Arhivă pentru 2010/10/30

Nu intenţionasem să cumpăr cartea asta. Dar nu pentru c-aş fi avut ceva împotriva ei, Doamne fereşte! Voiam neapărat să citesc „Moartea parafină”, cel mai recent volum de poezie al bănăţeanului Robert Şerban. Am şi găsit-o dar, văzând că mai există şi volumul ăsta în librărie, le-am cumpărat pe amândouă. Şi m-am hotărât să le citesc în ordine cronologică. De aceea am început cu „Cinema la mine-acasă”, apărut în 2006 la Cartea românească.

Pe Robert Şerban nu-l cunosc personal. Ţin minte, însă, o întâmplare al cărei protagonist a fost el (de fapt, nici nu e o întâmplare în sensul livresc al termenului) şi la care am participat şi eu. Eram la Zilele revistei Familia, acum câţiva ani (probabil 2006) şi stăteam liniştit pe scaun în incinta Teatrului de Stat din Oradea, aşteptând să văd ce ne pregăteşte scena. Acolo erau Ioan Moldovan, Traian Ştef, Mircea Bradu, plus câţiva poeţi care urmau să citească din creaţiile proprii. În spatele meu, pe rândul imediat următor, erau câţiva inşi mai gălăgioşi, din cauza cărora, uneori, cuvintele de pe scenă nu ajungeau intacte până la mine. M-am enervat, însă, ca să nu intru în categoria ţaţelor care admonestează condescendent alţi spectatori la teatru, am tăcut. La un moment dat, Ioan Moldovan anunţă că următorul poet prezent la Oradea care va citi câte ceva e Robert Şerban. Rumoare în rândul următor aceluia pe care stăteam eu. Fără prea multe fasoane, un tânăr înalt o zbugheşte, din spatele meu, pe scenă, ia microfonul şi spune că nu s-a pregătit cu nicio poezie (toată această justificare avea ceva frumos de copilăresc) dar că, dacă i se acordă un minut să transcrie din cap una mai scurtă, o va şi citi ulterior. Ioan Moldovan, ca o gazdă perfectă ce este, şi-a dat, evident, acordul. Robert Şerban scrie repede pe un bileţel câteva rânduri, se ridică în picioare, ia microfonul şi citeşte următoarea poezie („Poate”), pe care am regăsit-o în volumul de faţă: „din maşina sport / coboară două femei înalte / cu fustele scurte cât latul de palmă / sunt atât de frumoase atât de frumoase / încât numai gândul că poate sunt curve / mă mai linişteşte”. (p.39) Sala izbucneşte în râsete şi aplauze.

Aşa e Robert Şerban. Şi tot volumul acesta e la fel. Un ochi mereu curios, o privire percutantă, dublată de un umor sănătos şi de darul de a nu escamota urâtul din lume. La Robert Şerban, metafora nu se naşte din splendoarea versului, ci din firescul unei imagini pe care numai un ochi talentat îl poate surprinde în totalitatea sa: „o mamă şterge cu dosul palmei / bărbia fiului care mănâncă // e bătrână / are părul de culoarea cremenii / şi mâna atât de uscată / încât / după ce fiul i-o sărută / începe / să fumege / încet” („fum”, p.54).

Poetul face dese trimiteri la imagologia unei copilării fericite. Însă, acum, o priveşte prin grila de interpretare senzorială a adultului, care detectează în peisajul bucolic şi nuanţe ale unui refuz al plăcerilor „incorecte”: „am tăiat porcul / i-am scos şuncile şi le-am sărat / i-am pus carnea la fum / i-am scurs beregata / iar din plămâni din ficat maţe şi splină / am făcut sângerete // am tăiat porcul / un an întreg am mâncat din el / şi mi s-a părut că viaţa / e foarte frumoasă” („mi s-a părut”, p.47).

Discrete interogaţii metafizice mai găsim în volum, alături de tablouri de o vivacitate perfectă, într-un ansamblu care nu pare deloc încărcat. Robert Şerban pare să vadă totul şi, dacă i se pare că a ratat ceva, recurge imediat la registrul universal, într-o duioasă compensaţie: „de fiecare dată când mă uit la cer / mă întreb / dacă lui Dumnezeu nu i se face rău / când ne priveşte de la o înălţime / aşa de mare” (p.48).

Poezia care dă titlul volumului e uşor diferită de tonul general al cărţii. Se întâlnesc acolo autoironia şi satisfacţia împlinirii la nivel de gonade a unor neputinţe sufleteşti. Pentru că e emotiv (şi „prost”, după propria descriere), poetul lăcrimează la filme, iar domnişoarele care-i stau în preajmă se topesc în faţa unui bărbat care-şi exhibă latura sensibilă (numai în literatură există asemenea femei, vă spun eu…). Prin urmare, „ele au toate aceeaşi reacţie / mă iau în braţe / mă strâng la piept / mă mângâie pe cap / uneori îmi şterg ochii / ce femeie rezistă unui bărbat care plânge? // acasă / la filme despre moarte / despre viaţă / eu plâng şi fut” (p.42). Ceea ce, of course, vă doresc şi vouă. Că tot e week-end şi avem timp. 🙂

(Robert Şerban, Cinema la mine-acasă, 80 p., ed. Cartea românească, 2006)