Arhivă pentru decembrie, 2010

Pentru orice iubitor de poezie, apariţia unui nou volum semnat Ioan Moldovan, redactorul-şef al mereu tinerei Familia, ar trebui să constituie prilej de sărbătoare. Drept e că pe mine mă-ncearcă şi o ţâră de patriotism local când se întâmplă una ca asta, aşa încât plăcerea e dublă.

Nu ştiu dacă mai apuc să citesc vreo altă carte până la finalul anului ăstuia, aşa că s-ar prea putea ca „Mainimicul” poetului orădean Ioan Moldovan să fie ultima mea incursiune din 2010  în lumea literaturii. Şi ar fi chiar frumos să se întâmple aşa, mai ales că volumul de faţă, proaspăt ieşit de sub tipar, comprimă într-un mod discret o întreagă colecţie de nedumeriri şi resemnări aparţinând unei personalităţi de o lucidă blazare. Volumul pare decupat dintr-o bucurie a măruntului, în care aspiraţiile n-au voie să depăşească un anumit prag, din cauza inadecvării la habitaclu a acestora. Într-o lume sufocată de birocraţie, de legi absurde, de timp nemilos, singura opţiune a celui care trece prin ea este fie hazul de necaz, fie nepăsarea senină în faţa inutilităţii zbaterilor cotidiene („Domnişoarele aerobice şi profesoara lor strigându-le / să ridice mai sus piciorul stâng / să-şi curbeze mai tare coloanele // Acolo, în pivniţă / se pregătesc toate să ajungă foarte flexibile / pentru minunea aceea / când vor cădea din cer” – În pivniţă, p.9). Metafizicul nu mai e aici privit ca recompensă pentru puritatea unui traseu corect, ci mai degrabă ca ultimă frontieră a speranţei într-un ceva ce trece dincolo de ghişeul unde-ţi plăteşti dările („Stau doar la masa mea şi beau suc / şi mă gândesc mă gândesc mă gândesc mă gândesc – doar la datorii / şi-mi cântă îngerul „Unde te duci? unde mă duc? şi când şi când şi când vom fi iarăşi vii?!” – Cântec de petrecere, p.12).

Tributul plătit aici pentru un acolo mulţumitor se traduce în cuantificarea tuturor gesturilor nesemnificative care însoţesc descrierea unui cotidian anost, banal prin definiţie. Poetul gândeşte totul în termeni de costuri-beneficii, într-un duios pragmatism al dorinţei de a conferi sens fiecărei acţiuni proprii. Viaţa devine, astfel, o melodie a înţelesurilor ascunse („opt sute acolo nouă dincolo / vreo patru pe maşină pe bucate / o sută pentru cerşetori / o alta pentru biluţele ingurgitate per os // şi aşa mai departe şi aşa mai departe / te inspiră cântă barde” – Amintirea grijilor, p.25).

Tonul volumului e unitar, exprimând fără echivoc speranţa într-o mântuire pe rămăşiţele fiecărei zile. Din mainimic renaşte izbânda, din vidul existenţial se creionează conturul unui mâine al abundenţei. Asta nu înseamnă, fireşte, că poetul suferă de naivitate; dimpotrivă, o atare atitudine este expresia matură (şi ludic-ironică!) a unui instinct de conservare puternic, capabil să lupte vârtos cu deziluziile unui trai mărunt („beau bere / fumez / şi sunt birocrat // ce viaţă dulce / ce trai minunat” – De lucru, p.28)

Aşa cum m-am obişnuit deja, nu închei această mică impresie de lectură fără să transcriu, integral, poemul care mi-a plăcut cel mai mult. De fapt, întreaga carte mi s-a părut minunată, poate şi pentru că am citit-o în seara de Crăciun, în vârf de munte, acompaniat de zăpezi neprietenoase, pahare mereu reumplute cu vin, un foc mocnit, amoruri consumate rapid şi pesimismul aferent lunii decembrie. O lectură sub pătură, la lumina caldă a unei paradoxal-de-tonice melancolii. O să-nţelegeţi, aşadar, de ce poemul următor mi s-a potrivit mănuşă: „o mulţime de oameni / mă ocupă / şi în tristeţea trupului îi plâng / din umbră / şi aceasta e însăşi ştergerea mea din table // scrisori care nu se scriu / vieţi care nu se vieţuiesc” (Ştergerea, p.8).

