Pop-comunism

Posted: 2011/04/06 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , ,

Nu ştiu ce-aş fi scris despre cartea asta dacă ar fi trebuit să livrez o cronică serioasă pe marginea ei. Mi se întâmplă destul de des să citesc cărţi noi de poezie şi să mă simt scindat între dorinţa de a spune că, subiectiv vorbind, mi-au plăcut destul de mult încât să nu-mi pară rău că le-am citit şi cvasi-certitudinea (obiectivă, de data asta) că nu mă aflu în faţa unor dovezi de virtuozitate literară (ca să fiu blând).

Cam aşa am păţit şi cu Fuck Tense-ul lui Bogdan Lipcanu. Născut în 1975, la Bistriţa (deci aproape de mine🙂 ), poetul dă, în volumul de faţă, o dimensiune ludică nostalgiei. Şi-i iese. El rememorează scene cotidene din comunismul românesc, văzute prin ochii unui copil. De aceea, şcoala e un element pregnant, surprinsă în toată vacuitatea şi absurditatea ei. Volumul de poezie are un mare atu: umorul. Iată, de exemplu, un poem sărac în fiori lirici, însă de un foarte duios haz al verosimilului infantil: „Ilovan transpira straşnic la subţiori / şi avea mamelele cele mai mari din clasă. / Noi năduşeam gândindu-ne la bidoanele ei. / Barteş avea două figurine, mici, din plastic, / care copulau. „Ilovan”, a strigat el, / şi a început să le împingă una în alta” (Figurinele negre, p.45).

Alteori, simpla enumerare a surselor pauperităţii şi ale minimalismului impus se constituie într-o formă de jurnal indirect, în care raportarea la obiecte familiare în viaţa din comunismul românesc are rolul de a crea o intimitate cu latura palpabilă a sărăciei (vezi pomenirea jocurilor Marocco, „Dacii şi romanii”, a cuburilor, a sucurilor şi a prăjiturilor din cofetărie etc.). Adolescenţa puberilor dintr-a şasea B şi, mai târziu, a şaptea B e privită cu duioşie, cu ironie sumbră şi cu un soi de năduf tardiv: „A fost o onomastică la care am invitat / doar fetele noastre preferate / şi am exclus rivalii. / Udo a pus nişte muzică din anii ’70, / De-a lui taică-su, nemţească. / Stăteam separaţi, fetele de o parte, noi, de alta. / Îmi făceam freza în baie şi reveneam. / Nu se întâmpla nimic şi fetele au plecat plictisite. / Ne-am dat seama că nici măcar nu am servit tortul / şi le-am strigat pe geamu’ de la bucătărie / să se întoarcă” (p.40).

În imagologia culturală postdecembristă a comunismului, acesta e de cele mai multe ori asociat promiscuităţii, limbajului deocheat, vulgarităţii tăioase şi concupiscenţei vinovate. Până şi Bogdan Lipcanu pedalează voios pe acest clişeu, însă, de data aceasta, dimensiunea sexuală e o completare a vârstei protagoniştilor, nu o reliefare trupească a mizeriilor unei societăţi smintite. Băieţii dintr-a şasea şi a şaptea simt primii fiori ai erosului şi acţionează ca atare: „Mă uitam la puţica mea şi la micile firişoare blonde din preajma-i. / Voiam dintr-odată să fiu mare, să fi trecut într-o clipă 12 clase. / Să pot ajunge la 20 de ani, / să am pula şi flocii maturizaţi, / să pot fute o femeie / cum se cuvine” (p.29). Până şi speranţele mundane se îndreaptă către libertatea de a vedea nestingherit organe sexuale şi futaiuri la televizor: „atunci când va fi el [Nicu, n.m.] preşedinte / în România vor fi, ca-n occident, de toate / şi-o să se dea la TV filme porno” (p.67)

S-ar putea scrie destul de mult despre această metodă de „pop”-izare a comunismului, benignă în esenţă şi revitalizantă ca exerciţiu mental pentru cei care şi-au trăit cei mai frumoşi ani din viaţă confiscaţi de absurditatea socialistă. Însă, aşa cum în occident e de bonton să ai tricou cu Che Guevara, bănuiesc că şi în România e cool să te poţi raporta la comunism într-o formă care, fără a fi în vreun fel propagandistică, să-ţi confere un soi de relaxare juvenilă şi o rememorare distantă, rece, dar funny a evenimentelor. Hazul de necaz nu e de ici, de colea. Şi cred că e tatuat în ADN-ul conştiinţei noastre colective. Bogdan Lipcanu tocmai asta propune: un exerciţiu haios de exorcizare a resentimentelor (fireşti, de altfel) născute în urma experienţei comunismului românesc. Pentru un om care la revoluţie avea doar 14 ani, e un lucru lăudabil.

So… nu ştiu ce-a fost. Poezie nu prea e. Dar ceva tot e, că altfel nu mi-aş freca palmele a nerăbdare, curios să văd cu ce ne va mai surprinde pe mai departe autorul Fuck Tense-ului.

(Bogdan Lipcanu, Fuck Tense, 88 p., Casa de pariuri literare, 2010)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s