Arhivă pentru februarie, 2011

Despre un dialog este vorba. Între Mario Vargas LLosa şi Gabriel Liiceanu. Să nu creadă cineva – Doamne, fereşte! – că m-am apucat de Llosa abia acum, după ce am aflat, ca tot omu’, c-a luat Nobelul pentru literatură. Acum vreo 5 ani m-a apucat o „perioadă Llosa”, care a durat câteva săptămâni, în care am citit numai cărţi scrise de romancierul peruvian. Îmi părea că am descoperit ceva nou. Pentru mine, aşa şi era. Am luat pe rând „Oraşul şi câinii”, „Mătuşa Julia şi condeierul”, „Paradisul de după colţ”, „Scrisori către un tânăr romancier” ş.a. Sigur, reiese din această sumară listare că am ratat, deocamdată, marile sale romane („Conversaţie la catedrală”, „Războiul sfârşitului lumii”), pe care le am în bibliotecă. Vor urma şi ele. Şi altele, presupun.

Înapoi la chestiune: n-am înţeles de ce s-a ales titlul acesta („Chipuri ale răului în lumea de astăzi”) pentru această micro-carte (care putea foarte bine să nu fie deloc, conţinutul ei nu justifică editarea unui volum; Humanitasul putea să întocmească o broşurică şi s-o vândă în librării, la un preţ mai accesibil) nu se referă decât într-o foarte mică măsură la hibele societăţii contemporane (detectează doar comunismul şi nazismul ca făcând parte din această categorie). Iar partea aceasta din carte reprezintă foarte puţin din discuţia publică pe care au purtat-o cei doi interlocutori.

Altminteri, e o plăcere să-l asculţi pe Llosa. Aflăm de pildă, că autoritarismul tatălui său l-a făcut să se refugieze în lectură, primul pas în transformarea sa în scriitor. Apoi, că rostul literaturii şi al artelor, în genere, e acela de a descătuşa forţele malefice şi perverse pe care fiecare om le are în el. De aceea, susţine Llosa, literatura trebuie să fie prin excelenţă liberă. Ea trebuie să ofere celui care o „atacă” suficiente motive de plăcere astfel încât pulsiunile distructive ale individului să-şi poată găsi defularea. Arta, deci, ajută omul să-şi trăiască fantasmele fără a-i răni pe cei din jur. Literatura e spaţiul privilegiat al utopiei, locul în care visele cele mai nebuneşti şi cele mai îndrăzneţe iau naştere în mod real, în mintea celui care citeşte, dându-i, astfel, şansa de a-şi exersa şi părţile întunecate. Şi avem un exemplu în chiar cartea sa, „Elogiu mamei vitrege”, ori în memoriile marchizului de Sade. Mai departe, tot Llosa ne vorbeşte despre nevoia înnăscută a omului de a făuri utopii, sete care poate da naştere, uneori, barbariilor cu faţă umană care au fost comunismul şi nazismul.

Mi-a plăcut (deşi mi-e greu s-o aplic) şi teoria separării absolute între persoana scriitorului (care poate fi un bădăran, un pervers ori un criminal) şi calitatea ori perenitatea lucrurilor pe care acesta le zămisleşte. Ideea e frumoasă şi oarecum romantică: ar însemna că scriitorul e doar un receptor şi un transmiţător, prin intermediul geniului său, al unor învăţăminte care vin de undeva de mai sus. De aceea nu se poate desfiinţa, cu argumente valide, opera unui scriitor doar pentru că acesta era criminal, de pildă. E foarte greu, în schimb, să faci această distincţie atunci când ai cazuri concrete în faţă (eu, spre pildă, n-am niciun respect pentru Eugen Barbu şi, din această cauză, mi-e foarte greu, dar nu imposibil, să admit că e un autor bun). But that’s just me.

