Două au fost numele scriitorilor tineri care, la debutul colecţiei „Ego. Proză” a editurii Polirom, au provocat vehemente indignări din partea unor cronicari cu experienţă în detectarea timpurie a imposturii literare. Era vorba despre Claudia Golea şi Ionuţ Chiva, ale căror romane („Vară în Siam” şi, respectiv, „69”) reuşiseră performanţa de a isca falii serioase între aplombul istericoid al celor reuniţi sub umbrela fracturismului ori a douămiismului, pe de o parte, şi cuminţenia dârză a criticii aşezate, conservatoare şi reci, pe de alta. Declanşatorul inocent al acestui conflict literar (colorat ulterior şi cu diverse conotaţii ce ţineau mai degrabă de idiosincrasiile referitoare la generaţiile care se succed, fatalmente!, cu o prea mare repeziciune, şi care înlocuiesc verbul eufonic cu invectiva suculentă) a fost nimeni altul decât Dan C. Mihăilescu. Într-o celebră emisiune televizată, în care-i avea ca adversari pe cei doi tineri autori, versatul critic a utilizat un întreg arsenal de acuze la adresa acestora, cuprinzând atât obiecţii stilistice, cât şi reproşuri referitoare la dimensiunea extra-literară a textelor. Timoraţi, prea puţin curajoşi în argumentarea propriilor idei, Claudia Golea şi Ionuţ Chiva dădeau impresia unor scriitori care vor chibzui îndelung înainte de a se înhăma la un alt proiect literar.
Şi iată un rezultat: 7 ani au trecut între debutul controversat al lui Chiva şi apariţia volumului său de poeme, „Instituţia moartă a poştei”. Nu ştiu cât calcul strategic a intrat în ecuaţia creării acestei colecţii de versuri, pentru că noua apariţie editorială a autorului pare a fi o punere în scenă a unor teme literare prea des vizitate în ultimii douăzeci de ani: dezrădăcinare, abulie, tristeţe impură, inadaptare erodantă, nostalgii minore şi epatante dezolări. De pildă, autorul resimte experienţa maturizării ca pe un blestem benign care dă naştere unei corespondenţe nefireşti între evoluţia trupească lentă şi înţelepciunea unei alte vârste, cuibărite în creier înainte de vreme: „ştiu înaintea ta cu o secundă / tot ce ai putea să zici / când asta stau eu la malul mării şi mă întreb: / e vorba de vârstă? e vorba de lărgirea cercurilor sociale? / e vorba de jenă? / de o anumită condescendenţă? / aşa merg lucrurile? / inteligenţa noastră afectivă s-a împiedicat / şi a rămas puţin mai în spate? // asta stau la malul mării şi mă întreb despre maturitate” (p.26). Alteori, excesul de singurătate al exilatului de aici şi de oriunde ia forma unei paranoia înduioşătoare, care pigmentează ternul unei banale ploi cu zvâcnetul indiscret al îndoielii patologice: „plouă mereu nu ştiu ce au ăştia cu mine / de trei zile autostradă trei zile de depăşiri / decoruri asemănătoare camere de hotel şi ploaie ploaie în duşmănie / trei zile de întuneric şi faruri în ploaie” (p.34). Narcisismul tonifiant al autoflagelării, laolaltă cu o stângace mimare a indiferenţei, formează reţeta prin care personajul principal răzbeşte în necunoscutul unei zile trăite dindărătul ferestrei: „din pat, mă uit pe geam / o femeie blondă îşi duce copilul la şcoală / sau îl aduce de la şcoală dracu mai ştie / ce mă fute pe mine eu am căştile mele” (p.35). Teribilismul juvenil al lui Muiuţ, eroul central al romanului „69”, se metamorfozează aici într-o ineficientă greaţă existenţială, un soi de lehamite organizată, folosită ca justificare imediată pentru fiecare eşec. Poetul e înstrăinat, e lipsit de prieteni, de dragoste, iar modalitatea prin care acesta se comunică pe sine e reinventarea nepăsării. Muiuţ era obraznic, impulsiv, scabros şi zoofil; Ionuţ Chiva, cel din „Instituţia moartă a poştei”, e o palidă replică peste timp a golănismului adolescentin, care acum ia forma unui precoce (şi, din această cauză, necredibil) dezgust generalizat.
