Arhivă pentru noiembrie, 2010

… din popor, care reuşeşte, în sfârşit, să-l facă pe celebrul Pretextat Tach, scriitor nobelizat, să vorbească despre trecutul lui şi despre motivele care l-au împins în mizantropia sa, ajunsă deja proverbială. Cam ăsta e subiectul acestui roman.

Mi-e greu să-l numesc roman, pentru că nu e decât o suită de dialoguri. Dar e o lectură plăcută pentru o duminică dimineaţă, în care pacră toate lâncezesc. te mai scoate din amorţire.

N-am prea mare încredere în talentul scriitoarei Amélie Nothomb. Citesc stupefiat că „scoate” câte un roman în fiecare an. Genul ăsta de dozare inginerească a talentului mi se pare prea lucrativă ca s-o pot lua în serios. Cu toate astea, nu pot să neg că măcar unele dintre cărţile ei îţi pot provoca momente de „uitare-de-sine”, la care toţi tânjim din când în când (să nu-ndrăzniţi să combateţi ideea asta, că n-aveţi cum!). Am citit şi „Cosmetica duşmanului” (care mi-a plăcut mai mult decât „Igiena asasinului”, cartea de faţă), şi „Antichrista” (şocantă doar prin titlu, că-n rest…).

„Igiena asasinului” prezintă, aşa cum am spus mai sus, dialogul dintre bătrânul scriitor arogant, meschin şi funciarmente nepoliticos, aflat cu doar 2 luni înainte de moarte, cu câţiva jurnalişti dornici de a-i smulge autorului un ultim şi genial interviu. Date fiind elocinţa şi refuzul de a vorbi cu oameni care-i sunt inferiori, toate demersurile ziariştilor eşuează. Cel puţin până în momentul în care, aidoma basmelor în care prâslea reuşeşte să-l dovedească pe zmeu, pragul casei îi este călcat de o tânără jurnalistă care pare să-şi fi făcut temeinic temele în ceea ce-l priveşte pe Pretextat. De aici începe, de fapt, acţiunea cărţii. Discuţia dintre cei doi capătă conotaţii adânci, creşte în intensitate, e presărată cu injurii, cu rugăminţi, cu schimbări brutale de rol şi de forţă. Secretul teribil al scriitorului (un asasinat justificat prin dorinţa de a-i dărui prietenei lui, care se întâmplă să-i fie şi verişoară, darul eternităţii şi al încremenirii într-un decor paradisiac) se dezvăluie treptat, într-un bine calculat dozaj al intensităţii. Nu voi dezvălui nici conţinutul discuţiilor (care fac dese trimiteri la divinitate, la rostul existenţei, dar şi la literatură şi la autorii ei), nici finalul în care dialogul devine un simplu monolog al celui mai puternic.

În ceea ce priveşte stilul… Hmm. Fiind vorba de o carte construită pe scheletul unui dialog spumos, farmecul ei derivă mai degrabă din puterea de convingere a personajelor (unul împotriva celuilalt) decât din brodarea indirectă a autorului care doar consemnează faptele. Pare că urmăreşti un meci de tenis, mutându-ţi privirea sacadat, dintr-o parte într-alta a terenului, curios de intensitatea replicii adversarului. Adică aici avem verb, nu adjectiv.

Nu e o carte mare, evident. E doar o plăcută metodă de a pierde timpul de duminică dimineaţa cu un pic de folos. Şi lucrul ăsta chiar că nu-i de lepădat. Mai ales că eu sunt un maestru al pierderii timpului fără niciun folos, de cele mai multe ori. 🙂

(Amélie Nothomb, Igiena asasinului, 202 p., ed. Polirom, 2009, trad. de Giuliano Sfichi)

Cunoscuţii mei ştiu că sunt îndrăgostit iremediabil de Ana Blandiana. Declicul s-a produs în momentul în care am terminat de citit romanul „Sertarul cu aplauze”, care în continuare mi se pare unul dintre cele mai bune romane ale literaturii române din a doua jumătate a secolului trecut. Asta în ciuda criticii de specialitate care, cel puţin prin Nicolae Manolescu, a clasat cartea ca fiind cel mult „neinteresantă”. În fine, nu mă războiesc cu ei. Dacă o să mă credeţi pe cuvânt, vă spun cu inima deschisă că e o carte fascinantă.