(Ioan Moldovan, Mainimicul, 80 p., ed. Cartea românească, 2010)

Anul ăsta, prin vară, scriam despre Persepolis-ul Marjanei Satrapi, o carte atât de surprinzător de frumoasă, încât am îndrăgit-o numaidecât. Nu se putea să ratez Broderiile, se înţelege…

Nu zic eu că e un fel de „Sex And The City”; o zice Washington Post, pe coperta a patra. Oricum aveam unele remuşcări că am început, mai nou, să mă uit din când în când la serialul cu Sarah Jessica Parker în rol principal. Şi mi-am zis: dacă e bal, apăi bal să fie! Am deschis cartea aseară, în ajunul Crăciunului, după ce fusesem la birou, apoi umblasem toată ziua bezmetic prin oraş, îmi vizitasem un prieten, cinasem la ai mei etc.  Am ajuns, într-un sfârşit, acasă şi m-am trântit în pat. Mi-am adus aminte că am cumpărat şi nişte cărţi, aşa că le-am scos din geantă, m-am uitat la fiecare atent, după care am luat-o în pat pe cea care-mi făcea cu ochiul (că doar aşa funcţionează treaba, nu? 🙂 ). Şi dă-i, şi luptă, şi dă-i… Mişto!

Bine, n-am terminat-o aseară, ci azi-dimineaţă. Dar senzaţia e aceeaşi: o carte deşteaptă, amuzantă, fresh, despre nişte femei iraniene care stau la o bârfă mică (bărbatul care nu recunoaşte că i se pare interesant să tragă cu urechea la toate nimicurile astea femeieşti minte, vă asigur) despre tipi, căsătorii, refacerea virginităţii, penisuri care nu-s fotogenice (aşa zic femeile, pot eu să le contrazic?!), lumea occidentală, MTV etc. Nu se simte nicăieri bariera psihologică între concepţiile orientale şi cele occidentale referitoare la sex. Femeile astea sunt destupate la minte, însă se lovesc de tot felul de prejudecăţi care nu le permit întotdeauna să acţioneze în conformitate cu libidoul propriu. Că-n rest, Dumnezeu (/Allah) cu mila!

Cum poţi să-ţi fraiereşti soţul că eşti virgină, când tu de fapt ai pierdut pe drum povara asta? Simplu: iei o lamă de ras şi te tai un pic în momentul fatidic, ca să ai dovada sângelui. Numai că povestea femeii care a încercat un astfel de tertip e tragică: i-a secţionat un testicol proaspătului soţ. Ha, ha, ha!, râd şi eu, dar parcă simt o durere surdă în zona inghinală. 🙂 Şi asta e doar una dintre poveştile savuroase din carte. O să vi se dezvăluie şi secretul broderiilor (un eufemism folosit pentru a explica mecanismul reîntineririi vaginului), precum şi al relaţiilor convenabile între tinere femei iraniene şi bărbaţi occidentali putred de bogaţi. Dar citiţi voi cartea, că e faină rău.

Şi uite cum m-am trezit eu în dimineaţa de Crăciun şi vorbesc despre vagine, penisuri şi această minunată artistă (că e mai mult decât o simplă scriitoare) care e Marjane Satrapi. Ole!

…şi Crăciun fericit, tuturor!

(Marjane Satrapi, Broderii, 136 p., ed. Art/Jumătatea plină, 2010, trad. de Anamaria Pravicencu)

Nu cred că vă spun o noutate când afirm că există o categorie de scriitori care, în lipsa profunzimii ideilor pe care vor să le exprime, recurg la tertipuri stilistice. Sunt exemple cu duiumul, dar n-o să le dau acum. Ştiţi foarte bine la ce mă refer. Pe de altă parte, există şi autori care au de susţinut o idee atât de consistentă încât mecanismul prin care aceasta ajunge la cititori nici nu mai are importanţă. Aici pot să dau exemplul care-mi vine în minte cel mai repede: Fenomenul Piteşti, cartea lui Virgil Ierunca. No further comment. În cazul cel mai fericit, povestea mişto e acoperită cu un stil şi mai mişto. Aşa se întâmplă cu Ministerul durerii, cartea Dubravkăi Ugresic.