Vizita lui Llosa în România, din 2005, a avut loc, deci, cu 5 ani înainte ca acestuia să i se decerneze Nobelul. Cu atât mai interesantă devine opinia lui în legătură cu acest subiect, plasată către finalul cărţii de faţă: „Cred că scriitorii nu trebuie să vorbească de premiul Nobel; un asemenea gând le face rău. Dacă ei încep să-şi dorească prea mult premiul Nobel şi s-o arate, proza le sărăceşte, în general. E foarte important ca scriitorii să-şi păstreze libertatea, independenţa, dreptul de a fi diferiţi, dreptul la nebunie. În acest caz, premiile sunt bine-venite şi trebuie să-i copleşească. Dacă însă îşi pierd libertatea, nu există premiu care să le poată reda talentul.” (p.80).

(Mario Vargas Llosa  în dialog cu Gabriel Liiceanu, Chipuri ale răului în lumea de astăzi, 104 p., ed. Humanitas, 2010)

Mi-a fost dor de un strop de poezie de Nora Iuga. Ultima carte de versuri semnată Nora Iuga pe care am citit-o a fost „Fetiţa cu o mie de riduri” şi ţin minte că mi-a plăcut enorm naturaleţea cu care autoarea nu se sfieşte să dea frâu liber imaginaţiei, nestăvilită de nicio barieră a raţionalului. Autoarea scrie versul în ritmul în care îi rodeşte imaginea în minte. Nu există un flux al trecerii dinspre concept către sugestie. Totul e live.

Din punctul ăsta de vedere, Dactilografa de noapte aduce o uşoară schimbare. Sigur, e impropriu spus că „aduce” o schimbare, câtă vreme prima ediţie a volumului a apărut în 1996, iar Fetiţa cu o mie de riduri – în 2005. Tonul volumului capătă un anume prozaism, cu care cititorii de mai târziu ai poetei nu vor fi familiarizaţi. Nora Iuga e aceeaşi dintotdeauna, însă metodele prin care convinge cititorii să participe la micile bucurii (sau dezolări) care-i răsar în cale sunt diferite de stilul aparte al volumelor ulterioare. Nu e vorba despre o autocenzură, ci de modificarea modulaţiei, a timbrului prin care adevărurile poetei dobândesc un contur recognoscibil. Sumbrul imaginilor e redat meticulos, într-un stil direct şi neechivoc: „o doamnă bătrână cu o tocă neagră / fără sex-appeal şi fără resurse / într-o piaţă cât burta căscată / în hoitul oraşului” (băteam străzile seara la ora cinci, p.13).

Un citadinism cochet străbate volumul de la un capăt la celălalt. Detectez chiar şi vagi influenţe bacoviene, minulesciene şi… gellu-naum-iene: „sînt case mari cu ferstre rău prevestitoare ca nişte măşti / sînt patefoane vechi cu pîlnii care înghit kilometri de tăcere / şi-ncep să desluşesc arcuşele acelea tăind calea / micului ratat care se zbate să moară au ralenti // tu îngropato mi-a strigat atunci gellu naum / şi mi-a băgat pe gât un pumn de frunze / ce verde agonie închipuieşte-ţi / ce verde agonie” (au ralenti, p.21). Acest firesc al absurdului este o marcă a poeziei Norei Iuga, completând cu graţie pasajele de un realism crunt, dezlipit de pe retină cu brutalitate şi dezvăluit în starea sa cea mai pură: „neterminarea mea dezolată şi extatică / întocmai ca acest tablou / cu maşina ciuruită de gloanţe / a prinţului franz ferdinand / acolo la sarajevo / ce istorie şugubeaţă / ce vesel azil de bătrâni” (şi cerul ca un ou moţăind, p.41).

Nu lipsesc nici pasajele în care se simte o adiere de umor autoironic, menit să creioneze personalitatea unei autoare căreia îi par importante, în egală măsură, atât preocuparea pentru claritatea şi sinceritatea absolută a dezvăluirii, cât şi obnubilarea delicată a micilor defecte şi a nevoii feminine de alint: „azi noapte l-am visat / pe liiceanu / avea o cămaşă albă apretată / îngheţa totul în jur / „ai un creier frumos” / mi-a spus / vedeţi şi dumneavoastră / cu ce se poate lăuda / o femeie” (punct, p.20).

