Magazinul de vise

Posted: 2011/07/11 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Dacă s-ar întocmi un îndrumar naiv al diaristului, la loc de cinste ar sta, fără dubii, cerinţa onestităţii. De aceea, orice formă de descriere a eului – creator sau pur cotidian -, dacă nu îmbracă haina asumată a corespondenţei stricte între factual şi proiecţia literară a acestuia, devine simplă dare de seamă pe marginea unui orgoliu exacerbat. Cu toate acestea, nu adevărul absolut trebuie să constituie baza acestui tip de scriere, ci, măcar, sinceritatea responsabilă a celui care-şi pune gândurile la bătaie.

Mircea Cărtărescu face, în „Zen – jurnal 2004 – 2010”, o mărturie descumpănitoare: „Cel care-mi citeşte jurnalul nu intră în viaţa mea, şi nu (doar) pentru că orice text scris mistifică viaţa. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Adevărata mea viaţă nu e accesibilă cuvintelor” (p.405). Altfel spus, jurnalele cărtăresciene cuprind doar umbra atent disociată a unei vieţi, incapabilă structural de a fi cuprinsă între limitele rigide ale limbajului, fie el şi literar. Autorul nu pare îngrijorat de faptul că viaţa sa evadează strategic din chingile (atât de laxe, totuşi!) ale exprimării livreşti, înlocuită fiind cu o duioasă mistificare a ei; ba chiar susţine acest lucru cu o urmă de mândrie nedisimulată. Cochetărie? Benignă laşitate auctorială? Dorinţă de a păstra intact acel nu-ştiu-ce care ascunde resorturile intime ale unui destin trăit frumos? Nu ştim. Nu reiese din paginile „Zen”-ului.

Şi, probabil, nici nu e atât de important. Acest ultim volum al jurnalului (urmând primelor două, care cuprindeau intervalele 1990-1996 şi 1997-2003) nu este diferit – nici în privinţa configuraţiei conţinutului, nici în formă – faţă de anterioarele. Nu există o structură bine articulată a ideilor, ele părând a fi receptate şi retransmise într-o ordine aleatorie, mimând cu acribie cotidianul. Totuşi, se poate lesne detecta că jurnalul a fost construit pe trei paliere distincte. În primul rând, găsim aici o importantă şi consistentă dimensiune onirică (atât de dragă lui Cărtărescu şi atât de prezentă în întreaga lui operă, de la micile reverii copilăreşti din Nostalgia la densele încrengături haotic-halucinante şi hipnotice ale Orbitorului). Autorul e atât de obsedat de persistenţa ternului în viaţa sa de zi cu zi, încât ajunge să-i coloreze cenuşiul cu aceste dese incursiuni într-o lume a libertăţii absolute, colorată şi flamboaiantă, menită să aducă, paradoxal, un adaos de sens şi consistenţă viului. Autorul are vise premonitorii, are coşmaruri teribile, are viziuni apocaliptice şi speranţe cuminţi, pe care le tratează cu o seriozitate contabilicească, adunându-le conştiincios între paginile jurnalului său: „Ai mei erau canibali, ucideau oameni ca să-i fiarbă şi să-i mănânce. […] În ciorbă pluteşte un ficat întreg de om şi alte organe. […] Vedeam toată sufrageria pastelată pe nuanţe de roz ca-ntr-un tablou impresionist. Peste masă se deschidea o fereastră largă, prin care se vedea un peisaj – Floreasca – şi un cer albastru înnebunitor de nostalgic. Mireasma de salcâm şi primăvară inundă brusc odaia” (p.324).

