Arhivă pentru iunie, 2011

Poesis Internaţional nr.5

Posted: 2011/06/29 in Uncategorized
Etichete:, ,

A apărut numărul al cincilea al revistei Poesis Internaţional, în cuprinsul căreia apare şi cronica mea la cartea lui O. Nimigean, Rădăcina de bucsau. Ca s-o citiţi, clic aici şi pe urmă daţi-i bice la scroll. 🙂

Reamintesc că revista se găseşte în librăriile Cărtureşti, Humanitas şi la punctele de difuzare Inmedio.

Enjoy!

Asta a fost o lectură de-o zi, de câteva ore actually, şi titlul dat postării mele tocmai din asta derivă: e un roman uşurel, fără mari pretenţii. Şi devin, cu această ocazie, oficial mirat de opera lui Philip Roth, autor care fie scrie nişte cărţi foarte bine structurate şi construite, fie (pare că din plictiseală sau, probabil, pentru a onora nişte obligaţii contractuale) publică nişte romane care ar putea lesne primi încadrare la „nuvele”. Nici lungi, nici adânci, nici ridicând mari probleme existenţiale. Cărţi călduţe.

Simon Axler, personajul principal al romanului Umilirea, este un actor de teatru în vârstă de 65 de ani, aflat la finalul carierei, nu pentru că n-ar mai fi solicitat să joace, ci pentru că simte că l-a părăsit muza, so to speak. Nu se mai simte în stare să dăruiască ceva, se simte incapabil să transmită emoţie, să intre în pielea personajelor, să le facă credibile. Cade într-o depresie adâncă, este internat la psihiatrie timp de 26 de zile, după care, vindecat, însă în continuare incapabil să-şi facă meseria, se „încurcă” cu Pegeen, fiica în vârstă de 40 de ani a unor colegi de teatru, care tocmai ieşise dintr-o relaţie lesbiană. Relaţia lor se construieşte treptat, bivalent, având motivaţii diferite: dacă Simon vede în această nouă poveste o metodă de a compensa în viaţa de zi cu zi lipsurile profesionale (găsindu-şi, crede el, rostul în dăruirea totală în această nouă iubire), Pegeen „anexează” relaţia unui şir ciudat de legături amoroase, căutând diversitatea însă, în subsidiar, sperând că această nouă etapă a vieţii ei va constitui revenirea la normalitate. După o scurtă perioadă intensă, în care Simon chiar decide că vrea să aibă un copil cu ea (nemaiajungând să-i comunice această hotărâre), Pegeen rupe relaţia, după ce o pigmentaseră inclusiv cu un threeesome, în compania unei necunoscute agăţate într-un bar. Of. Simon rămâne din nou singur şi-şi regizează moartea, pe care şi-o doreşte atât de mult, încât momentul în care sinuciderea chiar are loc, el şi-o închipuie ca pe o onorabilă (şi convingătoare) ieşire din scenă. Eliberarea prin moarte îi oferă, aşadar, posibilitatea de a-şi juca propriul rol, în cea mai tulburătoare piesă – viaţa lui.

Şi cam atât. Cărticica se citeşte repede. Autorul e succint, având strategia unui regizor de scenă care nu se pierde, iniţial, în prea multe amănunte. Schiţează doar cadrul general al acţiunii. Personajele intră şi ies urmând nişte indicaţii precise. Din această cauză, romanul pare fragil, nestructurat şi expeditiv. Merge pentru o sâmbătă după-amiază cu vreme tulbure.

(Philip Roth, Umilirea, 192 p., ed. Polirom, 2010, trad. de Ana.Maria Lişman)

Jur că n-am niciun fel de prejudecată legată de corespondenţa care se naşte între o imagine publică proeminentă şi lipsa totală a vreunui talent literar. Nu judec în astfel de termeni pe nimeni. Şi dovada cea mai clară este că, iată, azi-noapte am petrecut vreo 3 ore în compania acestei doamne?, femei?, dive? a micului ecran românesc, pre numele ei Mihaela Rădulescu.

