M-am străduit (şi timpul scurs între ultima postare şi asta e cea mai bună dovadă) să citesc cartea lui Pascal Quignard. Nu mi-a plăcut absolut deloc. Încâlcită, neconvingătoare, lirică într-un mod prea epatant ca să poată impresiona.
Credeam că autorul e unul dintre cei mai cei. O fi, dar nu e pe gustul meu. „Vila Amalia” e un roman despre ştergerea vechii identităţi şi asumarea uneia noi, în urma unui traumatism sufletesc. Personajul principal, Ann Hidden (până şi numele l-a ales aşa; subtilitatea asta m-a omorât), descoperă că soţul o înşală (nici nu descoperă, de fapt, ci bănuieşte, luând în calcul nişte atitudini mai dubioase, e drept, ale consortului). Aşa că se hotărăşte, ca o veritabilă Ioana d’Arc, să dea bir cu fugiţii. Există şi-un pic de acţiune aici, ni se arată cum se deghizează, cum schimbă bilete de avion, cum îşi vopseşte părul şi-şi schimbă hainele de mai multe ori pe zi, de parcă ar urmări-o FBI, CIA şi Garda Financiară în acelaşi timp. Apoi ajunge pe o insulă, of course, unde găseşte o casă cochetă, căreia i se spune Vila Amalia şi unde se refugiază. Evident, apar şi alte personaje, Georges (colegul din tinereţe), Radnitzky (a cărui fetiţă, Lena, o îndrăgeşte pe Ann din prima), moştenitorii vilei ş.a.m.d. Dar e degeaba.
Nu există ritm, nu există trăire, totul e o peltea anemică şi rudimentară. Nici nu ştiu de fapt care e sensul acestei cărţi. Bijuterie estetică e, dar în parte. Carte cu învăţăminte nu e, roman bun nu e, poezie nici atât. Deci?
Oricum, ideea a fost tratată cu mult mai mult succes de alţi autori. Şi, dacă stau să mă gândesc bine, cred că se pretează mai degrabă ca scenariu de film categorie B, decât ca plot pentru un roman mare. Era un film, pe vremuri, cu Julia Roberts în rolul principal (Sleeping With The Enemy, mi se pare), care dezbate aceeaşi temă. Şi vă ia mult mai puţin să vedeţi filmul ăla decât să citiţi cartea lui Quignard. Problema cea mare e că pe mine m-a dezamăgit într-atât această carte, încât va trece olecuţă vreme până să mă pot apuca, cu mari speranţe, de vreun alt volum semnat Pascal Quignard. Aşa că, cel puţin deocamdată, îi zic doar atât: Sir, you missed your chance! Sau trebuia în franceză?
(Pascal Quignard, Vila Amalia, 244 p., ed, Humanitas fiction, 2006, trad. de Emanoil Marcu)
Cu cărţile pe faţă 
ati nimerit, pur si simplu, peste o carte nu f buna a autorului (cum s-a intimplat si cu fr. sagan…); quignard e de savurat cum se cuvine in altele: ‘toate diminetile lumii’, ‘sexul si spaima’, ‘les escaliers de chambord’; dupa cum sagan – in ‘bonjour tristesse’, ‘un certain sourire’, ‘un profil perdu’ sau ‘un peu de soleil dans l’eau froide’
se prea poate, domnule alş. am fost foarte surprins de şubrezenia cărţii ăsteia. m-am aşteptat ca pascal quignard să fie mişto şi am dat peste o cărticică anemică. o să-ncerc şi altceva, probabil, de la acelaşi autor, însă nu acum. va mai trece un pic de timp.
Agreez cu opiniile gazdei in subiectul Quignard. Eu m-am caznit si cu ‘Sexul si spaima’ (primita de la un prieten, care mi-a dat-o ca sa nu o arunce…), nu pentru ca ar fi ‘dificila’, ci pentru impresia de FACATURA. Eu o hermeneutica mai ciorbista nu am intalnit. Poate ca-n celelalte, enumerate de ALS… Dar nu stiu daca mai am chef. Asa ca, d-le gazda, nu va simtiti prost, Quignard schioapata zdravan. Uneori, pare doar a construi de dragul constructiei lexicale, ca sa epateze frantuzeste, fara a spune nu stiu ce mare lucru. Gretos!
i agree, ca s-o dau pe franţuzeşte… :))