Nu sunt în cea mai fericită zi a vieţii mele, însă nu pot să renunţ la acel „lol” din titlul postării. Cărţile lui Dan Lungu au darul ăsta, de a te face să râzi în hohote, oriunde te-ai afla. Am avut norocul (de fapt, de ce zic „noroc”, vorbesc din experienţă şi ştiu că nu e voie să citeşti Dan Lungu în public, pentru că vei fi săltat de zdrahoni în halate albe, care îţi vor pune şi-un diagnostic infamant) de a savura cartea asta acasă, în intimitatea celor patru pereţi. Îl cunoşteam pe autor din nebunaticul „Rai al găinilor”, din haiosul „Sunt o babă comunistă!”, din „Proză cu amănuntul” şi din mai sobrul „Cum să uiţi o femeie”. Aşa că ştiam că merg pe mână sigură. N-aveam cum să mă plictisesc.
Dacă la precedentele romane umorul completa (destinzându-le şi făcându-le suportabile) nişte destine aiuritoare, de data aceasta hazul istorisirii are efect terapeutic pentru personajul principal, care rememorează anii de adolescenţă, pe care i-a petrecut cu gaşca de prieteni. Romanul e, de altfel, construit pe două paliere, distincte atât tematic, cât şi ca perspectivă narativă. Personajul principal e Victor, un fel de loser contemporan, care îşi petrece zilele înşurubat într-un fotoliu, total imun la orice ştire de dincolo de fereastră, şi care încearcă, pe parcursul desfăşurării acţiunii, să-şi pigmenteze existenţa, acceptând tot felul de munci minore (la un moment dat se „angajează” ca detectiv particular , având datoria de a-l urmări pe soţul infidel al unei „femei de afaceri”). Această demisie din lume, trăită suficient şi blazat, constituie partea mai puţin funny a romanului, sugerând transformarea existenţei unui om de la periferia societăţii şi refuzul lui aparent de a coopera cu noile cerinţe.
Cealaltă jumătate a romanului, construită la persoana I, cuprinde flash-back-uri mustoase ale unei adolescenţe tembele, în care alcoolul, teribilismele (băieţii se adună la un moment dat în boxa unuia dintre ei ca să verifice care dintre ei are penisul cel mai urât), donjuanismele precoce (sunt descrise aici metodele rudimentare şi aproape brutale prin care băieţii cărora abia le-a mijit mustaţa încearcă să „combine” câte-o gagicuţă mai arătoasă) şi filosofiile second-hand care însoţesc toate acestea se împletesc într-un tablou de un haz absolut. Dan Lungu e un maestru al construirii unor discuţii fireşti, perfect aplicabile situaţiei descrise. Argoul consistent, asociat cu un registru verbal de o familiaritate care ne gâdilă, sunt elemente-cheie în tot acest proiect de creare a realului. Însă Dan Lungu, spre deosebire de alţi autori, nu-şi face din acest lucru un scop în sine, un prilej de epatare a versatilităţii scriiturii. Autorul pare a înregistra conştiincios, pe o bandă de reportofon, discuţii întregi între membrii găştii, pe care le transcrie ulterior fără a modifica vreo literă.
Totuşi, acel „lol” din titlul meu are un punct după. Nu un semn de exclamare. Pentru că da, e adevărat că gaşca e comică până la apoplexie, însă restul povestirii se referă, de fapt, la drama unui om care şi-a ratat drumul. Victor (poreclit în tinereţe „Franzelă”) nu devine inactiv neapărat pentru că a hotărât lucrul acesta, ci pentru că modul lui de a înţelege lumea nu se pliază pe ceea ce ea îi poate oferi acum, când nu mai e tânăr. N-aş spune că e un roman al ratării, dar e, cu siguranţă o carte a nostalgiei şi a lipsei dureroase de orizont.
Încă o chestie. Am încercat să-i povestesc unui prieten cartea, înecându-mă de râs când îi spuneam despre „madam Pizdette” (profesoara de franceză), despre „Pulinstein” (o poreclă mai mult decât străvezie), despre expresiile „a te defecăca pe tine” şi „a te băşi la mort”, însă n-a părut impresionat. S-a uitat la mine ciudat, întrebându-mă dacă vorebsc serios când îi spun că e o carte foarte frumoasă. De unde conchid că Dan Lungu nu trebuie povestit, ci musai citit. Daţi-i drumul! Pe locuri, fiţia gataaa…
(Dan Lungu, În iad toate becurile sunt arse, 242 p., ed. Polirom, 2011)
Cu cărţile pe faţă 