N-am citit primele ei două cărţi, publicate tot la Polirom, pentru că nu m-au interesat deloc. Nu pot să spun că volumaşul ăsta ar fi reuşit să-mi stârnească interesul, însă, nu ştiu de ce, ieri am simţit nevoia de frivolităţi şi, în capul meu, Întreabă-mă orice, cartea Mihaelei Rădulescu, era perfectă pentru satisfacerea acestei nevoi mărunte.

O iau pe scurt:

– titlul postării mele nu e o ironie, aşa cum s-ar crede. Autoarea a adunat în acest volum texte pe care le-a publicat în Elle sau Jurnalul Naţional, în care „dezbate” probleme de interes femeiesc, întocmai cum făcea Carrie Bradshaw din Sex & The City. În mare, e vorba despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei, despre nevoia de a visa, despre depăşirea propriilor limite, despre frumuseţea lucrurilor mărunte, despre înşelat (mai ales despre înşelat!) ş.a.m.d. Din punctul meu de vedere, nişte banalităţi perorate doct.

– limbajul, ah, limbajul! Trebuie să recunosc că, atunci când vrea, Mihaela Rădulescu ştie să scrie frumos, oricât de desuet ar suna lucrul ăsta. Însă de multe ori dorinţa de a stoarce metafore din orice duce la exprimări ridicole (aţi auzit vreodată de „teamă frigorifică”?) ori la involuntare – şi, din această cauză, comice – insinuări triviale („Femeia pe care tocmai vrei să o întrebuinţezi a fost făcută din iubire şi de aceea nu poate funcţiona fără acest combustibil. Ai grijă să-i faci mereu plinul.” – p.107). De asemenea, remarc abundenţa de puncte de suspensie care suplinesc o lipsă a emoţiei pure, precum şi unele stângăcii stilistice ori în exprimare (foloseşte, de pildă, grade de comparaţie pentru „perfect”).

– sfaturile brutale, având delicateţea unor poveţe ale coafezelor, sunt ilare de-a dreptul: „Greşeala cea mai prostească e să-ţi tatuezi numele iubitului sau iubitei. Statisticile şi soarta ne învaţă că un „For ever Gigel”, scris azi pe pelvis, îl poate enerva teribil pe următorul „Johnny” când îţi dă jos chiloţii” – p.54.

– rostul întrebărilor din carte, altul decât acela de a-l face pe eventualul cititor să fie, pentru o vreme, autoreflexiv, nu l-am înţeles. Sunt pagini întregi umplute cu astfel de interogări, cu spaţiu suficient de larg sub fiecare ca să poţi, cu creionul ori pixul, să treci propria variantă de răspuns. Dar pentru ce?

– cu toate aceste mici defecte (care fac ca portretul autoarei să fie veridic, ne-fotoşopat), trebuie să recunosc că înţeleg de ce o astfel de carte devine bestseller. Şi mă bucur. Pentru că e mult mai util să răspândeşti în lume nişte poveţe banale, dar necontaminate de vreun gând aiuritor, decât să faci rating cu tot felul de cretinităţi glorioase. Mihaela Rădulescu încearcă o pledoarie pentru frumos, chiar dacă metodele prin care face lucrul ăsta sunt discutabile din punct de vedere literar. Există două bucăţi de ficţiune în carte („Sculptura în măr”, „Instinct”), care, după părerea mea, i-au reuşit mai bine decât articolele de „atitudine”. Iar acolo unde sinceritatea ei merge mână-n mână cu dorinţa de a crea emoţie, lucrurile capătă, brusc, o coloratură convingătoare, transformând-o din motobiker-iţă rough într-o timidă admiratoare (şi promotoare) a literaturii adevărate: „Cred, cu toată admiraţia şi sinceritatea, că puteţi cuceri orice teritoriu uman şi că nu varietatea creierelor care citesc o carte ar trebui să dea valoarea unui autor, ci amprenta nutritivă care rămâne pe tot atâtea suflete” (către Mircea Cărtărescu, în „Scrisoare către o frumoasă străină”, p.174). Subscriu!