Dacă la Nora Iuga „viaţa era frumoasă / şi câinele bolnav”, sunt gata să afirm că Dactilografa de noapte reprezintă un volum de poezie care îmbină speranţa tonică a mai-târziului cu amintirea perpetuă a micilor morţi parţiale care ne duc mai aproape de un fatal deznodământ. Însă dacă peste toate acestea tronează optimismul debordant şi vitalitatea nestăpânită a Norei Iuga, câinele bolnav devine un simplu prilej de contemplaţie, nu un motiv serios de depresie. Pentru că la Nora Iuga nu există tristeţi nedepăşibile. Şi nici finaluri netrăibile. Ci doar poezie. Atât.

(Nora Iuga, Dactilografa de noapte, 54 p., Casa de pariuri literare, 2010)

Exact aşa.  Mă plângeam acum câteva zile unor oameni că nu mai ştiu ce să citesc. Părea nu că epuizasem cărţile (ar fi şi culmea), ci că nu mai aveam disponibilitatea de a mă lăsa vrăjit. Am început atunci vreo 4 cărţi, pe care le-am abandonat pe rând, pe drumul dintre bucătărie şi dormitor. Şi am recurs la nenea internet, ca să văd cine ce-a mai scos. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că Andrei Pleşu a lansat o nouă carte, cu un titlu incitant, numai bun de pansat rănile într-un februarie atât de anost şi de trist (mie mi se pare că februarie e cea mai urâtă lună a anului, la mare concurenţă cu noiembrie).

Şi-am dat fuguţa la librărie. Şi-am cumpărat (sau să zic „achiziţionat”, ca să se amuze Andrei Pleşu de fandoseala mea lingvistică? 🙂 ) „Despre frumuseţea uitată a vieţii”. Sigur că, iniţial, am fost dezamăgit să constat că e doar o colecţie de texte apărute în Dilema veche şi Adevărul. După aceea, totuşi, mi-am dat seama că orice întâlnire cu scrisul lui Andrei Pleşu reprezintă pentru mine o imensă plăcere, nu doar pentru că, stilistic vorbind, autorul e capabil să mă fascineze, ci şi pentru că este eseistul de care mă simt cel mai apropiat în ceea ce priveşte atitudinea adoptată referitor la (aici trebuia să pun „vizavi de”, ca să arăt că ştiu umbla cu fineţuri şi că sunt băiat subţire 🙂 ) lucrurile care ne înconjoară. În plus de asta, cartea a fost pentru mine o semi-noutate, pentru că eu îl citesc pe Pleşu doar în Dilema veche. Adevărul am încetat să-l deschid/accesez de când am văzut că şi patronul său îşi închipuie că are veleităţi de gazetar şi publică, în consecinţă, tablete săptămânale. Cam cum făcea Paul Everac la TVR. En fin.

Textele sunt decupate din realitatea de zi cu zi, dintr-un cotidian exasperant, pe care autorul îl priveşte uneori cu duioşie, alteori cu reală surprindere. Dar întotdeauna cu umor. Un umor sănătos, dar discret, corosiv, dar nu jignitor. Andrei Pleşu pare să ştie, cu fiecare pagină scrisă, că tarele unei societăţi în derivă nu se pot vindeca decât prin înfăţişarea lor într-o lumină care să le facă iniţial simpatice, după care ele să fie analizate la sânge, în completa lor nuditate, în spectralul lor grad de periculozitate. Cartea e structurată pe capitole care dezbat probleme curente cum ar fi orizontul personal de aşteptare, cititul cărţilor, nesimţiri şi indispoziţii cotidiene, agonia limbii române ş.a.md., într-o formulă care nu face plicticos nici măcar recursul la figurile palide şi ridicole ale politicii româneşti. „Frumuseţea uitată a vieţii” nu e decât stropul de fericire pe care ţi-l poate conferi o lectură bună, un hohot de râs, un ceai fierbinte în compania prietenilor, o discuţie cu Andrei Pleşu, contemplarea naivă a unui peisaj rural etc. Autorul ne învaţă, astfel, că ura, ranchiuna, prostia şi excesul au marele neajuns de a ne urâţi într-un mod care ne face nerecognoscibili şi străni până şi de noi înşine. Colecţia aceasta de eseuri e o carte care se poate citi oriunde şi oricând şi ale cărei poveţe te însoţesc mult timp după ce ai închis-o. Aşa că: mulţumesc, Andrei Pleşu! Am petrecut 3 ceasuri în prezenţa unui autor care a încercat (şi a şi reuşit) să mă convingă că, dincolo de exasperările care ne acoperă în fiecare zi, există întotdeauna posibilitatea adoptării unui alt unghi de a privi lucrurile, de unde totul capătă o strălucire revigorantă, capabilă să ne remonteze brusc şi să ne reconecteze la marile miracole ale vieţii.

