Izgonirea din Rai

Posted: 2010/11/18 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

O carte de poezie de a cărei existenţă ştiam, dar după citirea căreia nu m-am simţit în niciun fel mai… „îmbogăţit”. Poate că nici nu asta era menirea volumului, însă mie mi se pare că rostul versului este să răscolească, să te facă să cazi pe gânduri.

Ioana Bogdan („Anumite femei”) scrie meticulos, dar scrâşnit; se simte o caznă a găsirii metaforei celei mai adecvate (iar lucrul ăsta îi iese de destule ori, deci truda n-a fost zadarnică), însă eu apreciez mai degrabă emoţia neprevăzutului.

Dintr-un punct de vedere al temei volumului, îmi pare că această carte e o lamentaţie matură pe marginea „tranziţiei” ăsteia pe care o închidem, oarecum clişeistic, în termenul de „viaţă”. Însă Ioana Bogdan nu este atât preocupată de parcurs, cât de bornele care îl încadrează. Dese sunt referirile la naştere, la miracolul zămislirii, şi la moarte, văzută ca un punct final în care acumularea de dinainte capătă contur şi consistenţă. Sau, dacă nu, autoarea e perfect conştientă de inutilitatea trăirilor care o preced: „Cobor aici, m-am hotărât. / Dacă e capătul pământului, cu atât mai bine. / Am învăţat degeaba limba păsărilor şi a culorilor, / şi a nunţilor. Numai limba cuvintelor / n-am învăţat-o” (p.38) sau „Nu auzeam decât pianul, fluieratul tău uşor / şi noaptea. // Cer morţii. Mi-e foame. De poamele căzute / şi de pâinea frântă” (p.31).

Până şi inapetenţa afectivă asumată de autoare e redată într-un mod conciliant. Ioana Bogdan nu e dură cu propria persoană. Fatidicele limitări ale ei şi le camuflează sub haina unei naive şi duioase contemplări a rezultatului acestor impotenţe. Unul dintre cele mai frumoase poeme din volum este „Mi-au legat de gât o tăcere”, care vorbeşte exact despre acest fapt: „Va sosi vremea să plecaţi şi-atunci să vă văd. // Oamenii pe care i-am iubit / mi-au legat de gât o tăcere, / pe care am transformat-o în strigăt / către oamenii pe care n-am apucat să-i iubesc. // Oamenii pe care i-am iubit au plecat / încolonaţi în şoapte, / cu flori în mână, / îmbrăcaţi în alb. // Oamenii pe care i-am iubit sunt îngeri. // Însă eu am iubit toţi oamenii / pe care n-am apucat să-i iubesc” (p.55).

Constantă e senzaţia inadaptării. Aidoma unei făpturi izgonite din Rai, Ioana Bogdan nu-şi găseşte rostul nici printre pământeni („Acum mă întâlnesc cu foste cunoştinţe uimite / să mă vadă / aşa schimbată, aşa la casa mea. Tu eşti? Să nici nu te recunosc. // Da, eu sunt. Am probe că exist” – „Romantism”, p.40), dar nici nu găseşte consolarea perfectă în misticism („Frumuseţeo, dacă te cheamă Eva şi ne zăreşti / goliciunea, îmbracă-te în rochie albă, muşcă-ţi / buzele, leagă-te / la ochi, ca să nu cazi / în păcat. // Avem totul. // Şi mâine dacă mor, tot mă întorc” – „Lumină târzie”, p.47).

„Anumite femei” e un volum vag programatic, cu sclipiri incontestabile de talent şi acuitate; ceea ce nu i-a ieşit autoarei e creionarea unui mesaj unitar, care să individualizeze mesajul cărţii. Cauza?  Prea puţină coerenţă, forţă neexploatată la maximum, deşi, aşa cum spuneam, se găsesc dese momente de lirism perfect. Totuşi, per ansamblu, e un volum „tăiat” şi neînchegat.

(Ioana Bogdan, Anumite femei, 64 p., ed. Cartea românească, 2007)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s