Arhivă pentru 2010/12/20

Nu cred că vă spun o noutate când afirm că există o categorie de scriitori care, în lipsa profunzimii ideilor pe care vor să le exprime, recurg la tertipuri stilistice. Sunt exemple cu duiumul, dar n-o să le dau acum. Ştiţi foarte bine la ce mă refer. Pe de altă parte, există şi autori care au de susţinut o idee atât de consistentă încât mecanismul prin care aceasta ajunge la cititori nici nu mai are importanţă. Aici pot să dau exemplul care-mi vine în minte cel mai repede: Fenomenul Piteşti, cartea lui Virgil Ierunca. No further comment. În cazul cel mai fericit, povestea mişto e acoperită cu un stil şi mai mişto. Aşa se întâmplă cu Ministerul durerii, cartea Dubravkăi Ugresic.

Mi-a plăcut enorm. O scriitură faină, care acoperă prin simplitate şi prin foarte dese scântei de metaforă uluitoare (aducându-mi aminte, pe alocuri, chiar de Herta Müller) o adevărată tragedie a dezrădăcinaţilor (deşi nu-mi mai place termenul ăsta, s-a devalorizat prin repetare obsesivă). Tania e personajul principal, provenită din fosta Iugoslavie, stabilită la Amsterdam, unde va preda lecţii de literatură iugoslavă (divizată monstruos în categorii care n-au nimic de-a face cu spiritul locului) unor studenţi de pe aceleaşi meleaguri. Nu au importanţă numele personajelor. Autoarea creionează portretele lor fără să insiste prea mult asupra identităţii administrativ-oficiale, care păleşte atunci când subiecţii îşi dau seama că-i leagă nişte experienţe comune. Şi, pentru că teoria literaturii nu i se mai pare atrăgătoare, Tania decide să transforme cursul ei într-o rememorare duios-nostalgică a trecutului de dinainte de războiul din 1991. Studenţii par entuziasmţai, iar orele pe care le petrec împreună se transformă în mici oaze de aducere-aminte, unde cenuşiul cotidian comunist ia locul splendorii plictisitoare (ei au spus-o, nu eu!) a Amsterdamului. Numai unul dintre studenţi, Igor, nu pare prea încântat de mersul lucrurilor, aşa că decide să se răzbune, ameninţând-o pe Tania şi legând-o, în propria casă, cu nişte cătuşe, pentru ca el să poată fi ascultat. Gestul său, care la prima vedere pare inexplicabil, îşi dezvăluie legitimitatea: Igor a venit la Amsterdam tocmai ca să uite de trecutul care l-a împins într-o altă coordonată a istoriei; prin urmare, n-are nevoie de îndrumători către infern. Iar răzbunarea sa vine din faptul că-i este foarte greu să vadă că oameni ca el sunt brusc fericiţi şi conciliaţi cu istoria proprie. Igor nu poate trăi dislocat, iar când cei din jurul lor se distrează până şi gândindu-se la plasa de rafie cu dungi (o cunoaşteţi?), lui i se pare că se ajunge într-un punct al banalizării suferinţei. Dintr-o invidie a neputinţei, Igor nu suportă să vadă că unii oameni have moved on. Destul de şocant, dar oarecum explicabil.

Tania, în schimb, n-a susţinut niciodată că i-a fost uşor să se rupă de tot ce a însemnat fosta sa ţară. Vizita pe care i-o face mamei, rămasă dincolo, se constituie într-o tristă încercare de dialog, imposibil chiar şi între membrii aceleiaşi familii. Mama o obligă să se uite împreună cu ea la o telenovelă sud-americană, îi dă să guste din gemul preparat în casă, îi măsoară mereu tensiunea cu un aparat propriu, însă legăturile familiale s-au rupt. Tania se simte în propria casă ca într-un loc din care aşteaptă să plece cât mai curând. Reîntoarsă la Amsterdam, acolo unde credea că se simte cel mai bine, îşi dă seama că această ordine a civilizaţiei i se pare anostă, ternă, fără suflu. Tragedia celor obligaţi să-şi renege rădăcinile constă în aceea că nu sunt capabili nici să dezvolte altele noi.

Şi e mult mai mult decât atât. Însă vă las plăcerea de a vedea pe propria voastră piele, încă o dată, ce înseamnă combinaţia explozivă de stil şi trăire.

E o carte pe care o recomand tuturor.  Daţi-i bice!

(Dubravka Ugresic, Ministerul durerii, 324 p., ed. Polirom, 2010, trad. de Octavia Nedelcu)