Mi-a plăcut enorm. O scriitură faină, care acoperă prin simplitate şi prin foarte dese scântei de metaforă uluitoare (aducându-mi aminte, pe alocuri, chiar de Herta Müller) o adevărată tragedie a dezrădăcinaţilor (deşi nu-mi mai place termenul ăsta, s-a devalorizat prin repetare obsesivă). Tania e personajul principal, provenită din fosta Iugoslavie, stabilită la Amsterdam, unde va preda lecţii de literatură iugoslavă (divizată monstruos în categorii care n-au nimic de-a face cu spiritul locului) unor studenţi de pe aceleaşi meleaguri. Nu au importanţă numele personajelor. Autoarea creionează portretele lor fără să insiste prea mult asupra identităţii administrativ-oficiale, care păleşte atunci când subiecţii îşi dau seama că-i leagă nişte experienţe comune. Şi, pentru că teoria literaturii nu i se mai pare atrăgătoare, Tania decide să transforme cursul ei într-o rememorare duios-nostalgică a trecutului de dinainte de războiul din 1991. Studenţii par entuziasmţai, iar orele pe care le petrec împreună se transformă în mici oaze de aducere-aminte, unde cenuşiul cotidian comunist ia locul splendorii plictisitoare (ei au spus-o, nu eu!) a Amsterdamului. Numai unul dintre studenţi, Igor, nu pare prea încântat de mersul lucrurilor, aşa că decide să se răzbune, ameninţând-o pe Tania şi legând-o, în propria casă, cu nişte cătuşe, pentru ca el să poată fi ascultat. Gestul său, care la prima vedere pare inexplicabil, îşi dezvăluie legitimitatea: Igor a venit la Amsterdam tocmai ca să uite de trecutul care l-a împins într-o altă coordonată a istoriei; prin urmare, n-are nevoie de îndrumători către infern. Iar răzbunarea sa vine din faptul că-i este foarte greu să vadă că oameni ca el sunt brusc fericiţi şi conciliaţi cu istoria proprie. Igor nu poate trăi dislocat, iar când cei din jurul lor se distrează până şi gândindu-se la plasa de rafie cu dungi (o cunoaşteţi?), lui i se pare că se ajunge într-un punct al banalizării suferinţei. Dintr-o invidie a neputinţei, Igor nu suportă să vadă că unii oameni have moved on. Destul de şocant, dar oarecum explicabil.

Tania, în schimb, n-a susţinut niciodată că i-a fost uşor să se rupă de tot ce a însemnat fosta sa ţară. Vizita pe care i-o face mamei, rămasă dincolo, se constituie într-o tristă încercare de dialog, imposibil chiar şi între membrii aceleiaşi familii. Mama o obligă să se uite împreună cu ea la o telenovelă sud-americană, îi dă să guste din gemul preparat în casă, îi măsoară mereu tensiunea cu un aparat propriu, însă legăturile familiale s-au rupt. Tania se simte în propria casă ca într-un loc din care aşteaptă să plece cât mai curând. Reîntoarsă la Amsterdam, acolo unde credea că se simte cel mai bine, îşi dă seama că această ordine a civilizaţiei i se pare anostă, ternă, fără suflu. Tragedia celor obligaţi să-şi renege rădăcinile constă în aceea că nu sunt capabili nici să dezvolte altele noi.

Şi e mult mai mult decât atât. Însă vă las plăcerea de a vedea pe propria voastră piele, încă o dată, ce înseamnă combinaţia explozivă de stil şi trăire.

E o carte pe care o recomand tuturor.  Daţi-i bice!

(Dubravka Ugresic, Ministerul durerii, 324 p., ed. Polirom, 2010, trad. de Octavia Nedelcu)

…sau Dick Tracy, dacă vi se pare mai şic. Cam aşa „arată” romanul lui Raymond Chandler, „Adio, iubito!”. Nu e uşor lucru să îmbraci în haine clasice o poveste din această categorie. Lui Raymond Chandler i-a reuşit. Detectivul Philip Marlowe are o eleganţă aparte atât în stilul de viaţă pe care şi l-a ales (chiar dacă e presărat cu unele excese), cât şi în iscusinţa de a ieşi abil din toate situaţiile problematice.

Raymond Chandler e considerat unul dintre cei mai buni scriitori de romane poliţiste ai secolului XX. Încadrarea aceasta n-are absolut nicio relevanţă pentru iubitorii genului, care sunt oricum greu de dus cu zăhărelul atunci când vine vorba despre literatura de suspans. Numele autorului nu e, în sine, o garanţie a succesului cărţii. Asta cu atât mai mult cu cât literatura poliţistă nu se reduce la calofilie şi la stârnirea facilă a unor emoţii primare, aşa cum o face, de exemplu, literatura soft ori cea de consum. Unicitatea lui Raymond Chandler stă, paradoxal, mai degrabă în „clasicismul” acţiunii decât în reinventarea genului.

