Nora noastră cea de toate zilele

Posted: 2011/01/14 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Va fi un text mai scurt, de data aceasta, pentru că despre cartea Norei Iuga, Berlinul meu e un monolog, voi scrie mai pe larg în următorul număr al Poesis Internaţional. Cu toate astea, sunt atât de entuziasmat de jurnalul ăsta încât e musai să zic vreo două vorbe, că tocmai am încheiat lectura lui.

Da, şi în loc să-mi petrec seara de vineri făcând ce fac oamenii de vârsta mea, stau şi vă povestesc despre Nora Iuga. Credeţi că-mi pare rău? Deloc! Poate folosesc nişte clişee, însă Nora Iuga e o personalitate fascinantă. I-am citit şi Săpunul lui Leopold Bloom, şi Sexagenara şi tânărul (my favourite! – cel puţin până la apariţia jurnalului de faţă), şi Fetiţa cu o mie de riduri şi pot să spun că autoarea, care a împlinit acum câteva zile vârsta de 80 de ani, are o vitalitate şi o frumuseţe a gândului exemplare. N-am găsit, în tot acest jurnal, vreun rând care să-mi reamintească faptul că am în faţă pagini scrise de o persoană de vârsta bunicii mele. N-am întâlnit nicăieri vreun ton plângăreţ, vreo văicăreală (fie ea şi cochetă, aşa cum le stă bine femeilor), vreo părere de rău pentru simpla scurgere a timpului. Nora Iuga trăieşte prin toţi porii, zâmbeşte cu dărnicie, împărtăşeşte cele mai intime lucruri cu demnitatea şi eleganţa unui om care ştie că asta trebuie să conţină un jurnal. Nu e nimic vulgar aici, nici măcar în paginile în care se face referire la sexualitate ori la moarte.

Jurnalul are două părţi: Fasanenstrasse 23. O vară la Berlin şi Stuttgarter Platz 22, cuprinzând, la un interval de 10 ani, raportarea autoarei la oraşul care o găzduieşte. E frumoasă trecerea de la prima parte – unde Berlinul este perceput aproape tactil, dar ca un corp încă străin, exterior – şi cea de-a doua parte, când Nora Iuga pare că interiorizează fiecare gest al oraşului, într-un duios transfer al existenţei. Berlinul nu mai e aici locul în care se întâmplă lucrurile, ci metabolismul propriu al autoarei. Autoarea jurnalului închide între graniţele propriei pieli respiraţia unui întreg oraş, care nu mai reprezintă o coordonată spaţială, ci una afectiv-emoţională. Voi vorbi despre asta, pe larg, la momentul oportun. 🙂

Ah, da, să nu uit multitudinea de imagini vii, care sunt plăsmuiri ale unei imaginaţii niciodată obosite. Nora Iuga ne vorbeşte despre sexualitate cu naturaleţea cu care eu vorbesc despre vreme: „Cum văd un bărbat şi o femeie mergând mai apropiaţi – ăştia se trădează şi dacă nu le vezi feţele -, încep să mi-i imaginez în pat, în toate poziţiile posibile, ca-n filmele porno, cu cărnuri transpirate plescăind când se lovesc, parcă-s făcuţi din aluat” (p.147); „Mi-au lăsat ca amintire o poză cu două girafe de la Zoo, una călare pe cealaltă; aş vrea să le aud gâfâind, dar sunt atât de inerte, de pasive, ca nişte lorzi englezi” (p.174); „Oare ce-o fi paradisul, o linişte nesfârşită sau un orgasm continuu?” (p.256). Emoţionante sunt şi notaţiile despre moarte, despre transformările trupului, despre iubire, tandreţea burgheză cu care Nora Iuga vorbeşte despre România şi dragostea sinceră pe care o poartă prietenilor (a căror tinereţe se pare că autoarea a absorbit-o, la rându-i). Şi peste toate acestea, evident, imaginea panoramică a oraşului din afară şi a celui dinăuntru. Acelaşi. Mereu.

Până aşteptaţi următorul număr din Poesis Internaţional, unde mă voi strădui să scriu în aşa fel despre Nora Iuga încât să vă îndrăgostiţi de ea (aşa cum mi s-a întâmplat şi mie), vă spun doar atât: unii oameni au nevoie de pâine ca să trăiască; nouă, celorlalţi, ne e suficentă Nora Iuga. Şi dacă ne străduim tare de tot, ştim şi unde s-o întâlnim. E drept că ne dă ea indiciul: „Când n-o să mă mai găsiţi nicăieri, căutaţi-mă la Berlin, la ziarul Die Zeit, la Tv ArRTE, la cinematograful „Hackesche Höfe”, în parcul de pe Koenigsallee, la Café Einstein, la librăria Hacker und Presting pe Leonhardstrasse…” (p.230-231).

Un filmuleţ în care Nora Iuga ne povesteşte despre S-Bahn, mijlocul de transport în comun pe care-l iubeşte atât de mult, despre ziare româneşti şi despre privilegiul anonimităţii 🙂 :

(Nora Iuga, Berlinul meu e un monolog,  288 p., ed. Cartea românească, 2010)

Anunțuri
Comentarii
  1. Octavian Soviany spune:

    foarte frumos!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s