Poezie cu final neaşteptat

„Hyde Park”-ul Lorenei Lupu e o carte tristă. Şi nu, nu „plină de umor”, ci tristă. Punct. Ceea ce e de semnalat e că genul ăsta de concluzie (pe care însuşi volumul ţi-o provoacă) se ţese între pagini pe nesimţite. Poezia Lorenei nu e melodramatică, nu se citeşte cu batista sub nas, nu conţine imagini şocante, nu smulge cu de-a sila oftaturi şi nici nu-ţi dă ochii peste cap. O citeşti atent, captivat de adevărurile care ies la iveală de nicăieri, te miri de o atare iscusinţă şi continui. Dar de ce zic că e tristă: pentru că asişti la o sumă de monologuri (chiar dacă sunt declamate în celebrul „Hyde Park”) ale unor oameni/tipologii ale căror frici o conţin şi pe aceea a singurătăţii. Avem şi gospodina perfectă (dezamăgită de faptul că şi-a investit sentimentele în nişte oameni care se descotorosesc de ea cât ai zice „cratiţă”), şi botoxata sexoasă (care pare tuturor imaginea perfectă a bunăstării şi a fericirii), şi adolescenta în căutare de identităţi (care nu-i nici cea mai frumoasă, nici cea mai deşteaptă din liceu; ergo – n-are boyfriend), şi mortul autocontemplator, şi bebeluşul gigantic, şi cerşetorul de timp. În plus, un personaj matur, capabil să comprime şi să sintetizeze toate nemulţumirile – femeia-pisică. Dacă-i Hyde Park, Hyde Park să fie! Iar toate aceste monologuri duc către aceeaşi concluzie: singurătatea nu e un substitut al fericirii, evident, însă e preferabilă o asemenea ipoteză în locul aceleia care-ţi confiscă întru totul personalitatea în virtutea unui paradis promis (pe care, de altfel, nu l-ai cunoscut niciodată). Cu alte cuvinte, compromisul renunţării la bucăţi din tine pentru a te face compatibil cu lumea e mai dureros decât acceptarea unei identităţi neconforme cu aşteptările societăţii în care te zbaţi. Dacă nu înţelegeţi ce vă spun, citiţi cu atenţie ultimul poem, „One-Moment Stand”. La a cărui „morală” subscriu 100%. Vă va dumiri cu vârf şi îndesat.

Din punct de vedere stilistic, remarc răceala absolută a scriiturii. Până şi modulaţiile liricoide vin doar ca o replică vag băşcălioasă şi ironică la adresa ipocriziei generale (vezi monologul lui Federico). Versul e percutant, aproape impersonal (chiar şi când e rostit la persoana I), plin de semnificaţii şi fără volănaşe (ex: „Şi eu sunt o persoană complet inutilă. / Sînt singura de la mine din liceu care nu are prieten. / Pentru că nu am ţîţe // Şi mă mişc ca un lemn”  – p.90). Nimic nu e în plus, urgenţa comunicării angoaselor personale ale povestitorilor nelăsând loc fandărilor cu scop exclusiv metaforic. Pentru că au doar câteva minute la dispoziţie, cei care vorbesc în Hyde Park îşi comprimă ideile până la a le arăta în şocanta lor nuditate. Nu e anti-poezie. E doar poezie pentru care semnificaţia imediată câştigă teren în faţa sugestiei leşinate.

Ce mi-a plăcut: 1) o anume coerenţă a desfăşurării poveştii. Toate personajele au ceva de spus, toate sunt convinse de importanţa covârşitoare a mesajului lor, de disperarea neagră a neîmplinirilor proprii. 2) o permanentă stare de tensiune a volumului, pe care, odată început, nu mai vrei să-l părăseşti până la ultima pagină. 3) limbajul frust şi convingător, aparţinând unei poezii a realului, nu a fantasmelor desuete. 4) frumuseţea tristă (iată, o mai spun o dată) a concluziilor. 5) finalul deschis, nesfârşit, suprimând în faşă orice tendinţă stupidă de a închide capitole care ne aparţin, de fapt, tuturor şi cu care ne războim until our very last day.

Ce nu mi-a plăcut: 1) introducerea lui Sebastian Corn. Consider că a prezentat volumul într-o cheie foarte nereuşită. But that’s just my opinion. 2) încărcarea volumului cu fotografiile lui Dinu Lazăr, foarte reuşite de altfel, dar care, cel puţin după capul meu, n-au prea multe de a face cu mesajul cărţii. Pozele sunt frumoase, însă nu-s coborâte din „Hyde Park”. 3) o anume neglijenţă lingvistică, surprinzătoare la Lorena Lupu: „vroiam” (în loc de „voiam” ori „vream”), „drept pentru care” (apare de vreo 4 ori, în loc de „drept care”, locuţiunea corectă). Dar astea-s mărunţişuri.

Conchid că, elementele negative fiind mult mai puţine şi mai nesemnificative decât cele pozitive, cartea merită citită. Fie şi pentru ora aceea pe care o petreci savurând un alt fel de poezie, care-ţi oferă şansa de a privi în tine însuţi, în vecinul de palier, ori în vagabondul de pe stradă. Un fel de peep-show, dar mai energic. Şi fără muzică de fundal.

(Lorena Lupu, Hyde Park, 112 p., ed. Millennium Press, 2009)