Arhivă pentru 2010/10/21

A trecut ceva vreme de când n-am mai avut curajul să deschid o carte de-a Hertei Müller. Pentru cârcotaşi: faptul că am citit acum „Călătorie într-un picior” n-are nimic de-a face cu vizita Hertei Müller la Bucureşti de la sfârşitul lunii trecute. Nu aşa îmi aleg lecturile.  Ba chiar vă spun că am început s-o citesc pe scriitoarea germană (da, germană, nu româncă!) înainte de a fi primit Nobelul pentru literatură. Scurt.

De ce spun că mi-a lipsit curajul să mă reapuc de vreun roman al acestei autoare? Pentru că, aşa după cum afirma Alexandru Paleologu despre Emil Cioran (şi păstrând, evident, proporţiile, că-mi cunosc lungul nasului), am senzaţia că Herta Müller  a scris toată viaţa ei o singură carte, de fapt. În mai multe volume, cărora le-a dat nume fanteziste.  Îmi place enorm sinceritatea acestei scriitoare, cât şi faptul că declară cu inima deschisă că ea scrie pentru ca să poată trăi şi , deci, recunoaşte caracterul curativ al propriului talent. Şi vorbim de talent, nu glumă. Herta Müller nu se pierde în adâncimi epice. Rândurile ei par fotografii alb-negru, într-o austeritate tulburătoare a detaliului, însă cu atât mai şocantă. Forţa sugestivă este fantastică. Din numai câteva cuvinte, aparent haotice, reuşeşte să-ţi creeze impresia că lucrurile se întâmplă exact sub ochii tăi.

Romanul acesta e primul pe care autoarea l-a scris după plecarea din România. Apărută în 1989, cartea ne-o aduce în prim-plan pe Irene  (un alter-ego al autoarei), femeia care se refugiază într-o patrie de rezervă. Întreaga carte e construită pe zbuciumul interior al femeii care e suficient de chibzuită încât să-şi dea seama că noua casă respiră libertatea prin toţi porii, dar şi destul de melancolică şi prizonieră a trecutului încât fantomele groteşti ale celeilalte ţări s-o urmărească în continuare. Iscoditoare, cu o acuitate ieşită din comun, cu un ochi critic de o rară exigenţă, Irene scrutează noua realitate şi o îmbină involuntar cu frânturi ale existenţei din ţara pe care a lăsat-o în urmă. După ani întregi în care suspiciunea fusese a doua natură a fiecărui individ, e firesc ca orice întâlnire cu neprevăzutul s-o transforme pe Irene într-o persoană aproape asocială (vezi greutatea închegării unei relaţii fireşti cu Thomas ori Franz). Ne sunt relatate ciocnirile cu birocraţia vestică, diferenţele de nuanţă între dorinţele unor oameni care nu împart aceeaşi bucată de trecut, imposibilitatea adaptării la un ritm de viaţă care evacuează complet din structura sa orice formă de evazionism sfios (dacă nu faci faţă, nu eşti cruţat) ş.a.m.d.

Toată cartea (la fel ca şi celelalte purtând aceeaşi semnătură) vibrează a poezie. Herta Müller nu scrie o proză clasică (în sensul cel mai perimat al termenului); la ea, epicul ia forma unor vase comunicante, care stabilesc legături între sentimentele unui dezrădăcinat şi cerinţele noii vieţi; între agăţarea maladivă de un trecut care ştii că te-a alungat şi adaptarea la un nou habitat; între prozaismul arid al asfaltului neprietenos şi bucuria misterios-poetică a unei pene de porumbel găsită în casă. Legătura cu teroarea trecutului se simte doar în respiraţia străină pe care Irene o detectează atunci când citeşte o scrisoare venită de la prietenii rămaşi în România. Felia mică de aer de acasă care însoţeşte păcatul izbăvirii prin fugă.

Totul se leagă. Firescul trebuie să se simtă ca la el acasă. Când ţi-e frică, bagi capul sub plapumă. După ce spaima ţi-a trecut, revii la suprafaţă. Şi ajungi să nu te mai temi atât de tare dacă descoperi că elefantul din sufragerie e tot acolo. Începi să te obişnuieşti. E doar o altă formă a fericirii. Libertatea ia forma vasului în care o torni. Şi acum ai voie să te bucuri de ea, dragă Irene.

(Herta Müller, Călătorie într-un picior, 196 p., ed. Humanitas fiction, 2010, trad. de Corina Bernic)