V-am spus eu cândva că mi se întâmplă să fac pasiuni pentru câte-un autor. De cele mai multe ori, păţesc lucrul ăsta cu autori străini. În momentul în care-i descopăr, mi se pare că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. Nu mică mi-a fost mirarea, anul acesta, să constat că şi Dinu Pillat e unul dintre scriitorii cu care rezonez puternic. Îmi place atât de mult scriitura acestui autor, încât îmi pare foarte rău (mă cuprinde o tristeţe iremediabilă, vorba poetului) că a scris atât de puţin. Şi, dacă tot mi se-arată de-un bilanţ, cât de curând, declar aici, pe onoarea mea de pionier, că „Aşteptând ceasul de apoi” este cartea mea preferată pentru 2010.
După ce am citit-o, am căutat prin anticariate şi restul romanelor lui Dinu Pillat. Am găsit doar „Moartea cotidiană”, despre care e vorba în postarea asta. Oricum, nu disper, pentru că pe coperta a patra a romanului „Aşteptând ceasul de apoi” ni se spune că e prima carte din seria de autor Dinu Pillat. Aşadar, cu puţintică răbdare, o să găsesc şi „Tinereţe ciudată”, primul său roman. Cât de curând.
„Moartea cotidiană” prezintă într-o cheie metaforică declinul unei lumi. Familia profesorului Justinian Ionescu nu e decât configurarea în mic a unui univers pe cale de dispariţie: mica burghezie, faţă în faţă cu evoluţia evenimentelor. Nicăieri pe parcursul romanului nu întâlnim vreo referinţă istorică, însă modul în care sunt desenate cele două zile şi o noapte din destinul acestei familii vorbeşte de la sine. Cartea e structurată în 3 părţi („O zi”, „O Noapte”, „O altă zi”), fiecare dintre acestea scoţând în relief morbiditatea lentă a unei vieţi trăite sub semnul rutinei absolute. Aceasta e una din cheile în care poate fi citit romanul: moartea cotidiană nu e nimic altceva decât parcursul mecanic pe care fiecare membru al familiei trebuie să-l parcurgă zilnic, în aşteptarea resemnată a unui final. Justin e căsătorit cu Ana, stâlpul casei, care se priveşte des în oglindă şi care, în lipsa unor activităţi cotidiene fructuoase, rememorează părţi mai mult sau mai puţin fericite din trecutul ei. Au împreună un băiat, Sandu, student, a cărui tentativă de evadare din chingile unui destin anonim se consumă prin gustarea excesului. În postfaţa cărţii, Monica Pillat chiar spune lucrul acesta: că eroii romanului nu au altă scăpare din acest cotidian decât fie lehamitea (cum e cazul lui Justin, căruia îi e lene până şi să salute oamenii pe stradă, în drum spre metrou), fie spargerea tiparelor (cazul lui Sandu, care bea în fiecare seară şi-şi găseşte adăpost pe la câte-o tânără generoasă). Nu există, aşadar, cale de mijloc. Sau, dacă ea există (cum se întâmplă cu Ana), ea e atât de insipidă încât nu-şi află nicio formulă de exprimare exterioară. Hypolit, fratele ciung al lui Justin, este personajul cu rol de spectator, din cauza infirmităţii sale. N-a fost niciodată foarte legat de Justin, trăieşte din mila familiei sale, se dedă la (ne)vinovate jocuri erotice cu slujnica şi cu Ana, care-l refuză scârbită, dialoghează cu cioclul care le este vecin (ameninţarea perpetuă a morţii este prezentă prin acest mic element de simbolism). Nu are nicio răspundere, îşi duce traiul într-o perfectă dependenţă de ambianţa rece a familiei fratelui său.
Toate lucrurile se petrec într-o încetineală bolnăvicioasă. Personajele par să trăiască în inerţia maladivă a unui mecanism care nu ţine cont niciodată de dorinţele celor în care s-a instalat. Nici Justin, nici Ana şi nici Sandu nu par să trăiască gândindu-se la un „mâine”. Cazna fiecărei zile constă în simpla ducere la capăt a ei. Această stare de încremenire totală are aparenţa unei morţi cotidiene.
Totuşi, viaţa membrilor familiei pare zguduită de moartea neaşteptată a lui Justin, petrecută pe când acesta se afla la biroul său. E nevoie de mobilizare, de pansare a rănilor, de o schimbare de optică. Însă, paradoxal, nimic din toate acestea nu se va întâmpla. Într-atât de instalată în structura personajelor e senzaţia inutilităţii castratoare încât nimeni nu va fi pe deplin dislocat din starea iniţială şi repus pe o altă linie. După şocul iniţial, nu mai e loc nici de lacrimi, nici de regrete, nici de suspine. Se revine la viaţa iniţială, ba chiar cu uşoare urme de invidie că Justin, iată, a reuşit să facă o figură frumoasă ieşind din peisajul tern în care-şi târa zilele.
„Moartea cotidiană” e, aşadar, un roman foarte dens, cu multiple paliere interpretative (ceea ce-mi place foarte mult) şi cu un stil literar care face ca până şi o temă de un sumbru imaculat să pară palpitantă. Mă declar, aşadar, fan al lui Dinu Pillat.
P.S. şi, cu această însemnare, iată că am atins pragul magic: e cartea cu numărul 100, de când deţin acest blog. Şi încă n-am împlinit 1 an! 🙂
(Dinu Pillat, Moartea cotidiană, 168 p., ed. Dacia, 1979)
Cu cărţile pe faţă 