Citiţi mai departe recenzia pe site-ul revistei suspans.ro, dând clic aici.

(Raymond Chandler, Adio, iubito!, 290 p., ed. Nemira 2010, trad. de Mircea Pricăjan)

„Atipic”, zic. Din o mie de motive. Vă dau doar câteva. Unele cărţi nu pot fi narate. Da’ deloc. Numai că simţi că respectiva carte te însoţeşte peste tot. Şi nu vorbesc aici de faptul că o ţin în geantă, alături de tot felul de hârtii oficiale, portmoneu, cheile casei şi ale maşinii, laptop, pixuri, scrisori, schiţe de poeme şi alte mizerii mici şi lucitoare. Ci de faptul că nu ţi-o poţi scoate din cap.

Am umblat cu ei în cap. Cam cum face Nora Iuga cu tot felul de imagini care-i vin şi pe care nu le poate stăvili. Că ea e cea care zicea, la un moment dat, că scrie gânduri. Adică nu le triază. Ce-i vine, aia iese. Am umblat şi eu cu cei patru în minte: Cărtărescu, Coşovei, Iaru, Stratan. Vorbeau aceeaşi limbă, deloc învechită. Mă enervam doar că, din maşina pe care o conduceam printre picăturile de ploaie, nu vedeam nicăieri aerul cu diamante. Mă străduiam să văd în betoane frumuseţi de genul celor pe care le vedeau cei patru optzecişti. Şi n-am reuşit. Şi m-am gândit c-o fi fost mai prielnic comunismul. Da’ nu pentru multă vreme. Că mi-a trecut.

Ăştia au un stil al lor. Au o sensibilitate a lor. Au un ritm al lor. Şi au o foarte mişto iscusinţă de a face astfel încât cele mai banale obiecte să devină imagini poetice. Chiuveta, de pildă! Şi mai ştiu să scoată emoţii din poveşti fără nimic. Din zile încremenite. Din tăceri nasoale. Voi puteţi? Nu!

Şi nici nu mai am chef să scriu despre cartea asta. „Aer cu diamante” nu se poate expedia în câteva rânduri. Trebuie citită cu creionul în mână (de către cei care vor să înveţe ceva) sau cu gura căscată (de aceia care mai au organ pentru poezie). Că nu degeaba e piatra de temelie a optzecismului poetic. Şi nu degeaba reeditarea ei m-a făcut să întreb de 4 ori la librărie dacă au primit-o. A venit, într-un final, dar vă jur că afară nu era niciun diamant. Fugiseră toate între pagini.

Transcriu aici un fragment din poezia care mi-a plăcut cel mai mult, „Sunt şi eu un june” a lui Traian T. Coşovei: „Eu aici sunt un june. O balenă albă într-un estuar de linişte. / Un superstar – / un crucifiat al ideii sfinte de Coca-Cola. Şi de Blue-Jeans. / Un misionar al spaţiilor verzi, democratice. / Un obiect survolabil… / Un individ / adică nimic. O zecimală în cifra ta de afaceri. / Unul căruia i se recomandă întoarcerea la natură. / Şi motociclismul / autostopul / şi budismul Zen. Adică nimic… // Sunt şi eu un june. / hei, fraţilor, – uitaţi-vă şi la mine!…” (p.47)

(Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Aer cu diamante, 96 p., ed. Humanitas, 2010)

Windows on the World era numele restaurantului aflat la etajul al 107-lea din turnul de nord al complexului care a fost World Trade Center, din New York, înainte ca atentatele de la 11 septembrie 2001 să ducă la prăbuşirea ambelor clădiri.

Frédéric Beigbeder este un tânăr scriitor francez, specialist în publicitate, care foloseşte atacurile sângeroase din 2001 ca pretext şi suport scenografic pentru a crea o ficţiune-în-realitate. Cam cum a făcut James Cameron cu povestea Titanicului, if you know what I mean.

