Arhivă pentru aprilie, 2011

Semnalez apariţia nr. 4 al revistei Poesis Internaţional, în cuprinsul căreia apare cronica mea la cartea Norei Iuga, Berlinul meu e un monolog. Să mă laud şi să vă spun că însăşi Nora Iuga mi-a dat un telefon ca să-mi mulţumească pentru textul meu referitor la jurnalul dumneai? Mă laud! 🙂

Revista o puteţi găsi în librăriile Cărtureşti ori, pentru cei mai din margine (cum sunt şi eu), la punctele de difuzare Inmedio. Sau, dacă vă e lene să vă deplasaţi şi s-o luaţi pe hârtie (deşi merită, parol!), o puteţi accesa aici.

Chestiunea a doua: a apărut şi nr. 11 al revistei suspans.ro, unde puteţi găsi, printre altele, recenzia mea la cartea lui John Saul,Coşmarul. Vă invit să răsfoiţi revista sau, dacă mă vreţi doar pe mine, daţi clic aici.

(John SaulCoşmarul, 322 p., ed. Rao, 2006, trad. de Monica Şerban)

Nu ştiu ce-aş fi scris despre cartea asta dacă ar fi trebuit să livrez o cronică serioasă pe marginea ei. Mi se întâmplă destul de des să citesc cărţi noi de poezie şi să mă simt scindat între dorinţa de a spune că, subiectiv vorbind, mi-au plăcut destul de mult încât să nu-mi pară rău că le-am citit şi cvasi-certitudinea (obiectivă, de data asta) că nu mă aflu în faţa unor dovezi de virtuozitate literară (ca să fiu blând).

Cam aşa am păţit şi cu Fuck Tense-ul lui Bogdan Lipcanu. Născut în 1975, la Bistriţa (deci aproape de mine 🙂 ), poetul dă, în volumul de faţă, o dimensiune ludică nostalgiei. Şi-i iese. El rememorează scene cotidene din comunismul românesc, văzute prin ochii unui copil. De aceea, şcoala e un element pregnant, surprinsă în toată vacuitatea şi absurditatea ei. Volumul de poezie are un mare atu: umorul. Iată, de exemplu, un poem sărac în fiori lirici, însă de un foarte duios haz al verosimilului infantil: „Ilovan transpira straşnic la subţiori / şi avea mamelele cele mai mari din clasă. / Noi năduşeam gândindu-ne la bidoanele ei. / Barteş avea două figurine, mici, din plastic, / care copulau. „Ilovan”, a strigat el, / şi a început să le împingă una în alta” (Figurinele negre, p.45).

Alteori, simpla enumerare a surselor pauperităţii şi ale minimalismului impus se constituie într-o formă de jurnal indirect, în care raportarea la obiecte familiare în viaţa din comunismul românesc are rolul de a crea o intimitate cu latura palpabilă a sărăciei (vezi pomenirea jocurilor Marocco, „Dacii şi romanii”, a cuburilor, a sucurilor şi a prăjiturilor din cofetărie etc.). Adolescenţa puberilor dintr-a şasea B şi, mai târziu, a şaptea B e privită cu duioşie, cu ironie sumbră şi cu un soi de năduf tardiv: „A fost o onomastică la care am invitat / doar fetele noastre preferate / şi am exclus rivalii. / Udo a pus nişte muzică din anii ’70, / De-a lui taică-su, nemţească. / Stăteam separaţi, fetele de o parte, noi, de alta. / Îmi făceam freza în baie şi reveneam. / Nu se întâmpla nimic şi fetele au plecat plictisite. / Ne-am dat seama că nici măcar nu am servit tortul / şi le-am strigat pe geamu’ de la bucătărie / să se întoarcă” (p.40).