Am descoperit, ulterior, volumele de poezie ale autoarei, precum şi cărţile de eseuri. De fiecare dată, o prezenţă proaspătă, în privinţa căreia lirismul n-a făcut rabat de la rostirea pe şleau a unor adevăruri mai mult sau mai puţin dureroase. La fel ca în cazul Doinei Cornea, stilul Anei Blandiana nu-şi refuză luxul de a şoca, folosind cele mai curate şi inocente cuvinte.

Cu toate acestea, volumul „Patria mea A4” e niţel mai cuminte. Înverşunarea molcomă de odinioară (care putea zămisli imaginea poporului român ca fiind „vegetal”) se topeşte într-o blândă încercare de coabitare cu desacralizarea, cu pierderea sensurilor iniţiale, cu luciditatea. Volumul cuprinde „poeme noi”, după cum ne anunţă subtitlul, însă pliabile perfect pe vechile „obsesii” ale autoarei. Ana Blandiana are în continuare talentul martorului mut, care-ţi arată din priviri cât de superficială şi lipsită de spirit e lumea înconjurătoare. Deficitul de orizonturi, pe care autoarea îl detectează la contemporani, nu e redat cu disperare, ci cu maturitatea unui om aflat într-un colţ al peisajului, şi din care pare să nici nu facă parte: „ei trec pe role / cu căştile bubuind la urechi, / cu ochii fixaţi pe monitoare, / fără să observe frunzele care cad, / păsările care pleacă, / ei trec pe role / şi peste ei trec rulând anotimpurile / vieţilor lor / şi anii, şi veacurile / fără să înţeleagă despre ce este vorba. / ei trec pe role / printre umbre ale realităţii / despre care cred că există / şi printre personaje care li se par oameni, / mecanisme / create de alte mecanisme / după chipul şi asemănarea acestora, / în timp ce dumnezeu / coboară printre ei / şi învaţă să meargă pe role / ca să îi poată salva” („pe role”, p.35).

La Ana Blandiana se găseşte un viguros şi nedisimulat respect simetric pentru viaţă şi pentru ceea ce urmează acesteia. Cu origini în educaţia religioasă pe care a primit-o de la tatăl ei, această concepţie merge dincolo de beneficiile vieţii trăite frumos. Cu alte cuvinte, scriitoarea crede într-o continuitate sferică atât a frumuseţii traseului exemplar, cât şi a singurătăţii fără ieşire: „mă uit la ei şi mă mir / cât sunt de singuri. / şi cât de vinovaţi sunt / că sunt singuri. / mă uit la ei îndelung / şi mă întreb – / câtă singurătate / este în stare să îndure fiecare, / înainte să moară de singurătate? / dar după?” (s.m., „singuri”, p.89).

Poeta vorbeşte şi despre posibilitatea creării unei patrii personale, născută din dorinţa de a îmbrăca neliniştile proprii în hainele unei noi orânduiri. Sătuli de modul în care ne sunt conduse destinele, avem capacitatea de a ne proiecta, în mic, o felie de viaţă care să ne mântuiască: „aici este patria neliniştii, / gata să se răzgândească / din clipă în clipă / şi, totuşi, nerenunţând să aştepte / ceva nedefinit. […] / aici este patria neliniştii: / voi reuşi vreodată / să descifrez urmele care nu se văd, / dar eu ştiu că există şi aşteaptă / să le trec pe curat / în patria mea a4?” („patria neliniştii”, p.145).

Într-o patrie din care Dumnezeu a fugit, lucrurile continuă să se mişte inerţial. Ana Blandiana nu se înfurie, nu trage semnale de alarmă, nu se jeleşte şi nu judecă. Odată paradisul pierdut, singura reacţie inteligentă e redarea sumbră a unui decor din care lipseşte suflul, din care spiritul s-a retras, înspăimântat de goliciunea obscenă a timpurilor. Patria fără Dumnezeu şi-a închis până şi bisericile, într-o melancolică şi splendidă inconştienţă: „biserici închise / ca nişte case cu proprietarul plecat / fără să spună pe cât timp, / fără să lase adresa. / în jurul lor oraşul / roteşte tramvaie şi biciclete, / claxoane, reclame, / locuitorii grăbiţi / vând şi cumpără, vând şi cumpără, / mănâncă în mers / şi, din când în când, obosiţi, / se opresc să bea o cafea / la o măsuţă pe trotuarul / de lângă o catedrală din secolul XI, / pe care o privesc fără să o vadă, / pentru că vorbesc la telefon / şi fără să se întrebe / cine este cel ce a locuit cândva / într-o casă atât de mare” („biserici închise”, p.25).