Booon. Deci avem aşa: un tată, Carthew Yorston, cu cei doi copii ai săi, minori amândoi, David şi Jerry, care-şi iau micul dejun în acest Windows on the World, în fatidica dimineaţă a lui nine-eleven, cu câteva minute înainte ca avioanele deturnate să lovească turnurile gemene. Acţiunea e surprinsă din minut în minut, minuţios, într-o încercare a autorului de a reliefa cât mai veridic o stare de fapt despre care nu avem nicio mărturie reală, pentru că niciunul dintre captivii în cuptorul acela încins n-a supravieţuit ca să depună mărturie. De aceea, nici nu-mi dau seama cam cât de reuşit e proiectul acesta al autorului. Ca simplă tentativă de ficţiune, e în regulă. Însă dacă treci dincolo de seducţia potenţialului şi-ţi dai seama că lucrurile acestea s-au întâmplat în realitate, chiar sub ochii noştri, care priveam înmărmuriţi ecranele televizoarelor, lucrurile nu mai par atât de aproape de un adevăr pe care ne place să-l ghicim. Sigur că e emoţionant să descrii drama unor oameni care, treptat, pe măsură ce secundele se sting, îşi dau seama că o vor sfârşi. Însă nu-mi place foarte mult îmbrăcarea unei tragedii uriaşe, care nu mai are nevoie de muzică de fundal ca să fie înţeleasă în enorma-i monstruozitate, în hainele (prea palide în comparaţie cu stridenţa catastrofei) ficţiunii. Păstrând proporţiile, cam acelaşi gen de reproş avea a-i face Cristian Tudor Popescu realizatoarei „Memorialului durerii”, Lucia Hossu-Longin, care adăuga imaginilor macabre ale închisorilor comuniste un fundal sonor înfricoşător, de parcă simpla înfăţişare a acelor carcere nu era suficientă pentru a înţelege oroarea.

Autorul face şi notaţii personale în carte, pendulând şi schimbând deseori perspectiva narativă (e când el însuşi, când Carthew, când unul dintre cei doi băieţi), lucru care se dovedeşte uşor obositor şi care încarcă inutil romanul. Există, bineînţeles, şi pasaje reuşite, de o frumuseţe aproape mută, poetică: „femei frumoase care plâng / bucăţi de avion pe scările rulante / femei frumoase care tuşesc / … / de căldură, picturile figurative se preling şi devin picturi abstracte // ploaie de corpuri omeneşti peste WTC Plaza.” (p.152) Ieftin, în schimb, mi s-a părut tertipul la care recurge tatăl celor doi copii, pentru a-i linişti: la fel ca în filmul lui Benigni (La Vita e Bella), le spune că totul e o joacă, de care nu trebuie să se sperie, şi pe care o vor trece cu bine. Ieftin, spun, nu pentru că n-ar fi înduioşător, ci pentru că deja pare un clişeu la îndemâna oricui.

Romanul e interesant, pentru că ne pune în faţă oglinda unei tragedii şi încearcă s-o redea într-un mod care să nu fie mai supărător decât a fost în realitate (nici n-avea cum), dar nici nu-i minimalizează proporţiile. Singurul cusur pe care i-l găsesc e acesta: că a dat o aură ficţională unui eveniment real (atât de real încât simpla lui amintire e înfiorătoare), transformându-l, aşadar, într-un scenariu hollywood-ian. Deşi ştim cu toţii, cel puţin după 11 septembrie, că niciun trucaj din lumea filmului nu e mai spectaculos decât imaginea oamenilor care sar în gol din cele două turnuri, într-un gest disperat al salvării.

Un mare minus pentru traducere. Vă dau un singur exemplu. Grăitor, de altfel: „Chelneriţa nu-i încântată că trebuie să facă poliţie. Mi-i aduce pe Jerry şi David, care tocmai mangliseră un donut, de la un cuplu de traderi, ca să joace frisbee” (p.27). „Să facă poliţie”? „Donut”?! Să mai adaug ceva? Aşa mă gândeam şi eu.

P.S. Imagini din restaurantul Windows on the World:

(Frédéric Beigbeder, Windows on the World, 296 p., ed. Pandora, 2008, trad. de Marie-Jeanne Vasiloiu)

„Noaptea pisicilor lungi” e un roman al lui Sorin Delaskela pe care amicul Robert Şerban mi l-a dat acum câteva săptămâni (alături de multe alte cărţi, pentru care-i mulţumesc încă o dată), într-o întâlnire fugară pe care am avut-o cu el în oraşul meu. Mi-au trebuit, aşa cum ziceam, câteva săptămâni bune să mă apuc de ea (aveam în plan alte cărţi, precum şi o mică depresie 🙂 ), deşi Robert mi-o recomandase entuziast. Acum, după ce am citit-o, am înţeles şi de ce.

