Mă găsesc într-o stare ciudată, din cauza căreia lectura a coborât între preocupările mele zilnice pe un loc total neinteresant. Sper să se încheie cât de curând etapa asta de sihăstrie şi să-mi revin din letargie.
Totuşi, am avut chef de poezie. Da, ştiu că sună straniu, însă poezia, prin darul ăsta al conciziei şi al comprimării emoţiei, îmi poate face bine. Şi pentru că mi-a plăcut „Cinema la mine-acasă”, am vrut, aşa cum spuneam în postarea mea anterioară, să continuu cu „Moartea parafină”, cel mai recent volum de poezie al lui Robert Şerban.
Nu găsesc mari diferenţe între „Cinema…” şi „Moartea parafină”. Stilul e acelaşi, ceea ce e bine, pentru că înseamnă că autorul îl are. Poate că „Moartea parafină”, deşi pierde un pic din umorul volumului anterior, câştigă prin gravitate, prin sobrietate. Autorul are aceleaşi obsesii (în sensul ne-medical al termenului, fireşte), însă le tratează de pe poziţia unui om care a înţeles, totuşi, câte ceva. Nu mai găsim mirarea copilului curios, ci înţelegerea cuminte şi resemnată specifică maturului: „mi-a murit un prieten / e ca şi cum aş fi rămas fără o mână / sunt tot eu / dar nu mai sunt eu tot” (p.55). Prezenţa cotidianului, cu multiplele sale instantanee, irumpe deseori în pagină, dând senzaţia unui autor care înregistrează înfometat toate faţetele viului: „stau în buricul unui oraş străin / şi întorc capul în toate părţile / în căutarea a ceva bun de fotografiat / a încă ceva // uite la mulatra asta / ce se desprinde din grup / vine spre mine îmi întinde un canon îmi ciripeşte în engleză / să fac o poză în care probabil toţi au ieşit cu ochii închişi // ia uite-i pe ăia cum se sărută / ţoc ţoc ţoc” (p.74-75). Neimplicarea comodă e sugerată de lipsa de identificare cu vreunul dintre tablourile zilnice şi, mai ales, de nemiloasa constatare că „nimic mai trist / decât să vezi atâtea şi-atâtea poze / iar tu să nu fii în niciuna dintre ele” (p.76).
Există, şi aici, o infuzie consistentă de metafizic, tratat acum cu mai puţină răzvrătire şi cu mult mai multă smerenie: „ştiu locul / unde vântul / umflă / plămânii morţilor / şi apoi / îi ridică / la cer” (p.77) sau „vin dintr-o ţară / în care crucile / nu fac / niciodată / păianjeni / la / subţiori” (p.20).
Îmi place şi delicata simetrie/corespondenţă pe care Robert Şerban o conferă structurii volumelor sale, văzute, fiecare, ca un nou instrument de atac al problemelor neelucidate, pe care versul se chinuie să le dezlege. Dacă „Cinema…” începea cu poemul „Ca să pot scrie”, unde îl vedem pe autor aşezându-se la masa de scris şi crescând versuri în pagină precum „bulgării de pământ un mormânt proaspăt”, „Moartea parafină” se deschide tot cu o „pregătire” a armelor cu care poetul încearcă să înţeleagă lumea: „scot din poem / versuri întregi / şi / cuvinte / unul / după / altul / îl pregătesc / îi fac / vârf” (p.5-6).
Deci, mi-a plăcut şi „Moartea parafină”. Acum, la final, vă spun că există în volum o poezie care m-a mişcat până la lacrimi. O voi transcrie, integral, aici: „m-am urcat pe casa / în care tata /bunicul / străbunicul / s-au născut / şi /şi-au trăit viaţa // am încălecat-o / aşa cum încaleci un cal / dacă ai vreodată norocul / şi m-am prins cu amândouă mâinile / de coama acoperişului // mi-am simţit inima sus / mai sus ca niciodată / încât a trebuit să-nchid ochii / ca să nu ţâşnească prin ei / şi să-mi zboare” („Inima sus”, p.70-71). Bravo, Robert Şerban!
(Robert Şerban, Moartea parafină, 88 p., ed. Cartea românească, 2010)
Cu cărţile pe faţă 