Arhivă pentru septembrie, 2010

„30 de ani. 3 volume de versuri. 1 copil. / 37 de femei. 1 singură nevastă. / 3 tentative de sinucidere. plus o internare la psiho. / 100 de depresii. 10.000 de remuşcări. / 7 meserii. 20 de locuri de muncă.”

Nu, nu despre mine e vorba aici, deşi mi-ar fi plăcut să semăn autorului la unele descrieri de mai sus. Am încercat şi eu să fac nişte versuri în care să înlocuiesc adevărurile lui cu ale mele, dar ies atât de prost la capitolul palmares, încât m-am lăsat păgubaş.

E vorba de Marius Ianuş şi volumul său din 2007, „Ştrumfii afară din fabrică!”. Pe ultima copertă, Daniel Cristea-Enache spune că autorul este cel mai bun poet al generaţiei tinere. O fi, dar, după gustul meu, cel mai tare e Komartin. En fin, nu asta contează. We’ll agree on disagreeing.

Ce mi-a atras mie atenţia la Ianuş:

1) scrie o poezie aproape completamente lipsită de lirică, dar prin care, totuşi, transpare emoţia. Iau la întâmplare: „Îmi place s-o fac ca un artist / îmi place să stau îndelung în tine, / pe penisul meu scrie ianuş inside – / un virus homofob mi-l susţine…” („ianuş inside”, p.35). Eh? Sau „[…] m-am târât spre ieşire / înjurând frumuseţea, Sinaia / şi pe Depeche Mode – // de ce pisicii mă-sii nu-mi spusese / că e cuplată?! // & m-am aşezat pe bordură şi / mi-am aprins o ţigară. // Şi am aşteptat să aud / sirena poliţiei” („Black celebration”, p.24).

2) se întrevede, nu ştiu dacă intenţionat sau nu, o destul de dificilă, dar nu mai puţin autentică, asumare a maturităţii. E vremea bilanţurilor parţiale, în care poetul rememorează o adolescenţă teribilistă, compensată (tardiv, probabil) de o cuminţenie casnică. Seamănă, aici, cu Dan Sociu care aranjează şosetuţele Ioanei pe calorifer, cu o duioşie descrisă suav în „Cântece eXcesive”. Ioana lui Sociu e Zveruţa lui Ianuş. „Când eram mic / îmi plăcea oriunde şi orice… / Camera bunicii era un palat /Castanul din faţă era un om magic. // Ce aţi făcut din mine / după asta? // Ce cunoştinţe de rahat / mi-aţi băgat în cap? // Şi în ce lume / m-aţi aruncat?… // Când eram mic camera bunicii / era raiul poveştilor. // Camioanele care treceau prin faţă / erau nişte zmei / cu piepturi de argint. ” („Versus – Versus M”, p.29)

3) există, cum îi şade bine oricărui poet in his 30s, răzvrătire, ură împotriva celor care ne croiesc destinele fără să ne-ntrebe dacă avem chef să-i ascultăm sau nu. Asta e o trăsătură comună poeţilor tineri de la noi însă, dacă m-ar întreba cineva, cred că Elena Vlădăreanu (cea din „europa. zece câtece funerare”) e cea mai cea la capitolul ăsta. E greu de înţeles cine e portretizată în versurile următoare? „În schimb i-am trimis într-o zi o scrisoare / vacii ăleia de ministru al culturii / la care nu mi-a răspuns, deşi îi cerusem asta – / pentru că ea era doar o vacă turnătoare / de care nu auzise nimeni / şi care nu ştia / decât să dea din pizda aia de gură / la televizor…” („Ţară de rahat”, p.106).

4) Ianuş nu scrie o poezie a neputinţei, a eşecului absolut. Poate şi pentru că lucrurile pe care i le-a dăruit viaţa? destinul? Dumnezeu? sunt suficiente pentru ca ochiul critic al tânărului furios să fie brusc îmblânzit şi să-i confere acestuia o privire de ansamblu asupra peisajului, în care micile plăceri personale sunt, deseori, mai importante decât marasmul general: „Când a alunecat Zveruţa pe gresia udă, / când i-am simţit capul izbindu-se de ea, am simţit că mor. // […] Simţeam că mor, că s-a terminat, şi fetele / s-au oprit din plâns şi / ne-am dus pe ţărm şi Zveruţa / a început să râdă.” („Ştrumfii alunecă pe gresia udă” – p.75).