În imagologia culturală postdecembristă a comunismului, acesta e de cele mai multe ori asociat promiscuităţii, limbajului deocheat, vulgarităţii tăioase şi concupiscenţei vinovate. Până şi Bogdan Lipcanu pedalează voios pe acest clişeu, însă, de data aceasta, dimensiunea sexuală e o completare a vârstei protagoniştilor, nu o reliefare trupească a mizeriilor unei societăţi smintite. Băieţii dintr-a şasea şi a şaptea simt primii fiori ai erosului şi acţionează ca atare: „Mă uitam la puţica mea şi la micile firişoare blonde din preajma-i. / Voiam dintr-odată să fiu mare, să fi trecut într-o clipă 12 clase. / Să pot ajunge la 20 de ani, / să am pula şi flocii maturizaţi, / să pot fute o femeie / cum se cuvine” (p.29). Până şi speranţele mundane se îndreaptă către libertatea de a vedea nestingherit organe sexuale şi futaiuri la televizor: „atunci când va fi el [Nicu, n.m.] preşedinte / în România vor fi, ca-n occident, de toate / şi-o să se dea la TV filme porno” (p.67)

S-ar putea scrie destul de mult despre această metodă de „pop”-izare a comunismului, benignă în esenţă şi revitalizantă ca exerciţiu mental pentru cei care şi-au trăit cei mai frumoşi ani din viaţă confiscaţi de absurditatea socialistă. Însă, aşa cum în occident e de bonton să ai tricou cu Che Guevara, bănuiesc că şi în România e cool să te poţi raporta la comunism într-o formă care, fără a fi în vreun fel propagandistică, să-ţi confere un soi de relaxare juvenilă şi o rememorare distantă, rece, dar funny a evenimentelor. Hazul de necaz nu e de ici, de colea. Şi cred că e tatuat în ADN-ul conştiinţei noastre colective. Bogdan Lipcanu tocmai asta propune: un exerciţiu haios de exorcizare a resentimentelor (fireşti, de altfel) născute în urma experienţei comunismului românesc. Pentru un om care la revoluţie avea doar 14 ani, e un lucru lăudabil.

So… nu ştiu ce-a fost. Poezie nu prea e. Dar ceva tot e, că altfel nu mi-aş freca palmele a nerăbdare, curios să văd cu ce ne va mai surprinde pe mai departe autorul Fuck Tense-ului.

(Bogdan Lipcanu, Fuck Tense, 88 p., Casa de pariuri literare, 2010)

Din nou, voi scrie doar scurt despre romanul lui O. Nimigean, Rădăcina de bucsau, pentru că pregătesc un material mai serios pentru numărul următor din Poesis Internaţional. Aşa încât aici, în premieră, vă dezvălui la cald impresiile mele despre roman. Voi proceda didactic, aşa cum n-am făcut-o până acum, din dorinţa de a fi cât mai concis, fără să vreau, totuşi, să pierd esenţialul.

– nu e niciun secret că m-am găsit în faţa unui roman excepţional. Descopăr cu plăcere că, în ultima perioadă, renaşte în literatura română ceea ce eu aş numi romanul „neostentativ”, adică acela care-şi refuză din start un proiect programatic, fie ideologic, fie (la rigoare) afectiv-manipulativ. „Rădăcina de bucsau” nu vrea să demonstreze nimic, e doar o carte scrisă remarcabil despre un subiect comun. Ăsta e, până la urmă, farmecul discret al literaturii.

– tema romanului, simplă în modúl, dar bogată în semnificaţii, ni-l prezintă pe Liviu în ipostaza fiului îngrijorat de sănătatea mamei lui, Hareta, pe care o aduce din satul natal la oraş, la spital, şi pe care o duce înapoi, după finalizarea sumară a terapiei. Naturaleţea cu care Liviu tratează dezagregarea trupească, jena de a-ţi cunoaşte părintele şi altfel (în situaţii limită, adică), ruperea liantului originar şi naşterea unei legături noi, de parteneriat într-ale învingerii morţii, sunt, la O. Nimigean, tot atâtea pretexte de a împinge ficţiunea dincolo de barierele netrăitului, pentru a o readuce, cu mână sigură, între limitele crunte ale realului. E un fel de ficţiune atât de bine articulată, încât se metamorfozează pe nesimţite în felii de un firesc perfect. De cealaltă parte, povestea de dragoste dintre Liviu şi Ioana (alias Zelda) adaugă angoasei izvorâtă din iminenţa finalului o dimensiune erotică, construind panoramic o imagine completă a extincţiei şi a luptei surde pentru a o evita.