Cartea aceasta e, pentru mine, cea mai plăcută surpriză livrescă a sfârşitului ăstuia de an. Nu o pot încadra nicăieri ca gen, deşi mi-ar plăcea să cred că a trecut cu brio faza experimentului literar cu mize mărunte. Construcţia romanului e polifonică; corespondenţele între capitole sunt vagi, însă detectabile, aidoma pânzelor de păianjeni care unesc colţurile camerelor, deşi la o privire superficială nu le-ai observa. Ce face, de fapt, Sorin Delaskela? Descrie, cu o perfect asumată tehnică a comprimării, arheologia unor stări sufleteşti marginale, aflate într-o perfectă concordanţă cu mediul social în care se nasc. Nu pot să spun că e un roman al periferiei, pentru că ar însemna să-i atribui valenţe total străine de sunetul de ansamblu al cărţii. Dar pot să spun că, deşi citadin în aparenţă, romanul lui Delaskela cuprinde, în mic, o întreagă paletă de umori, nemulţumiri, frustrări şi neîmpliniri specifice unui individ care şi-a pus în geanta de pe umăr toate întrebările referitoare la lumea în care se târăşte, şi care caută, cu o febrilă nepăsare, răspunsuri.

Personajul lui Delaskela are timp de introspecţii, iar modul în care le exprimă are frumuseţea tonică a vorbei rostite atunci când trebuie, cu exact tonalitatea necesară. Dilemele micului funcţionar, angoasele existenţiale, tăvălirea ocazională prin patul câte unei femei abordabile, fără a constitui subiecte în sine, formează scheletul unei personalităţi gata să ceară vremurilor socoteală. Numai că personajul nostru n-are dorinţe de acest gen. Rolul lui nu e neapărat al răzvrătitului care încearcă să toarne lumea în forme convenabile, ci a aceluia care observă totul cu avidă curiozitate, redându-l într-un contur care să spună mai multe despre emiţător decât despre lucrul reprezentat. Aşa aflăm, de pildă, despre concepţiile despre moarte, despre evoluţia timpurilor, despre băutul ca formă de evadare, despre inutilitatea muncii mărunte, despre visuri, despre relaţiile complicate dintre femei şi bărbaţi etc. De fapt, cred că autorul n-a făcut altceva decât să dea o formă citibilă propriilor preocupări care, până în momentul naşterii cărţii, putea să-i pară chiar şi lui inefabile. Iar acest exerciţiu de smulgere a semnificaţiilor din cele mai banale întâmplări şi de a le reda cititorilor sub forma unui roman care te acaparează (şi pe care ţi se pare că l-ai scris chiar tu) nu e puţin lucru.

Nu are niciun rost să mă apuc să vă povestesc conţinutul cărţii. Pentru că nu e o carte uşor narabilă, ci mai degrabă un complex de stări sufleteşti care se dezvăluie într-o limbă literară de o prospeţime rar întâlnită la autorii tineri. Toate micile episoade ale romanului strălucesc prin iscusinţa autorului de a îmbrăca esteticeşte până şi cele mai non-lirice experienţe: „În întuneric, în spatele unui bloc, mi-am scos-o şi ea a început să mi-o sugă cumva umil şi trist, fără entuziasm, fără să ridice capul din pământ. Dar tot nu am reuşit să ajung undeva. Pur şi simplu. Ca şi cum sperma venea din inimă, iar inima mea împietrise. Aveam în gură un gust de cenuşă, de pizdă şi singurătate” (p.36). Până şi tabloul anost al „taclagiilor” (cei care stau la taclale, dacă-mi permiteţi această inovaţie lexicală) e înconjurat de o aură a frumuseţii cuminţi, graţie talentului lui Delaskela de a colora cenuşiul: „Dar îmi plac şi cei ce doar ştiu să spună poveşti. Marii povestitori anonimi. Marii palavragii adunaţi în jurul paharelor ordinare de vodcă din cârciumi în care intră doar lumina neagră a dispreţului. Îmi plac şi cei care ştiu, în liniştea inimii lor de lapte, să asculte poveşti.” (p.55)

Aşa cum am spus din titlu, pentru mine Sorin Delaskela este una dintre cele mai plăcute surprize recente. Aşa că nu pot să adaug decât atât: mai vreeeeaaaaau! Mai ales că, aşa cum ne asigură autorul însuşi, „viitorul e un poster uriaş aşezat pe peretele de nord al camerei tale” (p.141). Trebuie să-l privesc atent, pentru că cine ştie ce surprize îmi mai rezervă bucata aia de hârtie spânzurată pe zidul din faţa mea…

Un fragment din întâlnirea Komartin – Delaskela, cu ocazia unei ediţii a Institutului Blecher din acest an:

(Sorin Delaskela, Noaptea pisicilor lungi, ed. Brumar, 2010, 164 p.)