Transcriu aici câteva pasaje care mi-au plăcut:

„Ştiu că ţara se bâlbâie şi că vremurile sunt grele. Dar nici psihologia drobului de sare nu ajută. Şi nici obiceiul de a pune frică peste frică, de a înrăutăţi răul şi de a urâţi urâţenia, oricât rating ar aduce acest obicei. O singură frică pare să fi dispărut cu totul din lumea noastră: frica de Dumnezeu, în care trăiau, nu demult, înaintaşii noştri. Iar când frica de Dumnezeu dispare, toate celelalte frici, mici şi mari, invadează scena în devălmăşie” (p.158).

„… nu poţi spune că ai înţeles un lucru, înainte de a fi reuşit să-l exprimi. Şi nu o dată, la capătul frazei, al paginii sau al cărţii abia încheiate, te vezi întâmpinat de un sens diferit, sau cu totul nou, faţă de cel pe care l-ai avut în minte la început. Scrisul tău te-a dus mai departe decât propriul tău gând. Scrisul tău s-a dovedit mai ingenios decât tine, ceea ce e totuna cu a spune că scrisul tău nu e doar al tău. Şi e cu atât mai puţin al tău, cu cât e mai izbutit” (p.238).

(Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, 280 p., ed. Humanitas, 2011)

M-am hotărât destul de uşor să pun acest titlu unui text care se referă la „Captivul” Dorei Pavel. Explicaţia e simplă: atmosfera cărţii mi-a adus aminte de videoclipul lui Moby, acela în care personajul central străbate un culoar sordid, lăsând în urmă chipurile schimonosite de boală şi bătrâneţe ale unor oameni aflaţi, pesemne, în pragul morţii. Iată şi fragmentul despre care vorbesc: „M-am îndreptat spre rezerva dinaintea căreia discutaseră mai devreme. Pe coridorul pe care l-am traversat a trebuit să mă strecor printre câţiva pacienţi care stăteau în picioare încremeniţi şi sprijineau zidul cu umărul, cât se poate de tăcuţi şi umili. N-aveau nici cea mai mică intenţie de a face ceva, altceva. Mi s-au părut nişte păsări de noapte corpolente, care eşuaseră nu se ştie cum în interior prin fereastra îngustă, decupată acolo la mare înălţime, şi care, după ce ore în şir se izbiseră în van de pereţi, au rămas în aşteptare, uimite şi speriate, ca şi cum pe moment orice tentativă de-a se urni le-ar putea fi fatală, sau, oricum, mai primejdioasă decât popasul lor stupid”. (p.186-187)

Cartea reprezintă, probabil, cel mai ciudat roman pe care l-am citit în ulimii ani. Şi dacă despre lucrul acesta pot vorbi cu uşurinţă, pot să spun la fel de cinstit că m-am învăţat de-acum să nu mai dau ascultare descrierilor de pe coperta a patra. Când am citit că este un „roman al erotismului maladiv şi al incestului”, m-am gândit automat la Nabokov, Henry Miller, Anais Nin etc. Nici vorbă de-aşa ceva.

Continuarea recenziei, pe site-ul revistei suspans.ro (a apărut nr.9!), cu un clic aici.

(Dora Pavel, Captivul, 248 p., ed. Polirom, 2006)

Trebuia să fie un roman care să mă zguduie. La asta mă aşteptam, mai ales că toate referirile la această carte o recomandau ca pe unul dintre cele mai bune romane ale ultimilor ani, de natură să-ţi ridice întrebări şi să te pună pe gânduri într-un mod care să nu te lase deloc indiferent. Dar ceva n-a mers. Şi sunt gata să-mi asum întreaga vină pentru asta.

