Arhivă pentru iulie, 2011

Lăudabilă iniţiativa editurii Trei de a aduce pe piaţa editorială nume ale literaturii de suspans ori ale policier-elor nordice. N-aş fi crezut niciodată că o zonă geografică oarecum „timidă” beletristic (sigur, lăsând la o parte nume deja clasice ca Selma Lagerlof ori Knut Hamsun) să fie, în realitate, un atât de suprinzător creuzet de talente. Astfel, Anne Holt, Arnaldur Indridason şi, iată, Camilla Lackberg devin şi la noi, din cvasi-necunoscute, nume „tari” ale literaturii de gen.

Romanul „Prinţesa gheţurilor”, solid şi bine închegat, ne introduce în lumea banală şi rece (la propriu şi la figurat) a unui orăşel suedez, Fjallbacka, zguduit (cum altfel?) de vestea morţii unei tinere, Alexandra. Erica, personaj principal al cărţii, este o tânără scriitoare, care ia contact cu plaiurile natale după 25 de ani de absenţă, şi care e rugată de părinţii Alexandrei să se „ocupe” de caz.

Continuarea, în , cu un clic aici.

(Camilla Lackberg, Prinţesa gheţurilor, ed. Trei, 2010, trad. de Simona Ţenţea şi Asa Apelkvist)

Dacă s-ar întocmi un îndrumar naiv al diaristului, la loc de cinste ar sta, fără dubii, cerinţa onestităţii. De aceea, orice formă de descriere a eului – creator sau pur cotidian -, dacă nu îmbracă haina asumată a corespondenţei stricte între factual şi proiecţia literară a acestuia, devine simplă dare de seamă pe marginea unui orgoliu exacerbat. Cu toate acestea, nu adevărul absolut trebuie să constituie baza acestui tip de scriere, ci, măcar, sinceritatea responsabilă a celui care-şi pune gândurile la bătaie.

Mircea Cărtărescu face, în „Zen – jurnal 2004 – 2010”, o mărturie descumpănitoare: „Cel care-mi citeşte jurnalul nu intră în viaţa mea, şi nu (doar) pentru că orice text scris mistifică viaţa. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Adevărata mea viaţă nu e accesibilă cuvintelor” (p.405). Altfel spus, jurnalele cărtăresciene cuprind doar umbra atent disociată a unei vieţi, incapabilă structural de a fi cuprinsă între limitele rigide ale limbajului, fie el şi literar. Autorul nu pare îngrijorat de faptul că viaţa sa evadează strategic din chingile (atât de laxe, totuşi!) ale exprimării livreşti, înlocuită fiind cu o duioasă mistificare a ei; ba chiar susţine acest lucru cu o urmă de mândrie nedisimulată. Cochetărie? Benignă laşitate auctorială? Dorinţă de a păstra intact acel nu-ştiu-ce care ascunde resorturile intime ale unui destin trăit frumos? Nu ştim. Nu reiese din paginile „Zen”-ului.

Şi, probabil, nici nu e atât de important. Acest ultim volum al jurnalului (urmând primelor două, care cuprindeau intervalele 1990-1996 şi 1997-2003) nu este diferit – nici în privinţa configuraţiei conţinutului, nici în formă – faţă de anterioarele. Nu există o structură bine articulată a ideilor, ele părând a fi receptate şi retransmise într-o ordine aleatorie, mimând cu acribie cotidianul. Totuşi, se poate lesne detecta că jurnalul a fost construit pe trei paliere distincte. În primul rând, găsim aici o importantă şi consistentă dimensiune onirică (atât de dragă lui Cărtărescu şi atât de prezentă în întreaga lui operă, de la micile reverii copilăreşti din Nostalgia la densele încrengături haotic-halucinante şi hipnotice ale Orbitorului). Autorul e atât de obsedat de persistenţa ternului în viaţa sa de zi cu zi, încât ajunge să-i coloreze cenuşiul cu aceste dese incursiuni într-o lume a libertăţii absolute, colorată şi flamboaiantă, menită să aducă, paradoxal, un adaos de sens şi consistenţă viului. Autorul are vise premonitorii, are coşmaruri teribile, are viziuni apocaliptice şi speranţe cuminţi, pe care le tratează cu o seriozitate contabilicească, adunându-le conştiincios între paginile jurnalului său: „Ai mei erau canibali, ucideau oameni ca să-i fiarbă şi să-i mănânce. […] În ciorbă pluteşte un ficat întreg de om şi alte organe. […] Vedeam toată sufrageria pastelată pe nuanţe de roz ca-ntr-un tablou impresionist. Peste masă se deschidea o fereastră largă, prin care se vedea un peisaj – Floreasca – şi un cer albastru înnebunitor de nostalgic. Mireasma de salcâm şi primăvară inundă brusc odaia” (p.324).

