Cine suntem

Posted: 2011/02/14 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , ,

Trebuia să fie un roman care să mă zguduie. La asta mă aşteptam, mai ales că toate referirile la această carte o recomandau ca pe unul dintre cele mai bune romane ale ultimilor ani, de natură să-ţi ridice întrebări şi să te pună pe gânduri într-un mod care să nu te lase deloc indiferent. Dar ceva n-a mers. Şi sunt gata să-mi asum întreaga vină pentru asta.

Am greşit. Şi ştiu lucrul ăsta. Am citit „Să nu mă părăseşti” cu foarte multe întreruperi şi, din cauza aceasta, probabil mesajul cărţii lui Ishiguro nu m-a prins. Deşi ar fi avut toate datele s-o facă. Stilul e fermecător, iar traducerea lui Vali Florescu – excepţională. Kazuo Ishiguro este un maestru al naraţiunii, un povestitor de primă mărime. Iar romanul acesta este cu siguranţă o reuşită.

De ce nu m-a şocat? Cred că e evident: aveam aşteptări mult prea mari. Şi am fost dezamăgit deşi, închizând cartea, mi-am dat seama că romanul e foarte bun. E povestea a trei prieteni, Kathy (naratoarea), Ruth şi Tommy, aflaţi într-o şcoală oarecum specială. Să nu se înţeleagă greşit: educaţia pe care o primesc elevii de la Hailsham este aleasă, ei fiind nevoiţi să-şi cultive aptitudinile artistice, pe lângă obligaţiile şcolare fireşti pe care le are fiecare copil. Însă începi să-ţi pui întrebări abia când îţi dai seama că Hailsham-ul este izolat de restul lumii. Relaţiile dintre personaje nu exced spaţiul mic al şcolii, nimeni nu are cunoştinţe în afara curţii internatului. Pe parcursul romanului aflăm şi secretele: elevii sunt doar nişte clone, folosite mai târziu pentru eventualele boli incurabile ale „modelelor” după care au fost creaţi. Aşa devin ei „donatori”, moment în care drumul lor spre moarte atinge primul pas. Niciunul dintre donatori nu reuşeşte să treacă de 3 sau 4 donaţii, înainte de a părăsi lumea. Tristeţea sumbră a poveştii derivă din faptul că Ishiguro e un remarcabil strateg în a te face să te apropii emoţional de personajele sale. Relaţiile ciudate din trioul Kathy-Ruth-Tommy ţi-i face simpatici pe eroi, cu care simţi similitudini sau de care, din contră, te desparţi categoric. Numai că această „convieţuire” cu ei, pe 350 de pagini, ţi-i face o parte din universul tău, deşi ştii cu siguranţă că ea se va destrăma şi că noii tăi prieteni nu sunt decât nişte experimente medicale menite, paradoxal, să salveze lumea. Iar faptul că ştii despre ei că sunt nişte persoane extraordinare te face să te gândeşti dacă nu cumva sacrificiul lor – pentru a continua viaţa altcuiva, care poate fi un ticălos notoriu – nu reprezintă cumva un gest inutil şi o răsturnare imorală a rostului vieţii. Aici se regăseşte perfidia manipualtoare a istorisirii: tu nu cunoşti decât partea aceasta a sacrificiului, pe care o îndrăgeşti instantaneu. Nu ştii nimic despre cei ce vor fi salvaţi. Şi nici nu-ţi pasă, pentru că moartea lui Ruth, a lui Tommy şi previzibilul sfârşit al lui Ruth te deprimă. Ei sunt cunoaşterea, iar ăsta e primul pas către iubire. Ceea ce rămâne ascuns conştienţei nu te poate răni, nu te poate face să suferi, nu te poate atinge.

Admit că pot exista şi alte chei de interpretare a mesajului romanului. Poate fi vorba, de exemplu, despre o pildă a singurătăţii, a căutării identităţii într-o lume în care te defineşti exclusiv prin raportarea la celălalt. În modulul existenţial, noi nu contăm decât ca necunoscute în ecuaţia vieţii celorlalţi. Iar rostul fiecăruia în lume este de a le fi util celor din jur. În cazul eroilor principali, chiar cu preţul propriei vieţi. Sacrificiu, seninătate, resemnare, curaj al asumării nedreptăţii. Spuneţi-i cum vreţi.

M-am răzgândit în timp ce scriam rândurile astea. Liiceanu chiar spunea undeva că află ce crede despre un anume subiect abia atunci când scrie despre el. Aşa păţesc eu acum. Nu băgaţi în seamă începutul textului. „Să nu mă părăseşti” e un roman excepţional. M-am luminat. Şi-mi pare rău că am fost necugetat la început. Jur. Abia acum m-am emoţionat. Aşa că trebuie să mă opresc.

p.s. încă o părere despre carte, la tomata cu scufiţă.

(Kazuo Ishiguro, Să nu mă părăseşti, 360 p., ed. Polirom, 2006, trad. de Vali Florescu)

Anunțuri
Comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s