Windows on the World

Posted: 2010/12/05 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Windows on the World era numele restaurantului aflat la etajul al 107-lea din turnul de nord al complexului care a fost World Trade Center, din New York, înainte ca atentatele de la 11 septembrie 2001 să ducă la prăbuşirea ambelor clădiri.

Frédéric Beigbeder este un tânăr scriitor francez, specialist în publicitate, care foloseşte atacurile sângeroase din 2001 ca pretext şi suport scenografic pentru a crea o ficţiune-în-realitate. Cam cum a făcut James Cameron cu povestea Titanicului, if you know what I mean.

Booon. Deci avem aşa: un tată, Carthew Yorston, cu cei doi copii ai săi, minori amândoi, David şi Jerry, care-şi iau micul dejun în acest Windows on the World, în fatidica dimineaţă a lui nine-eleven, cu câteva minute înainte ca avioanele deturnate să lovească turnurile gemene. Acţiunea e surprinsă din minut în minut, minuţios, într-o încercare a autorului de a reliefa cât mai veridic o stare de fapt despre care nu avem nicio mărturie reală, pentru că niciunul dintre captivii în cuptorul acela încins n-a supravieţuit ca să depună mărturie. De aceea, nici nu-mi dau seama cam cât de reuşit e proiectul acesta al autorului. Ca simplă tentativă de ficţiune, e în regulă. Însă dacă treci dincolo de seducţia potenţialului şi-ţi dai seama că lucrurile acestea s-au întâmplat în realitate, chiar sub ochii noştri, care priveam înmărmuriţi ecranele televizoarelor, lucrurile nu mai par atât de aproape de un adevăr pe care ne place să-l ghicim. Sigur că e emoţionant să descrii drama unor oameni care, treptat, pe măsură ce secundele se sting, îşi dau seama că o vor sfârşi. Însă nu-mi place foarte mult îmbrăcarea unei tragedii uriaşe, care nu mai are nevoie de muzică de fundal ca să fie înţeleasă în enorma-i monstruozitate, în hainele (prea palide în comparaţie cu stridenţa catastrofei) ficţiunii. Păstrând proporţiile, cam acelaşi gen de reproş avea a-i face Cristian Tudor Popescu realizatoarei „Memorialului durerii”, Lucia Hossu-Longin, care adăuga imaginilor macabre ale închisorilor comuniste un fundal sonor înfricoşător, de parcă simpla înfăţişare a acelor carcere nu era suficientă pentru a înţelege oroarea.

Autorul face şi notaţii personale în carte, pendulând şi schimbând deseori perspectiva narativă (e când el însuşi, când Carthew, când unul dintre cei doi băieţi), lucru care se dovedeşte uşor obositor şi care încarcă inutil romanul. Există, bineînţeles, şi pasaje reuşite, de o frumuseţe aproape mută, poetică: „femei frumoase care plâng / bucăţi de avion pe scările rulante / femei frumoase care tuşesc / … / de căldură, picturile figurative se preling şi devin picturi abstracte // ploaie de corpuri omeneşti peste WTC Plaza.” (p.152) Ieftin, în schimb, mi s-a părut tertipul la care recurge tatăl celor doi copii, pentru a-i linişti: la fel ca în filmul lui Benigni (La Vita e Bella), le spune că totul e o joacă, de care nu trebuie să se sperie, şi pe care o vor trece cu bine. Ieftin, spun, nu pentru că n-ar fi înduioşător, ci pentru că deja pare un clişeu la îndemâna oricui.

Romanul e interesant, pentru că ne pune în faţă oglinda unei tragedii şi încearcă s-o redea într-un mod care să nu fie mai supărător decât a fost în realitate (nici n-avea cum), dar nici nu-i minimalizează proporţiile. Singurul cusur pe care i-l găsesc e acesta: că a dat o aură ficţională unui eveniment real (atât de real încât simpla lui amintire e înfiorătoare), transformându-l, aşadar, într-un scenariu hollywood-ian. Deşi ştim cu toţii, cel puţin după 11 septembrie, că niciun trucaj din lumea filmului nu e mai spectaculos decât imaginea oamenilor care sar în gol din cele două turnuri, într-un gest disperat al salvării.

Un mare minus pentru traducere. Vă dau un singur exemplu. Grăitor, de altfel: „Chelneriţa nu-i încântată că trebuie să facă poliţie. Mi-i aduce pe Jerry şi David, care tocmai mangliseră un donut, de la un cuplu de traderi, ca să joace frisbee” (p.27). „Să facă poliţie”? „Donut”?! Să mai adaug ceva? Aşa mă gândeam şi eu.

P.S. Imagini din restaurantul Windows on the World:

(Frédéric Beigbeder, Windows on the World, 296 p., ed. Pandora, 2008, trad. de Marie-Jeanne Vasiloiu)

Anunțuri
Comentarii
  1. bookomana spune:

    Beigbeder s-a sinucis lent sub privirile mele dezamagite, prin „Dragostea dureaza 3 ani”. M-a dezamagit total, refuz sa mai citesc ceva de acest autor care m-a surprins neplacut prin stilul literar saracacios, lipsit de personalitate si credibilitate, prin superficialitate. Daca Beigbeder a scris vreodata o carte buna, inseamna ca aceasta „Dragostea dureaza 3 ani” a fost scrisa in graba ( doar ca sa mai vanda ceva), cu scopul de a impresiona cateva telenoveliste plictisite. Culmea ca multe lume a cazut pe spate, spunand ca e un roman „senzational”. Sa fie la ei acolo! S-a pus in scena si o piesa de teatru, posibil sa fie chiar un succes, insa faptul ca am citit aceasta porcarie ma opreste sa vad aceasta piesa. Deh, mi s-a pus pata neagra pe acest autor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s