În al doilea rând, partea cea mai interesantă a jurnalului, aşteptată probabil cu sufletul la gură de toţi contestatarii autorului, este cea care vorbeşte (de data aceasta nefiltrat de vreo barieră a politeţii) despre angoasa creaţională a scriitorului şi despre receptarea critică a operei sale. Cărtărescu răbufneşte împotriva celor care n-au înţeles demersurile sale literare, cu o furie şi o încredere în valoarea sa remarcabile. Se referă, de exemplu, la un atac feminist, „demn de o cauză mai bună” (p.175), împotriva culegerii „De ce iubim femeile” (o recunoaştem în postura inculpatului pe Alexandra Olivotto, care a scris un teribil şi aproape ionescian „NU!” în România literară de acum câţiva ani, desfiinţând cărticica). Nici Daniel Cristea-Enache (chiar dacă nu e numit în jurnal, însă portretul făcut lui de Cărtărescu e uşor recognoscibil) nu pare a scăpa de atacurile autorului neînţeles, ignorat şi discriminat: „Când în aceeaşi săptămână îl lauzi pe Buzura şi mă umpli pe mine de expectoraţiile tale, cum să te creadă cineva? Cum să te dai drept altceva decât ce eşti cu adevărat, un Simion al doilea, mai prost?” (p.343). Receptarea ultimului volum al Orbitorului îi provoacă autorului cele mai surprinzătoare pulsiuni egolatre: „Cu Orbitor rămâne cum am stabilit: se trage în ea din toate poziţiile la adăpostul curajului critic şi-al libertăţii de exprimare. E camuflajul ideal care acoperă râci de toate felurile. Doar că O3 este asemenea  „slavei lui Dumnezeu” coborâte din cer: impenetrabilă, incasabilă” (p.301). De altfel, marele merit al jurnalului pare a fi acela că e contemporan cu terminarea trilogiei Orbitor, proiectul de anvergură al scriitorului. Abia aici notaţiile zilnice capătă consistenţă şi materialitate. Mircea Cărtărescu e atât de convins că scopul lui existenţial este ducerea la bun sfârşit a acestui roman, încât momentul real al finisării lui, aşa cum e descris în „Zen”, e deopotrivă impresionant şi îngrijorător, întrucât autorul său nu crede că va mai putea atinge vreodată momente de o asemenea bucurie: „Azi, la ora 12, am terminat trilogia Orbitor. Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Ultimele pagini le-am scris plângând în hohote. Nu mai vedeam literele de lacrimi. Nu-mi vine să cred că am fost în stare să termin cartea asta imposibilă şi imensă, care-o să rămână justificarea mea pe pământ. Azi se-ncheie o uriaşă etapă în viaţa mea. Nu ştiu ce-o să urmeze, sper doar că nu voi fi lepădat cu totul, că mi se vor mai da clipe fericite ca asta de acum” (p.267).

În fine, cel de-al treilea etaj al confesiunilor îl constituie rarele referiri la viaţa personală, a cărei absenţă din paginile jurnalului se explică fie prin pudoare excesivă ori prin evazionism intenţionat, fie prin falsa reprezentare a propriului destin. Cărtărescu pozează într-un autor neînţeles, repudiat, ipostază perfect mulată pe imaginea unui om însingurat, cu complexe dureroase şi fără nicio perspectivă îmbucurătoare. Această camuflare ostentativă (specie a unui viguros instinct de conservare) se revarsă din belşug în conturul lamentărilor agresive care parazitează jurnalul. Autorul îşi deplânge soarta (chiar dacă, din exterior, traseul ei pare acela al unui om împlinit) şi îşi creează perpetuu premisele unui nou început, indiferent ce formă va îmbrăca acesta. Aşadar, nemulţumirea funciară a scriitorului nu-l paralizează mereu într-o poziţie refractară, ci îl instalează în postura căutătorului de sens existenţial, chiar dacă asta înseamnă regăsirea într-un trup ros de vreme: „Mă simt din ce în ce (şi din ce în ce) mai singur. Mă simt aproape la fel de singur ca la 20 de ani şi sigur la fel de singur ca la 40. Mi-e greu să mai trăiesc, să mă mai gândesc la vreun motiv pentru care aş mai respira, aş mai gândi şi-aş mai scrie. Viaţa mea se-nchide din nou, înconjurată de răceală şi nepăsare. Total justificate, de altfel. Tot ce fac acum, de dimineaţă până seara, e să mă palpez cum îşi palpează o femeie înspăimântată sânii: mai sunt eu? N-au apărut în trupul meu, sub piele, alţi bărbaţi îmbătrâniţi şi singuri?” (p.333).

Narcisiac în doze suportabile, ambiţios în proiectele literare, resentimentar când vine vorba despre aprecierile pe care cărţile sale le stârnesc contemporanilor, vag îngrijorat în legătură cu viitorul său (şi numai al său, într-o ignorare deliberată a destinului colectiv), Mircea Cărtărescu dă, în acest „Zen” (ironică interpretare a propriului zbucium), măsura exactă a preocupărilor unui mare autor. Un scriitor care-şi găseşte fericirea mai degrabă în vizitarea propriilor magazine cu vise liniştitoare (văzute ca refugiu ultim, accesibil cu fiecare lăsare a nopţii), decât în înfruntarea dureroasă cu o realitate ostilă şi niciodată perfectă.