În al doilea rând, partea cea mai interesantă a jurnalului, aşteptată probabil cu sufletul la gură de toţi contestatarii autorului, este cea care vorbeşte (de data aceasta nefiltrat de vreo barieră a politeţii) despre angoasa creaţională a scriitorului şi despre receptarea critică a operei sale. Cărtărescu răbufneşte împotriva celor care n-au înţeles demersurile sale literare, cu o furie şi o încredere în valoarea sa remarcabile. Se referă, de exemplu, la un atac feminist, „demn de o cauză mai bună” (p.175), împotriva culegerii „De ce iubim femeile” (o recunoaştem în postura inculpatului pe Alexandra Olivotto, care a scris un teribil şi aproape ionescian „NU!” în România literară de acum câţiva ani, desfiinţând cărticica). Nici Daniel Cristea-Enache (chiar dacă nu e numit în jurnal, însă portretul făcut lui de Cărtărescu e uşor recognoscibil) nu pare a scăpa de atacurile autorului neînţeles, ignorat şi discriminat: „Când în aceeaşi săptămână îl lauzi pe Buzura şi mă umpli pe mine de expectoraţiile tale, cum să te creadă cineva? Cum să te dai drept altceva decât ce eşti cu adevărat, un Simion al doilea, mai prost?” (p.343). Receptarea ultimului volum al Orbitorului îi provoacă autorului cele mai surprinzătoare pulsiuni egolatre: „Cu Orbitor rămâne cum am stabilit: se trage în ea din toate poziţiile la adăpostul curajului critic şi-al libertăţii de exprimare. E camuflajul ideal care acoperă râci de toate felurile. Doar că O3 este asemenea  „slavei lui Dumnezeu” coborâte din cer: impenetrabilă, incasabilă” (p.301). De altfel, marele merit al jurnalului pare a fi acela că e contemporan cu terminarea trilogiei Orbitor, proiectul de anvergură al scriitorului. Abia aici notaţiile zilnice capătă consistenţă şi materialitate. Mircea Cărtărescu e atât de convins că scopul lui existenţial este ducerea la bun sfârşit a acestui roman, încât momentul real al finisării lui, aşa cum e descris în „Zen”, e deopotrivă impresionant şi îngrijorător, întrucât autorul său nu crede că va mai putea atinge vreodată momente de o asemenea bucurie: „Azi, la ora 12, am terminat trilogia Orbitor. Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Ultimele pagini le-am scris plângând în hohote. Nu mai vedeam literele de lacrimi. Nu-mi vine să cred că am fost în stare să termin cartea asta imposibilă şi imensă, care-o să rămână justificarea mea pe pământ. Azi se-ncheie o uriaşă etapă în viaţa mea. Nu ştiu ce-o să urmeze, sper doar că nu voi fi lepădat cu totul, că mi se vor mai da clipe fericite ca asta de acum” (p.267).

În fine, cel de-al treilea etaj al confesiunilor îl constituie rarele referiri la viaţa personală, a cărei absenţă din paginile jurnalului se explică fie prin pudoare excesivă ori prin evazionism intenţionat, fie prin falsa reprezentare a propriului destin. Cărtărescu pozează într-un autor neînţeles, repudiat, ipostază perfect mulată pe imaginea unui om însingurat, cu complexe dureroase şi fără nicio perspectivă îmbucurătoare. Această camuflare ostentativă (specie a unui viguros instinct de conservare) se revarsă din belşug în conturul lamentărilor agresive care parazitează jurnalul. Autorul îşi deplânge soarta (chiar dacă, din exterior, traseul ei pare acela al unui om împlinit) şi îşi creează perpetuu premisele unui nou început, indiferent ce formă va îmbrăca acesta. Aşadar, nemulţumirea funciară a scriitorului nu-l paralizează mereu într-o poziţie refractară, ci îl instalează în postura căutătorului de sens existenţial, chiar dacă asta înseamnă regăsirea într-un trup ros de vreme: „Mă simt din ce în ce (şi din ce în ce) mai singur. Mă simt aproape la fel de singur ca la 20 de ani şi sigur la fel de singur ca la 40. Mi-e greu să mai trăiesc, să mă mai gândesc la vreun motiv pentru care aş mai respira, aş mai gândi şi-aş mai scrie. Viaţa mea se-nchide din nou, înconjurată de răceală şi nepăsare. Total justificate, de altfel. Tot ce fac acum, de dimineaţă până seara, e să mă palpez cum îşi palpează o femeie înspăimântată sânii: mai sunt eu? N-au apărut în trupul meu, sub piele, alţi bărbaţi îmbătrâniţi şi singuri?” (p.333).

Narcisiac în doze suportabile, ambiţios în proiectele literare, resentimentar când vine vorba despre aprecierile pe care cărţile sale le stârnesc contemporanilor, vag îngrijorat în legătură cu viitorul său (şi numai al său, într-o ignorare deliberată a destinului colectiv), Mircea Cărtărescu dă, în acest „Zen” (ironică interpretare a propriului zbucium), măsura exactă a preocupărilor unui mare autor. Un scriitor care-şi găseşte fericirea mai degrabă în vizitarea propriilor magazine cu vise liniştitoare (văzute ca refugiu ultim, accesibil cu fiecare lăsare a nopţii), decât în înfruntarea dureroasă cu o realitate ostilă şi niciodată perfectă.

*text publicat în , nr.6/2011

(Mircea Cărtărescu, Zen – jurnal 2004-2010, 620 p., ed. Humanitas, 2011)

Comentarii
  1. […] Dan Boeriu a citit Zen, ultimul volum apărut al Jurnalului lui Cărtărescu. Trebuie să-mi fac curaj și să mă apuc de el. Narcisiac în doze suportabile, ambiţios în proiectele literare, resentimentar când vine vorba despre aprecierile pe care cărţile sale le stârnesc contemporanilor, vag îngrijorat în legătură cu viitorul său (şi numai al său, într-o ignorare deliberată a destinului colectiv), Mircea Cărtărescu dă, în acest „Zen” (ironică interpretare a propriului zbucium), măsura exactă a preocupărilor unui mare autor. […]

  2. […] Boieriu scrie despre “magazinul de vise” sau, mai precis, despre ultimul jurnal publicat al lui Mircea Cartarescu, Zen: “Mircea […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s