În concluzie, un volum de poezie excepţional; un must-have pentru orice iubitor de versuri în acest trist noiembrie târziu.

(Ana Blandiana, Patria mea A4, 153 p., ed. Humanitas, 2010)

M-am enervat. Scrisesem deja comentariul la cartea asta, când mi-a dispărut totul. Aşa că acum va trebui să fac un salt regresiv şi să-mi aduc aminte ce voiam să spun. Sau nu.

Ziceam că Amos Oz e, pentru mine, unul dintre acei scriitori cărora le-ai citit o carte, dar nu te-a convins şi încerci să-i mai dai o şansă. Acum vreo 6 ani am citit „Cum să lecuieşti un fanatic” şi am rămas cu impresia că era un mic manual de învăţăminte cuminţi, cu care oricum n-ai fi putut scoate un fanatic din convingerile lui. Dar, ştiind că Amos Oz e considerat un mare scriitor, am zis să mai încerc o dată.

Aşa am ajuns la „Cum să cunoşti o femeie”. Personajul principal e Yoel, agent al serviciilor secrete israelite, ieşit la pensie. Locuieşte cu mama, soacra şi fiica. Soţia, Ivria, moare în condiţii suspecte, deşi e vorba, probabil, de un accident nefericit (electrocutare). Are nişte vecini dubioşi (lesne încadrabili la weirdos, după umila-mi părere): fratele vecinei îl invită să facă sex cu sora lui, ca şi cum ăsta ar fi cel mai normal lucru din lume. Mă rog… După moartea soţiei, Yoel îşi dă seama că întreg clasamentul priorităţilor se schimbă pentru el. Dacă până mai ieri era considerat unul dintre cei mai capabili oameni ai sistemului, astăzi crede că rostul lui e de a avea grijă de fiica sa epileptică, Netta. Pentru că îşi auto-asumă o asemenea sarcină, el va refuza să îndeplinească o ultimă cerinţă a serviciului său. Un om va fi asasinat, din această cauză. Yoel ajunge în postura celui măcinat de o dilemă psihologică. Ce e mai important, mai util, mai etic? Personajul oscilează între satisfacţia datoriei părinteşti şi eroziunea remuşcării de a auzi că un om a fost asasinat oarecum din vina sa (a lui Yoel, adică), prin refuzul de a participa la acea operaţiune. Şi, ca să iasă din această chestiune, se apucă de grădinărit. Nu râdeţi, aşa e cartea!

Până la urmă, ce înseamnă să cunoşti o femeie? Şi despre care femeie e vorba? Despre soţia sa moartă (nu vom şti niciodată adevărul, iar chestiunile din trecut primesc o altă lumină, după moartea ei inexplicabilă)? Despre mama şi soacra sa? Despre Netta, pe care o sufocă, oarecum compensator, şi care se va decide să se înroleze, în ciuda tuturor opreliştilor? Despre vecina nimfomană, care vede în acuplare crearea unei legături indestructibile? Despre toate acestea? Şi, dacă aşa este, care o fi morala? Yoel eşuează cam peste tot, ceea ce înseamnă că e mai bine să-ţi vezi de ale tale. N-are rost să te străduieşti. Trăim într-un determinism amar.

Recunosc că s-ar putea ca romanul să nu-mi fi fost pe plac independent de valoarea sa artistică. Pentru că nu degeaba nu mi-a plăcut niciuna dintre ultimele 3 cărţi citite. E vina mea. Sau cel puţin aşa cred. Nu mai am abilitatea de a absorbi literatură. Am intrat într-o pauză. A gustului.  Sper că următoarea carte va sparge vraja. Pentru că de citit oricum nu mă las. Numai că nu sunt foarte reader-friendly these days. Mi-a trece.

(Amos Oz, Să cunoşti o femeie, 392 p., ed. Polirom, 2004, trad. de Antoaneta Ralian)

O carte de poezie de a cărei existenţă ştiam, dar după citirea căreia nu m-am simţit în niciun fel mai… „îmbogăţit”. Poate că nici nu asta era menirea volumului, însă mie mi se pare că rostul versului este să răscolească, să te facă să cazi pe gânduri.

Ioana Bogdan („Anumite femei”) scrie meticulos, dar scrâşnit; se simte o caznă a găsirii metaforei celei mai adecvate (iar lucrul ăsta îi iese de destule ori, deci truda n-a fost zadarnică), însă eu apreciez mai degrabă emoţia neprevăzutului.