*text publicat în , nr.6/2011

(Mircea Cărtărescu, Zen – jurnal 2004-2010, 620 p., ed. Humanitas, 2011)

„Epoca de fier”, romanul nobelizatului J.M. Coetzee (am căutat serios, acuma câţiva ani, să aflu cum se pronunţă numele ăsta, după ce-i citisem romanul Disgrace, apărut tot la Humanitas, cu titlul „Dezonoare”), a fost cartea care m-a acaparat vineri. Şi ieri, un pic, pentru că n-am putut-o termina în seara în care am început-o. Nu pentru c-aş fi lazy, ci pentru că am reînceput să mă uit, pe net, la un serial care mi-a plăcut mai demult şi pe care am ţinut neapărat să-l revăd (e vorba de „Oz”). Nerelevant, dar atât de mult îmi place să fiu nerelevant duminica… Nici nu vă puteţi închipui.

Anyway, romanul ăsta are ceva simbolistică facilă prin el, atâta cât să simţi că autorul îţi face cu ochiul şi să te bucuri, în sinea ta, că uite!, dom’le, am prins ideea! E vorba despre o femeie, bolnavă de cancer, care trăieşte în tumultoasa Africă de sud, măcinată de conflicte rasiale şi războaie locale. Boala care-i roade trupul avansează pe măsură ce relaţiile din afara corpului devin tot mai complicate şi mai dramatice. Întregul roman e contruit sub forma unei scrisori pe care femeia o scrie fiicei ei, plecată de ani buni în America, prin care o ţine la curent cu ceea ce i se întâmplă. În curtea casei ei îşi găseşte adăpost un homles, dl. Vercueil, împreună cu câinele său. Florence e femeia din casă, care îşi creşte cei trei copii (Hope şi Beauty, fetiţele, şi Bheki, băiatul cel mare) într-un climat ostil. Bheki se împrieteneşte cu un băiat de vârsta lui, împreună cu care, într-un act de bravadă puerilă, doreşte să demonstreze că negrii (n-o să zic în veci „oameni de culoare”, bleah!) au dreptul să fie trataţi pe picior de egalitate cu albii. Abuzul autorităţilor, obtuzitatea instituţională şi complicitatea murdară a poliţiei cu asupritorii sunt detaliate în carte, deşi uneori gradul lor de neverosimil atinge cote înalte. Pentru mine, care vin dintr-un stat ce nu e străin (sau n-a fost, cel puţin în anii comunismului) de acte reprobabile din partea autorităţilor, acţiunile din roman au fost cât de cât credibile. Însă mă gândesc ce mutră o fi făcut, la lectura cărţii, vreun cetăţean suedez, să zicem, complet rupt de realitatea unor astfel de practici. Cred că ar fi încadrat degrabă romanul la sefeuri… Bheki moare împuşcat, se încearcă muşamalizarea cazului; eroina noastră vede, cu disperare, cum lumea din jurul ei se prăbuşeşte, aidoma vieţii ei, e victima unui abuz din partea unor copii ai străzii (care-i bagă un băţ în gură, ca să verifice dacă nu are „dinţi de aur”, pe care i-ar putea smulge şi vinde ulterior). E o întreagă nebunie aici, un fel de anarhie cu voie de la împărăţie, care persistă pe tot parcursul romanului.

E şi un pic de tandreţe, nu zic nu, însă scriitura e tenebroasă, e grea, e sufocantă. Nu abundenţa detaliilor oboseşte aici (pentru că nici nu se exagerează cu livrarea lor), ci apăsătoarea atmosferă care se degajă din insecuritatea zilnică şi din preocupările disperate ale personajelor. Chiar şi când tac ori beau ceai, aceştia par străbătuţi de fiorul neprevăzutului, destinele lor fiind suspendate într-o lume a incertitudinii, unde până şi moartea capătă valenţe tulburi (se vorbeşte prea puţin despre victimele încăierărilor, poliţiştii având o înţelegere subterană chiar cu spitalele din zonă). O lume nebună, ce să mai…

Şi o carte care nu m-a dat pe spate, after all. Dar tre’ să recunosc că nici nu eram în dispoziţia de a fi pus la orizontală atât de uşor. 🙂 Romanul merită citit fie şi pentru a intra în ecuaţia complicată a unei societăţi care pare să funcţioneze după alte reguli decât lumea civilizată, fără a fi, completamente, lipsită de unele din avantajele acesteia. O ţară între două extreme, căutându-şi febril izbăvirea. Şi o femeie muribundă, care încearcă să înţeleagă mersul istoriei contemplându-şi, neputincioasă, împuţinarea.

(J.M. Coetzee, Epoca de fier, 200 p., ed. Humanitas, 2010, trad. de Irina Horea)