Arhivă pentru 2011/05/28

Nu mi-a plăcut deloc cartea asta. Şi sunt foarte tranşant. Cu excepţia unui singur pasaj demn de ţinut minte (şi pe care îl voi reda mai jos), romanul lui Mishima („Confesiunile unei măşti”) e o plictisitoare povestire a modului în care autorul şi-a conturat identitatea sexuală în tinereţe.

Nu zic că subiectul n-ar putea fi tratat într-un mod fain. E de ajuns să menţionez că mie, de exemplu, mi-a plăcut ENORM „Straja dragonilor”, cărticica autobiografică a lui Negoiţescu, în care, cu o eleganţă şi precizie remarcabile, autorul reuşeşte să captiveze cititorul, făcându-l complice la tentativele soft-gay ale personajului-adolescent. Sau, mai rough, dacă ţineţi neapărat, e Burroughs, cu al său „Pederast”, numai bun de indignat puritanii. Eh, alte vremuri!

Ce vreau eu să zic: romanul lui Mishima, autor foarte valoros al Japoniei de secol XX, pierde mult prin pedanterie. Scriitorul vrea cu orice preţ să ne convingă de starea vicioasă de incertitudine prin care trece, însă felul lui de a reliefa frământările personajului-narator sunt „cuminţi”, tandre, fără vlagă. Sigur, ar trebui luate în considerare atât perioada în care romanul a apărut (1949), cât şi vârsta de atunci a scriitorului (24 de ani). Dar la mine nu funcţionează astfel de circumstanţe atenuante. Romanul, după umila mea părere, e slab. Există un pic de romantism în felul naiv prin care autorul o descrie pe Sonoko, femeia pe care crede c-o iubeşte, însă, graţie unui narcisism erodant, tânărul e mult mai preocupat de explicarea raţională a sentimentelor lui. Asta în totală discordanţă cu reacţiile hormonale pe care acelaşi tânăr le are atunci când priveşte trupul gol al vreunui bărbat. Metoda prin care Mishima îşi asumă homosexualitatea e aceea a conştientizării faptului că, în cazul femeilor, existe o pre-judecată (în sensul de apriorică) asupra oportunităţii şi puterii sentimentelor, pe când, în cazul bărbaţilor, atracţia sexuală subită e dureros de veridică şi revelatoare. Şi cam atât.

Aşa că, îmi pare rău, romanul nu m-a convins. Slab ca structură, subţire ca tematică şi insuficient dezvoltat, această carte a lui Yukio Mishima (deşi, în general, îmi place literatura japoneză) a fost o dezamăgire. Negoiţescu (o spun fără patriotism) e de câteva ori mai bun la astfel de chestii, sorry.

Totuşi, aşa cum spuneam la începutul textului, a existat un fragmenţel care m-a pus un pic pe gânduri. Nu ridicaţi din sprâncene. Chiar merită reflectat la: „Consecinţă a faptului că principiul meu de bază e imoralitatea – propria natură – acţiunile morale, relaţiile sincere dintre bărbat şi femeie, demersurile pe faţă care le însoţesc, faptul de a fi considerat un om virtuos, toate acestea sunt, dimpotrivă, savoarea ascunsă a imoralităţii, o savoare într-adevăr diabolică ce cochetează cu mine” (p.184).

(Yukio Mishima, Confesiunile unei măşti, 200 p., trad. de Emil Eugen Pop, ed. Humanitas, 2011)