Am greşit. Şi ştiu lucrul ăsta. Am citit „Să nu mă părăseşti” cu foarte multe întreruperi şi, din cauza aceasta, probabil mesajul cărţii lui Ishiguro nu m-a prins. Deşi ar fi avut toate datele s-o facă. Stilul e fermecător, iar traducerea lui Vali Florescu – excepţională. Kazuo Ishiguro este un maestru al naraţiunii, un povestitor de primă mărime. Iar romanul acesta este cu siguranţă o reuşită.

De ce nu m-a şocat? Cred că e evident: aveam aşteptări mult prea mari. Şi am fost dezamăgit deşi, închizând cartea, mi-am dat seama că romanul e foarte bun. E povestea a trei prieteni, Kathy (naratoarea), Ruth şi Tommy, aflaţi într-o şcoală oarecum specială. Să nu se înţeleagă greşit: educaţia pe care o primesc elevii de la Hailsham este aleasă, ei fiind nevoiţi să-şi cultive aptitudinile artistice, pe lângă obligaţiile şcolare fireşti pe care le are fiecare copil. Însă începi să-ţi pui întrebări abia când îţi dai seama că Hailsham-ul este izolat de restul lumii. Relaţiile dintre personaje nu exced spaţiul mic al şcolii, nimeni nu are cunoştinţe în afara curţii internatului. Pe parcursul romanului aflăm şi secretele: elevii sunt doar nişte clone, folosite mai târziu pentru eventualele boli incurabile ale „modelelor” după care au fost creaţi. Aşa devin ei „donatori”, moment în care drumul lor spre moarte atinge primul pas. Niciunul dintre donatori nu reuşeşte să treacă de 3 sau 4 donaţii, înainte de a părăsi lumea. Tristeţea sumbră a poveştii derivă din faptul că Ishiguro e un remarcabil strateg în a te face să te apropii emoţional de personajele sale. Relaţiile ciudate din trioul Kathy-Ruth-Tommy ţi-i face simpatici pe eroi, cu care simţi similitudini sau de care, din contră, te desparţi categoric. Numai că această „convieţuire” cu ei, pe 350 de pagini, ţi-i face o parte din universul tău, deşi ştii cu siguranţă că ea se va destrăma şi că noii tăi prieteni nu sunt decât nişte experimente medicale menite, paradoxal, să salveze lumea. Iar faptul că ştii despre ei că sunt nişte persoane extraordinare te face să te gândeşti dacă nu cumva sacrificiul lor – pentru a continua viaţa altcuiva, care poate fi un ticălos notoriu – nu reprezintă cumva un gest inutil şi o răsturnare imorală a rostului vieţii. Aici se regăseşte perfidia manipualtoare a istorisirii: tu nu cunoşti decât partea aceasta a sacrificiului, pe care o îndrăgeşti instantaneu. Nu ştii nimic despre cei ce vor fi salvaţi. Şi nici nu-ţi pasă, pentru că moartea lui Ruth, a lui Tommy şi previzibilul sfârşit al lui Ruth te deprimă. Ei sunt cunoaşterea, iar ăsta e primul pas către iubire. Ceea ce rămâne ascuns conştienţei nu te poate răni, nu te poate face să suferi, nu te poate atinge.

Admit că pot exista şi alte chei de interpretare a mesajului romanului. Poate fi vorba, de exemplu, despre o pildă a singurătăţii, a căutării identităţii într-o lume în care te defineşti exclusiv prin raportarea la celălalt. În modulul existenţial, noi nu contăm decât ca necunoscute în ecuaţia vieţii celorlalţi. Iar rostul fiecăruia în lume este de a le fi util celor din jur. În cazul eroilor principali, chiar cu preţul propriei vieţi. Sacrificiu, seninătate, resemnare, curaj al asumării nedreptăţii. Spuneţi-i cum vreţi.

M-am răzgândit în timp ce scriam rândurile astea. Liiceanu chiar spunea undeva că află ce crede despre un anume subiect abia atunci când scrie despre el. Aşa păţesc eu acum. Nu băgaţi în seamă începutul textului. „Să nu mă părăseşti” e un roman excepţional. M-am luminat. Şi-mi pare rău că am fost necugetat la început. Jur. Abia acum m-am emoţionat. Aşa că trebuie să mă opresc.

p.s. încă o părere despre carte, la tomata cu scufiţă.