– n-am înţeles nici rostul desenelor (Ana Ularu, Andreea Esca, Dani Oţil). Nu-s suficient de trendy, se pare. Poate-mi trece. 🙂

(Mihaela Rădulescu, Întreabă-mă orice, 208 p., ed. Polirom, 2011)

Pentru mine, întâlnirea cu o carte a lui Stephen King are ceva din emoţia cu care priveşti un nefericit dispus să-şi rişte viaţa la un joc de genul ruletei ruseşti. Poate sună ciudat, însă eu sunt genul de cititor care nu cade pe spate la o carte doar pentru faptul că autorul acesteia ar fi cel mai tare pe felia lui. Încerc să mă „resetez” în faţa fiecărui volum pe care-l deschid, de parcă nici nu m-ar interesa sub semnătura cui a apărut. În faţa unei cărţi noi sunt un om liber. Şi privilegiul ăsta nu mi-l poate lua nimeni.

De data aceasta, totuşi, vigilenţa mea a părut să piardă din intensitate după primele pagini ale romanului. „Dolores Claiborne” este o carte atât de bine scrisă şi atât de armonios construită, încât după lectura ei nu prea ai ce reproşuri să-i faci. Eu, cârcotaş din fire şi cititor foarte exigent, am o singură obiecţie de adus. Dar despre asta, mai târziu.

Continuarea, pe suspans.ro.

(Stephen King, Dolores Claiborne, 240 p., ed. Nemira, 2009, trad. de Carmen Toader)

Două au fost numele scriitorilor tineri care, la debutul colecţiei „Ego. Proză” a editurii Polirom, au provocat vehemente indignări din partea unor cronicari cu experienţă în detectarea timpurie a imposturii literare. Era vorba despre Claudia Golea şi Ionuţ Chiva, ale căror romane („Vară în Siam” şi, respectiv, „69”) reuşiseră performanţa de a isca falii serioase între aplombul istericoid al celor reuniţi sub umbrela fracturismului ori a douămiismului, pe de o parte, şi cuminţenia dârză a criticii aşezate, conservatoare şi reci, pe de alta. Declanşatorul inocent al acestui conflict literar (colorat ulterior şi cu diverse conotaţii ce ţineau mai degrabă de idiosincrasiile referitoare la generaţiile care se succed, fatalmente!, cu o prea mare repeziciune, şi care înlocuiesc verbul eufonic cu invectiva suculentă) a fost nimeni altul decât Dan C. Mihăilescu. Într-o celebră emisiune televizată, în care-i avea ca adversari pe cei doi tineri autori, versatul critic a utilizat un întreg arsenal de acuze la adresa acestora, cuprinzând atât obiecţii stilistice, cât şi reproşuri referitoare la dimensiunea extra-literară a textelor. Timoraţi, prea puţin curajoşi în argumentarea propriilor idei, Claudia Golea şi Ionuţ Chiva dădeau impresia unor scriitori care vor chibzui îndelung înainte de a se înhăma la un alt proiect literar.