Nu, categoric nu semăn cu Ianuş. Nici măcar n-am 30 de ani. Încă un an şi-un pic. Însă „Ştrumfii afară din fabrică!” mi-a dat idei. Numai că nu vreau să vorbesc despre ele, pentru că am eu superstiţia asta: că dacă te apuci să vorbeşti despre nişte planuri, există mari şanse ca ele să nu fie duse niciodată la îndeplinire. Deci 30 de ani, 37 de femei, 1 copil…

(Marius Ianuş, Ştrumfii afară din fabrică!, 120 p. ed. Cartea românească, 2007)

M-am grăbit cât mai tare să scriu despre cartea asta, pentru c-am vrut să termin cu ea cât mai repede cu putinţă. De ce? Pentru că mi-a plăcut atât de mult, încât voiam să scap cât mai degrabă de reacţiile (vizibile, înţeleagă cine ce-o vrea) pe care mi le-a provocat.

Nu mai ţin minte care a fost ultima carte la care, după întoarcerea ultimei pagini, să-mi dea lacrimile. E posibil să fi fost „Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorba” a lui Kazantzakis, dar asta se întâmpla acum vreo 5 ani, dacă nu mă-nşel. Oricum, nu ştiu ce amestec a făcut posibilă o asemenea reacţie din partea mea. O fi fost şi vremea de afară, şi duminica asta plictisitoare, şi unele chestiuni personale (în detaliile cărora n-am să intru, pentru că blogul ăsta nu va fi niciodată un păstrător de lamentări); cert e că nu m-am putut abţine şi da, puneţi-mă la zid, povestea lui Benjamin Sachs m-a emoţionat până la lacrimi.

Ştiam că Paul Auster e un autor prizabil. Acum vreo 2 ani am citit „Trilogia New York-ului” care, fără să mă dea pe spate, a constituit o lectură extrem de plăcută, într-un fotoliu portocaliu, în sunetul răscolitor al ploii care bătea în geamuri. Hei! Se pare că eu tot aşa îl citesc pe Auster: în vremuri ploioase. Cert e că „Leviatan”, cartea care mi-a umplut week-end-ul, mi-a făcut mult bine, deşi nu s-ar spune, judecând după primele minute de după terminarea ei…

E povestea lui Ben Sachs, un scriitor oarecare. Viaţa lui este narată de un bun prieten, scriitor şi el, care a fost părtaş la cele mai importante evenimente ale vieţii celui dintâi. Benjamin are o căsnicie reuşită (aparent!) cu Fanny, nu are copii, e un autor respectat şi relativ cunoscut. Numai că, la un 4 iulie cu ghinion, fiind sub influenţa băuturii, cade de pe scara de incendiu a unui imobil, de la o înălţime considerabilă. Şocul căderii e atenuat de nişte sfori întinse pentru rufe, aşa încât nu are parte de afecţiuni grave în ceea ce priveşte fizicul său. Toată întâmplarea, însă, îi bulversează concepţia despre viaţă şi-şi dă seama, uimit, că el nu mai vrea să trăiască. De aici începe, de fapt, acţiunea cărţii. Trebuie să treci de primele 150 de pagini ca să-ţi dai seama unde bate autorul. Benjamin Sachs se retrage într-o solitudine aproape perfectă, unde încearcă, totuşi, să-şi scrie cartea, intitulată Leviatan. Într-o seară, vrând să facă o plimbare care să-i aşeze în ordine gândurile şi să-i contureze un plan în legătură cu continuarea romanului, se pierde într-o pădure, de unde nu va putea ieşi decât a doua zi de dimineaţă. E recuperat de un tânăr şofer de camionetă, cu care se va întoarce către sat. Numai că, pe la mijlocul drumului, are loc o încăierare între şofer şi un individ (Dimaggio) care-şi parcase maşina în drumul lor, în urma căreia şoferul camionetei e împuşcat de acest Dimaggio, pe care Sachs, la rândul lui, aflat într-o stare de şoc, îl omoară cu o bâtă. Palpitant, isn’t it? Din portbagajul acestuia din urmă, Sachs ia o geantă cu o sumă imensă de bani şi fuge de la locul accidentului. Povestea e mult mai complicată, încerc eu s-o scurtez. Sachs o găseşte pe soţia lui Dimaggio (Lilly) şi pe fiica acestuia, Mary, îi spune adevărul, îi dă o parte din bani şi rămâne o perioadă să locuiască împreună cu ele. Nu scapă însă de eterna senzaţie că el n-ar mai trebui să trăiască, acum cu atât mai mult, cu cât e responsabil de uciderea unui om Într-un final, decide să-şi confrunte „stafia” victimei, cotrobăie prin lucuruile lui Dimaggio şi descoperă că era un soi de anarhist (cu o oarecare logică) pe care-l interesa un mod un pic mai neobişnuit de a pune lucrurile în ordine într-o Americă dezbinată: prin forţă. Dimaggio confecţiona bombe artizanale. Sachs preia meşteşugul şi, folosind identităţi false, reuşeşte să arunce-n aer mai multe reproduceri în miniatură ale Statuii Libertăţii, din diverşe orăşele americane. Până într-o zi când, din nefericire, un accident curmă această nobilă misie a eroului.