Dintr-un punct de vedere al temei volumului, îmi pare că această carte e o lamentaţie matură pe marginea „tranziţiei” ăsteia pe care o închidem, oarecum clişeistic, în termenul de „viaţă”. Însă Ioana Bogdan nu este atât preocupată de parcurs, cât de bornele care îl încadrează. Dese sunt referirile la naştere, la miracolul zămislirii, şi la moarte, văzută ca un punct final în care acumularea de dinainte capătă contur şi consistenţă. Sau, dacă nu, autoarea e perfect conştientă de inutilitatea trăirilor care o preced: „Cobor aici, m-am hotărât. / Dacă e capătul pământului, cu atât mai bine. / Am învăţat degeaba limba păsărilor şi a culorilor, / şi a nunţilor. Numai limba cuvintelor / n-am învăţat-o” (p.38) sau „Nu auzeam decât pianul, fluieratul tău uşor / şi noaptea. // Cer morţii. Mi-e foame. De poamele căzute / şi de pâinea frântă” (p.31).

Până şi inapetenţa afectivă asumată de autoare e redată într-un mod conciliant. Ioana Bogdan nu e dură cu propria persoană. Fatidicele limitări ale ei şi le camuflează sub haina unei naive şi duioase contemplări a rezultatului acestor impotenţe. Unul dintre cele mai frumoase poeme din volum este „Mi-au legat de gât o tăcere”, care vorbeşte exact despre acest fapt: „Va sosi vremea să plecaţi şi-atunci să vă văd. // Oamenii pe care i-am iubit / mi-au legat de gât o tăcere, / pe care am transformat-o în strigăt / către oamenii pe care n-am apucat să-i iubesc. // Oamenii pe care i-am iubit au plecat / încolonaţi în şoapte, / cu flori în mână, / îmbrăcaţi în alb. // Oamenii pe care i-am iubit sunt îngeri. // Însă eu am iubit toţi oamenii / pe care n-am apucat să-i iubesc” (p.55).

Constantă e senzaţia inadaptării. Aidoma unei făpturi izgonite din Rai, Ioana Bogdan nu-şi găseşte rostul nici printre pământeni („Acum mă întâlnesc cu foste cunoştinţe uimite / să mă vadă / aşa schimbată, aşa la casa mea. Tu eşti? Să nici nu te recunosc. // Da, eu sunt. Am probe că exist” – „Romantism”, p.40), dar nici nu găseşte consolarea perfectă în misticism („Frumuseţeo, dacă te cheamă Eva şi ne zăreşti / goliciunea, îmbracă-te în rochie albă, muşcă-ţi / buzele, leagă-te / la ochi, ca să nu cazi / în păcat. // Avem totul. // Şi mâine dacă mor, tot mă întorc” – „Lumină târzie”, p.47).

„Anumite femei” e un volum vag programatic, cu sclipiri incontestabile de talent şi acuitate; ceea ce nu i-a ieşit autoarei e creionarea unui mesaj unitar, care să individualizeze mesajul cărţii. Cauza?  Prea puţină coerenţă, forţă neexploatată la maximum, deşi, aşa cum spuneam, se găsesc dese momente de lirism perfect. Totuşi, per ansamblu, e un volum „tăiat” şi neînchegat.

(Ioana Bogdan, Anumite femei, 64 p., ed. Cartea românească, 2007)

În urmă cu ceva vreme mă gândeam că toţi aceia care se dau mari specialişti în ceea ce se cheamă creative writing sunt nişte bieţi impostori, care-şi ascund frustrările în spatele unor lecţii date, evident, cu cele mai bune intenţii. Nu cred nici acum că există reţete bine bătute în cuie pentru a scoate artă din înşiruirea banală a câtorva cuvinte. Adică nu pot concepe, încă, faptul că literatura se poate naşte cu metodă. Mai degrabă cred în imensa ei splendoare spontană decât într-o grilă logică prestabilită. Mie îmi plac muzele, nu algoritmii.

Totuşi, cred că unele cursuri de gen pot fi utile, mai ales în condiţiile în care te înhami la un proiect literar fără să ai habar cum poţi obţine suspans, emoţie, sentiment. Chiar dacă nu ţi se dă mură-n gură, ai măcar certitudinea că nu baţi câmpii cu graţie. Şi ăsta e un punct de plecare. Ryu Murakami l-a ratat. Sau o fi avut profesori proşti de creative writing.