– fragmentele introspective, dovadă a unor resurse empatice remarcabile, se ţes în ritmul lent al romanului ca metode alternative de identificare a eului personajului principal cu spaimele comune ale cititorului. Chiar dacă povestea „curge” într-un ritm deseori exasperant de încet (însoţind cinematografic aşteptările, anxietăţile şi chiar disperarea celui care simte mirosul morţii), există totuşi în carte şi pasaje de un umor amar ori sănătos, cu rol decompensator. Încă o dată, remarc subtilitatea autorului de a jongla cu ideile, cu sentimentele şi cu proporţiile catastrofei într-un mod care-l face un adevărat virtuoz al creării de atmosferă.

– să nu uit limbajul absolut încântător. Există o vână atât de puternică a ardelenismului aici, încât, cel puţin pentru mine, romanul a fost o adevărată încântare. A se observa, în special, discuţiile cu Artemiu, personaj auxiliar, ilustrând perfect categoria isteţului de tranziţie (fără vreo conotaţie peiorativă). Ori dialogurile din satul natal, de o extraordinară (şi paradoxală!) prospeţime.

– construcţia romanului e doar o prelungire scriptică a modului în care se naşte emoţia. Un roman dens, aidoma trăirilor eroului principal; un roman lung, asemeni aşteptării fiului; în fine, un roman complet şi complex, întocmai ca viaţa pe care o cuprinde.

– nu vă spun mai multe. Păstrez detaliile, aşa cum am spus, pentru textul din nr.4 al Poesis Internaţional. Pot să mai adaug doar atât: Rădăcina de bucsau e, repet, un roman absolut excepţional, fără putinţă de tăgadă. O scriitură dintre cele mai puternice ale ultimilor ani, un roman al experienţelor-limită, o meditaţie fascinantă asupra legăturilor dintre noi şi dincolo, o carte a emoţiei pure. Mă bucur realmente că mi-a căzut în mâini şi acest roman, de o frumuseţe exemplară. Aşa că: jos pălăria!

(O. Nimigean, Rădăcina de bucsau, 480 p., ed. Polirom, 2010)

Fraţilor, suntem asaltaţi de nordici! Deocamdată doar literar. Editura Trei ne oferă o întreagă colecţie de policiere, thrillere, romane de suspans ale unor autori suedezi, norvegieni, islandezi, menite să spargă gura târgului. Nu ştiu de-or reuşi au ba. Cert e că Oraşul borcanelor, romanul lui Arnaldur Indridason e o carte… corectă. Şi atât.

Se prea poate ca eu să fiu din cale-afară de pretenţios atunci când vine vorba de literatura poliţistă. Îmi vine să spun mereu că unei cărţi de acest gen, ca să intre în categoria „bine scrisă”, nu-i sunt de ajuns doar o intrigă bine construită şi un ritm trepidant. E nevoie de mult mai mult. Probabil îmi plac cărţile acelea în care nu simt deloc intenţia autorului de to make a point, de ghidare didcatică prin labirinturile întâmplărilor. Îmi plac poveştile panoramice, din cuprinsul cărora eu selectez ceea ce e important şi ce nu. Or, în cazul scrierilor poliţiste, comprimarea igienică a detaliilor nesemnificative sărăceşte potenţialul cărţii. Eu aşa cred. Şi sunt gata să fiu contrazis.