Şi iată un rezultat: 7 ani au trecut între debutul controversat al lui Chiva şi apariţia volumului său de poeme, „Instituţia moartă a poştei”. Nu ştiu cât calcul strategic a intrat în ecuaţia creării acestei colecţii de versuri, pentru că noua apariţie editorială a autorului pare a fi o punere în scenă a unor teme literare prea des vizitate în ultimii douăzeci de ani: dezrădăcinare, abulie, tristeţe impură, inadaptare erodantă, nostalgii minore şi epatante dezolări. De pildă, autorul resimte experienţa maturizării ca pe un blestem benign care dă naştere unei corespondenţe nefireşti între evoluţia trupească lentă şi înţelepciunea unei alte vârste, cuibărite în creier înainte de vreme: „ştiu înaintea ta cu o secundă / tot ce ai putea să zici / când asta stau eu la malul mării şi mă întreb: / e vorba de vârstă? e vorba de lărgirea cercurilor sociale? / e vorba de jenă? / de o anumită condescendenţă? / aşa merg lucrurile? / inteligenţa noastră afectivă s-a împiedicat / şi a rămas puţin mai în spate? // asta stau la malul mării şi mă întreb despre maturitate” (p.26). Alteori, excesul de singurătate al exilatului de aici şi de oriunde ia forma unei paranoia înduioşătoare, care pigmentează ternul unei banale ploi cu zvâcnetul indiscret al îndoielii patologice: „plouă mereu nu ştiu ce au ăştia cu mine / de trei zile autostradă trei zile de depăşiri / decoruri asemănătoare camere de hotel şi ploaie ploaie în duşmănie / trei zile de întuneric şi faruri în ploaie” (p.34). Narcisismul tonifiant al autoflagelării, laolaltă cu o stângace mimare a indiferenţei, formează reţeta prin care personajul principal răzbeşte în necunoscutul unei zile trăite dindărătul ferestrei: „din pat, mă uit pe geam / o femeie blondă îşi duce copilul la şcoală / sau îl aduce de la şcoală dracu mai ştie / ce mă fute pe mine eu am căştile mele” (p.35). Teribilismul juvenil al lui Muiuţ, eroul central al romanului „69”, se metamorfozează aici într-o ineficientă greaţă existenţială, un soi de lehamite organizată, folosită ca justificare imediată pentru fiecare eşec. Poetul e înstrăinat, e lipsit de prieteni, de dragoste, iar modalitatea prin care acesta se comunică pe sine e reinventarea nepăsării. Muiuţ era obraznic, impulsiv, scabros şi zoofil; Ionuţ Chiva, cel din „Instituţia moartă a poştei”, e o palidă replică peste timp a golănismului adolescentin, care acum ia forma unui precoce (şi, din această cauză, necredibil) dezgust generalizat.

Alteori, angoasa lipsei unui viitor luminos îl determină pe poet să caute consolare în descoperirea unor compatibilităţi cu prietenii de altădată, schimbaţi la rândul lor şi transformaţi în versiuni updatate ale propriilor chipuri. Deseori pe parcursul volumului găsim imaginea câinelui, tovarăş de nădejde şi liant necesar în crearea unei legături trainice între o lume idilică, dar pierdută, şi una nedreaptă, însă dureros de actuală. Refugiul în reverii nu are deci coloratură romantică, ci un simplu efect terapeutic. Iar aspiraţiile personajului principal nu au nimic eroic ori ofensiv: ele sunt doar tentative chinuite de a recrea un paradis al siguranţei, al palpabilului liniştitor, al căldurii delicate a copilăriei: „cred că sînt perfect ok nu chiar ca la 12 cînd eram foarte curajos şi / deschis dar ceva tot o fi rămas […] / după aia […] mare lucru nu se mai întîmplă în afară de degradare care / nu e importantă ce eşti la 12 la 28 idem + informaţie. / cred că oamenii nu se schimbă. […] cred că nimeni nu ştie ce vrea. şi că toţi / vor un cîine. / un cîine distant cenuşiu care nu se bagă peste tine / te lasă să-i dai de mîncare şi-ţi linge mîna când mori” (p.42).