Restul textului, pe suspans.ro.

(Ryu Murakami, În supa miso, ed. Polirom, 2006, trad. de Florin Oprima, 2006)

 

Mă găsesc într-o stare ciudată, din cauza căreia lectura a coborât între preocupările mele zilnice pe un loc total neinteresant. Sper să se încheie cât de curând etapa asta de sihăstrie şi să-mi revin din letargie.

Totuşi, am avut chef de poezie. Da, ştiu că sună straniu, însă poezia, prin darul ăsta al conciziei şi al comprimării emoţiei, îmi poate face bine. Şi pentru că mi-a plăcut „Cinema la mine-acasă”, am vrut, aşa cum spuneam în postarea mea anterioară, să continuu cu „Moartea parafină”, cel mai recent volum de poezie al lui Robert Şerban.

Nu găsesc mari diferenţe între „Cinema…” şi „Moartea parafină”. Stilul e acelaşi, ceea ce e bine, pentru că înseamnă că autorul îl are. Poate că „Moartea parafină”, deşi pierde un pic din umorul volumului anterior, câştigă prin gravitate, prin sobrietate. Autorul are aceleaşi obsesii (în sensul ne-medical al termenului, fireşte), însă le tratează de pe poziţia unui om care a înţeles, totuşi, câte ceva. Nu mai găsim mirarea copilului curios, ci înţelegerea cuminte şi resemnată specifică maturului: „mi-a murit un prieten / e ca şi cum aş fi rămas fără o mână / sunt tot eu / dar nu mai sunt eu tot” (p.55). Prezenţa cotidianului, cu multiplele sale instantanee, irumpe deseori în pagină, dând senzaţia unui autor care înregistrează înfometat toate faţetele viului: „stau în buricul unui oraş străin / şi întorc capul în toate părţile / în căutarea a ceva bun de fotografiat / a încă ceva // uite la mulatra asta / ce se desprinde din grup / vine spre mine îmi întinde un canon îmi ciripeşte în engleză / să fac o poză în care probabil toţi au ieşit cu ochii închişi // ia uite-i pe ăia cum se sărută / ţoc ţoc ţoc” (p.74-75). Neimplicarea comodă e sugerată de lipsa de identificare cu vreunul dintre tablourile zilnice şi, mai ales, de nemiloasa constatare că „nimic mai trist / decât să vezi atâtea şi-atâtea poze / iar tu să nu fii în niciuna dintre ele” (p.76).

Există, şi aici, o infuzie consistentă de metafizic, tratat acum cu mai puţină răzvrătire şi cu mult mai multă smerenie: „ştiu locul / unde vântul / umflă / plămânii morţilor / şi apoi / îi ridică / la cer” (p.77) sau „vin dintr-o ţară / în care crucile / nu fac / niciodată / păianjeni / la / subţiori” (p.20).

Îmi place şi delicata simetrie/corespondenţă pe care Robert Şerban o conferă structurii volumelor sale, văzute, fiecare, ca un nou instrument de atac al problemelor neelucidate, pe care versul se chinuie să le dezlege. Dacă „Cinema…” începea cu poemul „Ca să pot scrie”, unde îl vedem pe autor aşezându-se la masa de scris şi crescând versuri în pagină precum „bulgării de pământ un mormânt proaspăt”, „Moartea parafină” se deschide tot cu o „pregătire” a armelor cu care poetul încearcă să înţeleagă lumea: „scot din poem / versuri întregi / şi / cuvinte / unul / după / altul / îl pregătesc / îi fac / vârf” (p.5-6).

Deci, mi-a plăcut şi „Moartea parafină”. Acum, la final, vă spun că există în volum o poezie care m-a mişcat până la lacrimi. O voi transcrie, integral, aici: „m-am urcat pe casa / în care tata /bunicul / străbunicul / s-au născut / şi /şi-au trăit viaţa // am încălecat-o / aşa cum încaleci un cal / dacă ai vreodată norocul / şi m-am prins cu amândouă mâinile / de coama acoperişului // mi-am simţit inima sus / mai sus ca niciodată / încât a trebuit să-nchid ochii / ca să nu ţâşnească prin ei / şi să-mi zboare” („Inima sus”, p.70-71). Bravo, Robert Şerban!

(Robert Şerban, Moartea parafină, 88 p., ed. Cartea românească, 2010)