Toxic

Posted: 2010/09/05 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Multe lucruri interesante afli de pe coperta a patra a acestei cărţulii de dat gata între două staţii de metrou/tramvai/autobuz sau ce alte mijloace de transport în comun mai aveţi voi. Deci, spune cam aşa (scurtez): a fost considerată copilul teribil al scenei culturale franceze din anii ’50-’60. Şi văd că nu numai la noi e moda asta de a-ţi lăsa artiştii să moară ignoraţi de lume (deşi am un dinte împotriva acestei nemulţumiri destul de ipocrite, dar despre asta vom vorbi altădată), aşa încât citesc că şi-a trăit ultimii ani în mizerie şi uitare. A fost o rebelă (un fel de James Dean feminin), a condus maşini cu viteze înnebunitoare, s-a iubit cu nenumăraţi bărbaţi şi cel puţin la fel de multe femei, a fost junkie, simbol al libertăţii sexuale, a fost condamnată la un an de închisoare pentru fraudă fiscală. Mai vreţi?

Adevărul e că, după o astfel de descriere, conţinutul cărţii aproape nu mai contează. Tipele ca Francoise Sagan se vând singure. Asta nu înseamnă, totuşi, că ceea ce le iese din degete e literatură. Poate fi un simulacru, într-un caz fericit, ori un rebut, în altele. Nu m-am hotărât unde să încadrez micul jurnal intitulat „Toxic”, care are o poveste simplă: în urma unui accident de circulaţie, autoarea suferă o fractură a craniului, intră în comă, dar supravieţuieşte cu ajutorul unui înlocuitor al morfinei, „875” (Palfium). Pentru a scăpa de dependenţă, va fi internată într-o clinică specializată. Acesta e momentul în care se naşte „Toxic”, un şir scurt de însemnări zilnice despre evoluţia corpului şi a minţii autoarei.

Ilustraţiile lui Bernard Buffet, care completează rândurile anemice, sunt mult prea explicite ca să mai lase loc de interpretări. Schiţele sunt reuşite, însă modul în care îţi sunt vârâte sub nas îţi provoacă senzaţia că autoarea n-a crezut în puterea de convingere a cuvintelor şi că e nevoie, de aceea, de un adjuvant pentru a-şi potenţa mesajul. Din punctul de vedere estetic, cărţulia e foarte frumoasă. Tuşele în alb şi negru care însoţesc cuvintele autoarei au o forţă aparte, de multe ori, aşa cum ziceam, mult mai puternică decât însemnările propriu-zise.

Poate că n-ar trebui căutată coerenţa într-o minte sufocată de efectele derutante ale utilizării îndelungate a unor droguri. Just. Este evident că stilul care irumpe prin pagină caută să fie într-o perfectă concordanţă cu sincopele de ordin mental ale creatoarei jurnalului.  De aceea întâlnim fraza scurtă, cuvântul direct, metafora săracă. Iar fuga de idei face parte din acelaşi tablou, fireşte. De exemplu: „Paradis artificial al nonsuferinţei, nu vă voi mai cunoaşte. Nu-i voi mai vedea pe Fifi sau pe Felix cum decapitează cu îndemânare acele mici fiole cu scris albastru, acele fiole care păreau atât de cuminţi, dar care nu prea erau deloc. Perfide, aşa cum e probabil X., liniştitoare, aşa cum sigur e Annibal etc. Annibal mi-a cumpărat un pulover negru de shetland. Dacă n-aş fi hotărât să nu vorbesc despre nimeni în acest jurnal, acum aş începe o lungă cântare spre slava lui Annibal; a lânii negre pe o piele bronzată, „. Interesante şi micile puseuri de introspecţie dureroasă, ca în fragmentul următor: „Cred că nu mai sunt îndrăgostită de nimeni. E o constatare cumplită ce merită din plin un paragraf nou.” O să vă las pe voi să descoperiţi ce spune în acel nou paragraf.

Ultima notă a jurnalului datează din preziua externării pacientei. Se simte în aer un amestec de frică erodantă şi speranţă palidă, melanj între neîncredere în propriile forţe şi mulţumirea traseului încheiat: „Poate că altceva trebuie să semnalez, dacă jurnalul se vrea a fi complet. Faptul că m-am obişnuit puţin câte puţin cu ideea morţii, privind-o ca pe o idee plată, o soluţie ca oricare alta, dacă boala nu-mi trece. […] Mâine-dimineaţă ies de-aici, să nu ne mai gândim la altceva. […] Mi-e frică de 4 luni. Mi-e frică şi am obosit să-mi tot fie frică.”

Încă nu ştiu dacă mi-a plăcut sau nu acest mic exerciţiu de exorcizare. M-am simţit şi eu toxic azi dimineaţă când am dat gata cărţulia. Sigur, n-avea legătură neapărat cu conţinutul jurnalului lui Sagan, ci mai degrabă cu noaptea care precedase lectura acestei cărţi. Era un alt fel de intoxicare, muuuult mai blândă şi mai suportabilă, însă suficient de sâcâitoare încât să-mi permit, pe câte-o pagină, două, să fiu empatic. Trăiască liniştea de duminică dimineaţa!

(Francoise Sagan, Toxic, 100 p., editura Art, 2009, trad. de Mădălin Roşioru)

Anunțuri
Comentarii
  1. Lorena Lupu spune:

    N-am citit cartea… dar notiţele tale o recomandă, să ştii.

    E interesant. Dezaprobi, apoi, în loc să dai citate care îţi susţin dezaprobarea, dai altele care o contrazic. De parcă ţi-ai cere scuze că nu ţi-a plăcut.

    Pe de altă parte, parcă m-am săturat de „literatura tubului de pastile”.

  2. danboeriu spune:

    @ lorena
    şi eu m-am săturat. cartea asta era promiţătoare, numai că m-a dezamăgit prin subţirime, şi nu mă refer doar la număr de pagini.

  3. Lorena Lupu spune:

    e un autor ungur, karinthy, care a documentat fabulos cancerul de creier şi trăirile aferente în cea mai bună carte – hronic de boală pe care am citit-o vreodată. (vă leat 1937). tot ce am citit p’ormă mi s-a părut mic şi trist în comparaţie cu.

    Nu ştiu titlul în română şi nici nu dau pe el pe gugăl.

  4. danboeriu spune:

    nu-mi sună cunoscut, dar m-ai făcut curios. sap şi eu şi văd ce aflu. mersi mult!

  5. Maria spune:

    „autoarea n-a crezut în puterea de convingere a cuvintelor”? Poate a avut, pur și simplu, nevoie de încă o forma de expresie – la fel de valida și cu sens.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s