Acest duh al tristeţii uşor masochiste străbate întreg volumul, făcându-l, de cele mai multe ori, plictisitor prin redundanţă. Nu vorbim despre lipsa imaginaţiei aici, ci despre o obsesie atât de pătrunzătoare, încât sufocă orice demers deviaţionist. Până şi încercarea unui experiment literar (poemul „bar de zi, bar de noapte…”) păleşte sub greutatea cenuşie a afectului morbid. Pentru că totul e inutil şi de nedepăşit, poetul întristat nu mai vede bucuria nici măcar în ludicul încropirii ad-hoc a unor versuri inspirate de observarea firmei unui „bar de zi”, loc de pelerinaj şi de meditaţie etilică: „îndoctrinat, futut, mişculînd combinaţii / în ce parte / s-o iau acum / bar de zi, bar de noapte? / […] ce n-am băut încă / şi ce să comand? (visînd viitorul / meu ca o păpuşă cu malformaţii faciale)” (p.72-73).

Metafora titlului, sugerând extincţia absolută a comunicării, completează tabloul sumbru al reflecţiei solitare, într-un mediu în care inadaptarea devine dureroasă şi cinică. Ionuţ Chiva scrie o poezie a disperării, într-un stil care atenuează paradoxal efectul distructiv al gândului. Falsa detaşare, neconvingătoarea ipostază a invincibilului sunt doar faţete ale unei ruşinoase laşităţi. Nu curajul îi lipseşte, totuşi, autorului, ci asumarea senină a eşecului, coabitarea împăciuitoare cu ratarea. Falsa capitulare pe care ne-o înfăţişează Ionuţ Chiva în acest volum face ca, prin comparaţie, Muiuţ din „69” să capete aura unui erou legendar! Dacă intenţia autorului a fost aceea de a stârni în cititor empatia, cred că şi-a ales greşit metoda. Pentru că maturizarea ştrengarului din alte vremuri nu trebuie asezonată cu dispreţul iconoclast şi cu paloarea instalării într-o poziţie refractară („scîrba se mulează pe faţa mea / pe măsură ce timpul trece. / şi timpul trece” – p.13), ci cu emfaza (chiar şi iresponsabilă a) oricând-posibilului. Cu alte cuvinte, volumul „Instituţia moartă a poştei” e dezamăgitor nu neapărat stilistic ori formal, cât mai ales din cauza unei precare managerieri a prezentului şi a unei egocentrice organizări a dispreţului.

(text publicat în , nr.5/2011.)

(Ionuţ Chiva, Instituţia moartă a poştei, ed. Casa de pariuri literare, 2011)

M-a cuprins subit patriotismul local! Am intrat în librărie cu gândul să cumpăr o carte de o frivolitate uriaşă (nu vă voi spune despre ce volum e vorba, că m-am înspăimântat şi eu de ce intenţii livreşti aveam), pentru că încercam să-mi ostoiesc lehamitea prin scufundarea într-un volum fără prea mari pretenţii. Numai că, la mine, NICIODATĂ socoteala de-acasă nu coincide cu aia din târg. Aşa că nu mi-am mai luat cartea aceea, ci Franny şi Zooey a lui Salinger şi Dresură de lei, cartea de interviuri a orădencei Ioana Revnic.

Despre Ioana Revnic am aflat citindu-l pe Alex Ştefănescu. Criticul părea entuziasmat de femeia „blondă, frumoasă şi inteligentă”. Mi-am zis că o astfel de ofertă nu se refuză niciodată şi astfel am ajuns să cumpăr volumul despre care vă vorbesc.

Câteva remarci: apreciez stilul elegant, serios-ludic şi subtil iscoditor pe care-l foloseşte autoarea în intervievarea scriitorilor. Ioana Revnic nu se dă bătută prea uşor, chiar dacă mimează candoarea şi se aşază în postura intervievatorului umil, care se mulţumeşte şi cu fărâmituri. Ingeniozitatea de a scoate din persoana intervievată esenţa – fără a-i da acesteia impresia că i s-a dezgolit, indecent, trecutul – este de o rară precizie şi acurateţe. Ioana Revnic ştie  cum să jongleze cu obsesiile autorilor, ce butoane merită apăsate şi cum să continue, interogativ, un răspuns ce părea definitiv. Iar lucrurile astea se pot realiza doar printr-o temeinică ante-documentare şi printr-o înaltă conştiinţă (nu spun vorbe mari) a lucrului bine făcut. N-am niciun dubiu, de altfel, că Ioana Revnic face această meserie cu pasiune adevărată.

