Unii oameni, mai ales la ţară, citesc toată viaţa lor o singură carte: Biblia. Trebuie să mărturisesc că, evident, nu voi fi (nu mai am cum) omul unei singure cărţi, însă există două volume pe care le citesc constant, la care mă reîntorc mereu cu pasiune şi recunoştinţă. În momentul în care le termin, le reiau. Se întâmplă să treacă luni de zile între o filă şi alta. Cert e că nu le las niciodată deoparte. Au în permanenţă semnul de carte înfipt în ele. Hai, nu vă mai ţin pe jar. Cele două minuni de care vă povestesc sunt Cartea neliniştirii (Fernando Pessoa) şi Caietele lui Cioran.
Pentru că Cioran e, după mintea mea, o sursă inepuizabilă de plăcere. Sunt hedonist când vine vorba despre acest scriitor (îi spun „scriitor”, şi nu filosof, din motive pe care le voi dezvolta, poate, cu altă ocazie). De aceea m-am repezit la rafturi şi am smuls de-acolo „Itinerariile unei vieţi. Apocalipsa după Cioran”, pe care am devorat-o în vreo 2 ore.
Gabriel Liiceanu reuşeşte, aici, peformanţa de a concentra în 150 de pagini esenţa unei lumi. Ar fi uşor să spun că nu face altceva decât să traseze punctele principale ale destinului celui care avea să schimbe pentru totdeauna filosofia nihilistă de secol XX. Cartea, însă, e mult mai mult decât atât. Beneficiind de condiţii grafice excelente, ea îţi permite coborârea într-o lume atât de curată în logica ei imbatabilă, încât te miri singur de evidenţa simplă a unor teme care, până mai ieri, păreau inatacabile. „Deconstrucţia” lui Cioran, cam asta e tema cărţii. Sigur că nu totul poate fi explicat, însă modul lui Liiceanu de a pune în cuvânt geniul imens al gânditorului român care a fost Cioran e remarcabil. Cum cel puţin la fel de zdruncinător este interviul transcris în partea finală a volumului (ultimul interviu – filmat – cu Cioran), un adevărat tur de forţă şi o expresie frustă a nevoii de ex-primare. Pentru că, o spune Cioran, expresia are rol de detensionare a gravităţii ideii. Îmbrăcarea în cuvânt a conceptului înseamnă o domolire a acestuia, o aducere a sa în sfera suportabilului.
De reţinut notaţiile despre Răşinari, satul natal al lui Cioran, despre Nae Ionescu, Beckett, Sartre, Ionesco şi Ţuţea (pe care Cioran îl consideră omul cel mai extraordinar pe care l-a cunoscut vreodată). De asemenea, nu trebuie ignorat nici interviul cu Simone Boué, chiar dacă e oarecum pudic şi cochet evaziv.
Şi, chiar dacă o să spuneţi că sunt rău, de data aceasta nu dau niciun citat din carte. Pentru că vreau s-o citiţi. Şi pentru că sunt convins că veţi ieşi din ea altfel. Indiferent ce înseamnă lucrul ăsta.
Redau mai jos linkul/filmul cu interviul pe care Liiceanu i l-a luat lui Cioran în 1990. Priviţi, tăceţi şi luaţi aminte.
(Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieţi: E.M. Cioran. Apocalipsa după Cioran, 156 p., ed. Humanitas, 2011)
Cu cărţile pe faţă 