea e următoarea: Kemal Bey o regăseşte pe Fusun, care e măritată cu Feridun, un mărunt ins din lumea filmului turcesc, decis să-şi transforme nevasta în stea de cinema. Va căuta ajutorul financiar al lui Kemal Bey care, fericit că în felul ăsta îşi mai poate ostoi dorul de Fusun, îl va oferi necondiţionat. Va face vizite zilnice în locuinţa acestora din Cukurcuma, devenind, într-un fel, membru al familiei, alături de tanti Nesibe şi Tarik Bey (părinţii lui Fusun). În tot acest timp, ideea muzeului inocenţei prind contur în mintea lui Kemal Bey. La fiecare vizită a sa în casa iubitei lui, el va sustrage discret câte un obiect, pentru a-l adăuga colecţiei impresionante de bunuri care au aparţinut acesteia. Va fi un fel de furt… tacit, consimţit de locuitorii casei, care cunoşteau obsesia (vedeţi?) lui Kemal Bey, acceptând-o ca atare. În sfârşit, Kemal şi Fusun ajung din nou împreună, după un divorţ corect al acesteia de Feridun, însă destinul lor comun le este curmat brusc, printr-o întâmplare neprevăzută şi tragică, despre care însă nu vă voi povesti. Kemal Bey, rămas singur, va colinda peste 5000 de muzee, pentru a găsi idei bune pentru propriul său muzeu, un sanctuar închinat iubitei lui. E multă melodramă aici, e şi mult tragism, însă Kemal Bey are scuza omului pentru care urmărirea unui ideal reprezintă însăşi fericirea, aşa după cum o spune în capitolul final al cărţii. Bucuria de a urmări un scop, de a-l atinge în câteva rânduri şi de a simţi gustul victoriei reprezintă pentru eroul nostru însuşi sensul vieţii. De aceea, nu orice înfrângere parţială înseamnă evadarea din configuraţia unei soarte ideale, ci, din contră, reprezintă imboldul de a gusta fiecare clipă a fericirii, în momentul în care ea îţi este livrată cu dărnicie. Citiţi cartea, că altfel sună a filosofie banală.

Orhan Pamuk m-a surprins plăcut. Nu-l mai citisem pe autorul distins cu Nobelul pentru literatură în 2006. Nu sunt de acord, însă, că romanul „Muzeul inocenţei” are influenţe proustiene. De ce ar avea? Doar pentru că personajul îşi retrăieşte clipele de extaz graţie unor obiecte care-i aduc aminte de acestea? Păi aşa, şi Creangă e un fel de Proust, că şi el când vedea pisici se gândea cum crăpau mâţele copilăriei lui când se jucau cu motoceii legaţi de stâlpul hornului! Nu înţeleg de ce unii cronicari consideră că legitimarea valorică a unui autor trebuie să se facă prin detectarea unor mimetisme între scrierile lui şi ale unor înaintaşi iluştri. Nu sunt de acord cu asta. Mie Pamuk mi se pare original. Şi da, un mare scriitor.

Iar cartea aceasta merită citită şi pentru că dă o imagine coerentă a Istanbulului (şi a Turciei, prin ricoşeu) din ultimii 30-40 de ani. Se găsesc aici toate clişeele sociale pe care le întâlnim în societăţile balcanice, descrieri ale unor relaţii interpersonale similare cu ceea ce trăim noi, zi de zi, precum şi o impresionantă frescă a orientului urban. Fie şi pentru asta, şi merită să vă cufundaţi în povestea lui Fusun şi a lui Kemal Bey. Sau doar a lui Kemal Bey. Sau a voastră, de fapt. Cel puţin aşa crede autorul. Iar eu zic că are dreptate.

(Orhan Pamuk, Muzeul inocenţei, 640 p., ed. Polirom, 2010, trad. de Luminiţa Munteanu)