Dincolo de întrebarea inteligentă vine, evident, şi răspunsul de dincolo de masă. Scriitorii interogaţi au, fiecare, culoarea lui, parfumul lui şi, îndrăznesc să spun, infatuarea lui. Pentru mine, unele interviuri n-au constituit nicio surpriză: ştiam, de pildă, că Alex Ştefănescu e cordial, deschis şi uşor frivol; ştiam, de asemenea, că rareori inteligenţa, intransigenţa morală şi bunul simţ au făcut casă mai bună decât în modul exemplar în care Ana Blandiana îşi organizează viaţa şi îşi structurează profilul intelectual; ştiam, din păcate, despre orgoliul uriaş (şi penibil, după mintea mea) al unui Nicolae Breban, scriitor orbit de misiunea sa şi exersând un greţos cult al propriei personalităţi; mi-au plăcut, de altfel, şi bonomia oarecum stânjenită a lui Buzura, eleganţa oratorică a lui Emil Hurezeanu şi a Ioanei Pârvulescu, ingeniozitatea bine temperată (sic!) a lui Mircea Horia Simionescu. Nu mi-au plăcut rigoarea sterilă a lui Eugen Simion (care pare să-şi ascundă preferinţele personale folosind camuflajul uşor ipocrit al „autonomiei esteticului”) şi nici, repet, aroganţa juvenilă a lui Breban. Dar astea-s chestiuni de gust personal. Mi le asum.

Aş mai spune că (şi nu vreau să fiu înţeles greşit) n-am priceput rostul părţii finale a volumului, unde Ioana Revnic prezintă patru autori cărora fie n-a mai apucat, fie n-a reuşit să le smulgă răspunsurile aşteptate. Autoarea ne împărtăşeşte, darnică, întrebările care urmau să fie puse lui Valeriu Anania, Mircea Dinescu, Grigore Vieru şi Eugen Negrici. Inteligente, ingenioase, empatice. Dar nu le-am priceput rostul. Ce voiau să arate? Iscusinţa autoarei de a interoga personalităţi publice? Asta o ştiam din paginile anterioare. Voiau să sugereze „neseriozitatea” unor scriitori (Eugen Negrici nu-i răspunde mailului cu întrebări)? Beats me…

Şi pentru că partea asta finală n-am înţeles-o, mă opresc aici. Vă zic, aşadar, că Ioana Revnic a croit o carte frumoasă, demnă de luat în seamă, care poate deveni un reper în creionarea unui stil al jurnalismului cultural. Ioana Revnic nu e doar o fată cu reportofon. Îţi trebuie curaj, talent, o cultură solidă, răbdare şi o imensă dragoste de literatură ca să poţi face ce a făcut ea cu această dresură de lei. După ce le-a îmblânzit, felinele s-au retras, docile, în culcuşurile lor, lăsându-ne pe noi să privim, în toată desfăşurarea lui de forţe,  spectacolul literaturii.  Sub bagheta inconfundabilă a maestrei de ceremonii, fireşte.

(Ioana Revnic, Dresură de lei, 328 p., ed. Curtea Veche, 2011)

O întâlnire frumoasă, de genul ălora pe care nu le aştepţi neapărat şi care, tocmai prin faptul că sunt neaşteptate, îţi oferă momente surprinzătoare. „Bagaje pentru paradis”, cartea regretatului critic literar Valeriu Cristea, este o colecţie de mici trucuri luminoase, de globuri magice, prin care întrevezi puritatea destăinuirilor unui om care nu şi-a trădat niciodată crezul.