(Kazuo Ishiguro, Să nu mă părăseşti, 360 p., ed. Polirom, 2006, trad. de Vali Florescu)

Am primit şi eu o leapşă, de data aceasta de la Tomata cu scufiţă. De obicei nu răspund la astfel de mesaje însă astăzi am zis să fiu mai bun (da, cam cum ar fi trebuit să fim cu toţii de Crăciun, cică) şi să-i dau curs. Nu pot, totuşi, să fac rabat de la răutatea mea funciară şi, deci, leapşa se va opri aici, pentru că eu n-o voi da mai departe. 😛

1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât pentru lectură?

Nu pot să nu mă amuz şi să nu văd substratul kinky al întrebării. 🙂 Ok, trecem peste. Da, am folosit-o şi la altceva; de exemplu, la înteţirea focului (nu, n-am rupt-o şi n-am aruncat-o în flăcări, ci am agitat-o deasupra, ca să fac un pic de vânt); sau la alungarea unei muşte; sau la susţinerea unui pat mai şubred sau care nu mai rezista asaltului (aici mergeau cel mai bine cărţile de medicină ale lui taică-meu: groase, grele, cu coperte tari, neprietenoase sau, când eram în facultate, cărţile mele de drept); sau la a da în cap unei persoane care mă enerva (it happened!). Uite câte motive care să vă susţină ideea că o carte e, într-adevăr, un obiect util!

2. Vi s-a întâmplat să citiţi vreo carte doar pentru că o citise persoana iubită?

Nu, asta nu. Am un fel de aroganţă a selectării autorilor pe care-i citesc. Nu ascult de nimeni şi de nimic. Totuşi, sunt foarte bucuros când primesc cărţi. Şi le şi citesc. De aceea, atunci când Ioana mi-a cumpărat „Luna şi doi bani jumate” a lui Somerset Maugham, am citit-o imediat.

3. Aţi avut vreodată prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?

Da. Şi majoritatea nici nu mi-au trecut. Dintre cele care mi-au trecut se numără aceea privind-o pe Ana Blandiana, pe care nu voiam s-o citesc din cauza ignorantei receptări publice a ei (ştiţi voi, ideea că a scris numai poezii pentru copii, cu motani, cu furnici, cu ursuleţi). Odată ce am citit „Sertarul cu aplauze”, lucrurile s-au schimbat radical. Alte prejudecăţi? Mda, nu cred că romanele SF sunt, într-adevăr, literatură (Mircea o să mă omoare pentru c-am zis asta); n-aş putea citi nici ceea ce se cheamă „literatură motivaţională” (bleah!) sau chick-lit (deşi mă uit la „Sex & the City”). Ah, da, să nu uit cărţile alea gen „Mărturiile unui spion KGB” sau „Amintiri din CIA” and stuff, care mi se par făcute pentru maturi care încă mai cred în basme cu James Bond… Ajunge, nu mai zic, că pe urmă o să spuneţi că mie nu-mi place nimic. 🙂

Uite ce titlu pompos am dat unei însemnări referitoare la o carte care nici nu mi-a plăcut atât de mult. Iar lucrul ăsta e surprinzător, având în vedere că vorbim, totuşi, despre Iris Murdoch, the one and only. Mi se confirmă, astfel, ideea că nu poţi fi genial în zeci de romane. Mai trebuie să dai şi câte-o carte aşa, mai călduţă care, fără a fi spectaculoasă, reuşeşte, în ciuda acestui fapt, să-ţi capteze atenţia.

Ca la mai toate romanele autoarei britanice, şi în „Capul retezat” cheile de interpretare sunt multiple. M-aş hazarda să fac un joc al pendulării între un registru frivol şi unul cu implicaţii psiho-sociale, dar nu ştiu dacă-mi iese. Hai să vedem. Deci.