Acestea fiind spuse, cred, repet, că romanul islandezului Indridason e „corect”. Adică respectă cu sfinţenie canonul literar al genului. E vorba despre un septuagenar solitar, Holberg, găsit mort în apartamentul său. O crimă. Se găseşte la faţa locului un calculator plin de porn (se pare că informaţia e una dintre acele false paths pe care le folosesc autorii de cărţi poliţiste, pentru că, în cazul de faţă, acest lucru nu înseamnă nimic în dezvăluirea asasinului decât, poate, o aplecare frivolă către plăcerile trupeşti) şi o fotografie reprezentând mormântul unei fetiţe de 4 ani, Audur. Inspectorul însărcinat cu desluşirea enigmei e Erlendur, un tip de vârstă mijlocie, care are o fiică dependentă de droguri (aici, din nou, informaţia e introdusă pentru umanizarea personajului, pentru a ţi-l apropia, deşi faptele care se petrec în familia lui n-au nicio legătură cu crima). Mergând din aproape în aproape, se află că Audur e fiica lui Holberg, ca urmare a unui viol săvârşit de acesta asupra unei femei cunoscute într-o seară de ieşit în oraş cu băieţii, cu ani în urmă. Audur moare din cauze genetice, lucru care uşurează oarecum căutările. Se ajunge la descoperirea unui al doilea copil născut în aceleaşi circumstanţe (ca efect al unui alt viol), băiat de data aceasta, care va juca un rol important în acţiunea romanului. Nu vă spun care, pentru că atunci chiar am spus totul. Cert e că boala genetică a lui Holberg (neurofibromatoză) se transmite şi urmaşilor săi, însă boala le este fatală la vârste fragede numai descendenţilor de sex feminim. Aşa se explică de ce Audur moare la 4 ani, din cauza unei tumori pe creier, iar fiul lui Holberg, Einar, trăieşte şi duce o viaţă relativ normală. Apar, în carte, şi episoade de un macabru gratuit (ideea că un medic, din pasiune profesională, păstrează acasă, în formol, organe bolnave sau că studenţii de la medicină numesc laboratorul cu astfel de mostre „oraşul borcanelor”, de unde şi titlul), însă romanul nu suferă de supraaglomerare. Indridason e un maestru al minimalismului. Şi asta e de bine.

Deci: n-aş reproşa nimic cărţii, dacă mă gândesc că e un roman poliţist. Aş spune doar că, din punctul meu de vedere (din al meu, băgaţi de seamă!), Oraşul borcanelor putea avea o construcţie mai rotundă, mai apăsată, mai adâncă. Tentativa lui Indridason ne a ne împrieteni cu Erlendur (înţeleg că eroul său e personaj în mai multe cărţi; e, deci, un fel de Marlowe nordic) e duioasă, însă nu suficient de hotărâtă ca să ne facă părtaşi la viaţa lui. Nu pot empatiza cu Erlendur, aşa cum pot cu alte personaje de roman. Pentru mine, aşadar, Erlendur arată ca o mostră de ţesut în formol. Îl văd, îl înţeleg, dar nu-l pot îndrăgi prea mult. Dar asta e strict problema mea. Poate că, fiind vorba despre un policier, nici nu e loc de sentimentalisme din astea. Aici dictează profesionalismul, nu lirismul desuet.

Traducerea Monicăi Vlad e, deseori, ilară. Dau doar două exemple, care apar către finalul romanului: „Eva Lind dormea în camera de zi în momentul în care se îmbrăcă, îşi puse pălăria şi se uită la ceas.” (p.242) Lipseşte un singur cuvânt, „el”, ca să înţelegem că Eva Lind nu era somnambulă şi nu se îmbrăca în somn… Şi tot de la pagina 242: „Recunoscu maşina lui Sigurdur Oli şi, chiar în momentul când intra în clădire, îl văzu pe patolog dând colţul, cu cauciucurile scârţâind pe asfaltul ud.” În limba română, „a da colţul” nu înseamnă „a vira”, ci „a muri”, aşa că nu cred că patologul îşi dădea obştescul sfârşit în timp ce roţile maşinii scârţâiau pe asfaltul ud, ci doar trăgea de volan, bietu’… 🙂

(Arnaldur Indridason, Oraşul borcanelor, 256 p., ed. Trei, 2011, trad. de Monica Vlad)