Alteori, angoasa lipsei unui viitor luminos îl determină pe poet să caute consolare în descoperirea unor compatibilităţi cu prietenii de altădată, schimbaţi la rândul lor şi transformaţi în versiuni updatate ale propriilor chipuri. Deseori pe parcursul volumului găsim imaginea câinelui, tovarăş de nădejde şi liant necesar în crearea unei legături trainice între o lume idilică, dar pierdută, şi una nedreaptă, însă dureros de actuală. Refugiul în reverii nu are deci coloratură romantică, ci un simplu efect terapeutic. Iar aspiraţiile personajului principal nu au nimic eroic ori ofensiv: ele sunt doar tentative chinuite de a recrea un paradis al siguranţei, al palpabilului liniştitor, al căldurii delicate a copilăriei: „cred că sînt perfect ok nu chiar ca la 12 cînd eram foarte curajos şi / deschis dar ceva tot o fi rămas […] / după aia […] mare lucru nu se mai întîmplă în afară de degradare care / nu e importantă ce eşti la 12 la 28 idem + informaţie. / cred că oamenii nu se schimbă. […] cred că nimeni nu ştie ce vrea. şi că toţi / vor un cîine. / un cîine distant cenuşiu care nu se bagă peste tine / te lasă să-i dai de mîncare şi-ţi linge mîna când mori” (p.42).
Acest duh al tristeţii uşor masochiste străbate întreg volumul, făcându-l, de cele mai multe ori, plictisitor prin redundanţă. Nu vorbim despre lipsa imaginaţiei aici, ci despre o obsesie atât de pătrunzătoare, încât sufocă orice demers deviaţionist. Până şi încercarea unui experiment literar (poemul „bar de zi, bar de noapte…”) păleşte sub greutatea cenuşie a afectului morbid. Pentru că totul e inutil şi de nedepăşit, poetul întristat nu mai vede bucuria nici măcar în ludicul încropirii ad-hoc a unor versuri inspirate de observarea firmei unui „bar de zi”, loc de pelerinaj şi de meditaţie etilică: „îndoctrinat, futut, mişculînd combinaţii / în ce parte / s-o iau acum / bar de zi, bar de noapte? / […] ce n-am băut încă / şi ce să comand? (visînd viitorul / meu ca o păpuşă cu malformaţii faciale)” (p.72-73).
Metafora titlului, sugerând extincţia absolută a comunicării, completează tabloul sumbru al reflecţiei solitare, într-un mediu în care inadaptarea devine dureroasă şi cinică. Ionuţ Chiva scrie o poezie a disperării, într-un stil care atenuează paradoxal efectul distructiv al gândului. Falsa detaşare, neconvingătoarea ipostază a invincibilului sunt doar faţete ale unei ruşinoase laşităţi. Nu curajul îi lipseşte, totuşi, autorului, ci asumarea senină a eşecului, coabitarea împăciuitoare cu ratarea. Falsa capitulare pe care ne-o înfăţişează Ionuţ Chiva în acest volum face ca, prin comparaţie, Muiuţ din „69” să capete aura unui erou legendar! Dacă intenţia autorului a fost aceea de a stârni în cititor empatia, cred că şi-a ales greşit metoda. Pentru că maturizarea ştrengarului din alte vremuri nu trebuie asezonată cu dispreţul iconoclast şi cu paloarea instalării într-o poziţie refractară („scîrba se mulează pe faţa mea / pe măsură ce timpul trece. / şi timpul trece” – p.13), ci cu emfaza (chiar şi iresponsabilă a) oricând-posibilului. Cu alte cuvinte, volumul „Instituţia moartă a poştei” e dezamăgitor nu neapărat stilistic ori formal, cât mai ales din cauza unei precare managerieri a prezentului şi a unei egocentrice organizări a dispreţului.
(text publicat în 
, nr.5/2011.)
(Ionuţ Chiva, Instituţia moartă a poştei, ed. Casa de pariuri literare, 2011)
Cu cărţile pe faţă 