Interpretarea vulgară: high-class britanic; curvăsărie cât cuprinde; Martin e căsătorit cu Antonia; Antonia îl înşală cu Palmer, terapeutul ei; Antonia, în acelaşi timp, îl înşală pe Martin şi cu Alexander, fratele lui; Martin nu e fraier, îşi înşală nevasta cu Georgie; Georgie se cuplează, mai târziu, cu Alexander; ba chiar şi cu Palmer, la un moment dat; intră în scenă sora misterioasă a lui Palmer, Honor Klein; pare inaccesibilă, până când Martin, îndrăgostit de ea, o urmăreşte până la ea acasă, unde va descoperi, stupefiat, că are o relaţie incestuoasă cu fratele ei, Palmer; nu vă doare capul încă? Mai aşteptaţi! Georgie, prinsă într-atâtea jocuri pe care nu le înţelege, are o tentativă de suicid. Lumea pare să se împace la căpătâiul ei. Ulterior, ea va pleca cu Palmer în străinătate, iar Martin primeşte vizita promiţătoare a lui Honor, cu care, se pare, va începe o relaţie. Şi gata. Am avut sentimentul, deseori, că trebuie să-mi notez pe o hârtie relaţiile dintre personaje, pentru că deja era vraişte… Mă şi gândeam să fac o planşă, pe care s-o atârn deasupra patului, aşa cum fac copiii cuminţi cu tabelul lui Mendeleev (dacă mă-ntrebaţi de-acum vă spun că eu n-am făcut aşa ceva. Am urât chimia temeinic şi cu spume).

Interpretarea subtilă (mă rog, în funcţie de câtă subtilitate oi fi eu capabil azi): romanul e prezentat ca fiind o „comedie de moravuri”. Nu mi s-a părut, fie şi pentru că metoda de a desena în şarje groase tabloul relaţional între membrii unei societăţi nu înseamnă, neapărat, că aceasta se şi constituie într-o comedie. Mai degrabă e vorba de planuri diferite de a înţelege derapajele etice. Aşa cum există persoane care-şi camuflează micimile etice justificându-le biologic (n-aţi auzit niciodată bărbaţi care-şi înşală soţiile cu scuza că bărbatul e poligam de la natură? Jalnic, i know…), tot aşa, personajele lui Iris Murdoch construiesc un întreg eşafodaj de minciuni sentimentale pentru a-şi legitima opţiunile haotice. Atunci când, de fapt, e vorba despre tentaţia fructului interzis (Martin începe să-şi reiubească soţia abia când află că aceasta îl înşală), eroii vin cu explicaţii de un roz tâmpitor. Totul e, aşadar, permis, câtă vreme argumentarea opţiunilor este consensual acceptată la nivel societal. Până şi relaţia incestuoasă dintre Honor şi Palmer e privită dintr-un unghi afectiv, într-o amnezie totală a caracterului imoral al unei astfel de opţiuni. Cu alte cuvinte, Iris Murdoch sugerează, prin intermediul unor personaje care mie, de data asta, mi s-au părut lovite de streche, că atâta vreme cât într-un cadru micro-global lucrurile aparent mizerabile capătă justificări onorabile, totul trebuie să fie permis. Un mesaj vag hippie, circumscris unei societăţi pe care cu greu ai putea-o bănui că vrea să iasă dintr-un conservatorism bolnăvicios. Nu mă mir, din nou, că Iris Murdoch a stârnit iritări în epocă din cauza subiectelor romanelor ei.

Hai să nu fiu dur: nu zic că nu mi-a plăcut. Spun doar că, în comparaţie cu alte cărţi ale lui Iris Murdoch, aceasta mi s-a părut slăbuţă. Să fi fost „Capul retezat” primul roman al autoarei pe care să-l fi citit, nu cred că m-ar mai fi apucat entuziasmul la care aţi fost cu toţii părtaşi, pe blog, de când am descoperit-o pe fascinanta Iris Murdoch. Dacă, însă, sunteţi răciţi şi condamnaţi la pat, aşa cum sunt eu de o săptămână încoace, romanul ăsta vi se poate părea, pe alocuri, amuzant. Hm, înseamnă că tot o fi avâd ceva legătură cu comedia, after all.

(Iris Murdoch, Capul retezat, 320 p., ed. Polirom, 2007, trad. de Anca-Gabriela Sîrbu)