Pentru mine, autobiografia aceasta a fost un prilej constant de meditaţie. Care nu s-a referit neapărat la substanţialiatea ideilor transmise, cât mai ales la modul inocent, liric şi tulburător prin care autorul ajunge la inima cititorului. Ştiu că sună oarecum frivol ceea ce spun şi-mi asum această naivitate. Însă n-am cum să exprim altfel senzaţiile de bine, de cald pe care mi le-a transmis Valeriu Cristea.

Emoţia începe chiar de la titlu şi de la explicarea lui, către finalul volumului. „Bagajele” pentru paradis nu sunt altceva decât fragmentele de memorie, cimentate în mintea autorului, găsibile într-o calmă devălmăşie, ca-ntr-o benignă orgie proustiană a amintirilor, pe care scriitorul le alege din multitudinea fotogramelor întipărite pe retină şi pe care decide să le ia cu el, atunci când va veni timpul. Paradisul e, deci, pavat cu bucăţi de fericire şi reprezintă un puzzle complet, format din alipirea trăirilor esenţiale pe care fiecare muritor de rând le experimentează de-a lungul vieţii. Imaginarea întâlnirilor din rai, pe care Valeriu Cristea o descrie chiar în final, reprezintă cel mai tulburător fragment al cărţii.

Şi pentru că n-am decât cuvinte de laudă pentru această înşiruire de minuni, mai adaug şi că eleganţa stilului suprapune o amprentă estetică exemplară eticului, care izvorăşte dindărătul fiecărei idei exprimate. Valeriu Cristea nu e doar un estet al vorbei, ci şi un promotor (chiar dacă neasumat, lucru care ar fi transformat autenticitatea în duplicitate) al frumuseţii gândului, a vieţii. Limbajul curat, fără volănaşe, fără încărcături abisale şi greoaie, face ca fiecare fragment al cărţii să-şi definească singur veridicitatea: „Cum a murit lelea Saveta. S-a culcat, ca de obicei, devreme, dar n-a putut să adoarmă: o supăra un ghimpe de lumină, apărut în acea seară nu se ştie de unde şi cum, încât, intrigată şi supărată, s-a ridicat din pat şi s-a dus la fereastră, să vadă ce-i cu lumina aceea şi să mai tragă un pic perdeaua. Şi a murit” (p.164).

O singură remarcă am de făcut. După revoluţia din 1989, lui Valeriu Cristea i s-a reproşat că n-a fost suficient de vocal împotriva noii conduceri; ba mai mult, i s-a reproşat lipsa de coeziune cu aceia care denunţau, furibund (dar justificat, după capul meu), prelungirea macabră a fantomei comuniste şi dincoace de „evenimente”, precum şi cu aceia care se arătau intransigenţi cu nepăsarea generală care ne-a caracterizat în anii comunismului. Valeriu Cristea declară senin că e om „de stânga” (lucru împotriva căruia n-am nimic), însă modul în care descrie ce înseamnă să fii de stânga mi se pare incorect (p.299-301). Dacă susţii că a fi de stânga înseamnă a fi de partea „smeriţilor” şi nu a „trufaşilor”, pot şi eu să spun, la fel de (in)just, că a fi de dreapta (adică eu) înseamnă să fii de partea celor care întreprind ceva, nu a pomanagiilor. Ambele optici sunt, evident, exagerări. Şi tare mi-ar fi plăcut ca Valeriu Cristea să nu-şi invalideze singur opţiunile, doar pentru că nu şi-a putut stăpâni elanul argumentativ, lăsând frâu liber exagerărilor…

Oricum, asta nu înseamnă mare lucru. M-am găsit în faţa unei cărţi de o uimitoare frumuseţe. Şi pot oricând să susţin lucrul ăsta. În încheiere, sper ca Valeriu Cristea să fi găsit raiul exact aşa cum şi l-a visat. Şi, fireşte, să fi avut toate bagajele pregătite pentru marea întâlnire.

(Valeriu Cristea, Bagaje pentru paradis, 336 p., ed. Cartea românească, 2007)