De ce e emoţionantă cartea: pentru că vorbeşte atât de firesc despre nevoia de a ieşi din propriile tipare. Sachs nu mai vrea să trăiască, e drept, însă ulterior îşi dă seama că nu vrea să trăiască mai departe ca Sachs. Împrumutarea identităţii victimei lui şi dorinţa de a-i continua acestuia munca începută, dintr-un fel de datorie morală, sunt feţe ale acestei permanente nevoi a omului de a-şi ieşi din contur every now and then. Când viaţa nu ţi se mai pare trăibilă, ai întotdeauna la dispoziţie alternativa vieţii prin delegaţie, chiar dacă în forme mai puţin brutale decât în aceea pe care a îmbrăţişat-o Sachs. Benjamin Sachs nu mai trăia, Dimaggio şi idealurile sale (chiar dacă blamabile, în esenţă), da! Morala poate fi şi inversă: nu te încumeta să intri în pielea altcuiva, pentru că alchimiile nu se potrivesc şi finalurile nu sunt întotdeauna reuşite. Carevasăzică, nicio confiscare de identitate nu e perfectă. Aşa cum, de altfel, nu e nici viaţa oricăruia dintre noi.

Nu vreau să mai continuu. Cartea m-a dat peste cap. Excepţional scrisă, cu personaje memorabile pe care nici nu le-am numit aici, cu acţiune palpitantă, dialoguri inteligente, vag substraturi filosofice, ritm alert, cu tot ce vreţi. O reală plăcere, dincolo de forţa neobişnuită a sugestiei şi de capacitatea simplă şi eficientă de a te pune pe gânduri. După ce am închis-o, am stat câteva minute bune cu privirea în gol şi cu ochii împăienjeniţi, într-o linişte întreruptă doar de sunetul sacadat al stropilor de ploaie pe pervaz.

Am nevoie de ceva veseeeeel!

P.S. ah, da, m-am prins şi ce e cu Leviatanul, şi cu Thomas Hobbes, da’ mi-e lene să scriu despre simboluri şi corespondenţe. Găsiţi-le voi. Uite o temă de casă! 🙂

(Paul Auster, Leviatan, 312 p., ed. Paralela 45, 2008, trad. de Mihnea Gafiţa)

Mi-a fost destul de greu să mă apuc să scriu textul de faţă. Motivul e simplu: nu întotdeauna sunt în stare să vorbesc într-un mod serios despre o carte care m-a făcut să râd în hohote. Pentru că asta a făcut „Bătăuşu’ de câmpi” din mine: m-a pus dracu’ să mă apuc de ea seara şi să pufnesc într-un râs nebun de câteva ori, aşa încât m-am temut să nu fiu „admolestat” (vorba lui Radu Paraschivescu) de către vecini…

Pe autoare, Lorena Lupu, actriţă, o ştiam doar de pe blogul personal. Tăioasă, inteligentă, spurcată la gură şi întotdeauna percutantă. Totuşi, în momentul în care mă apuc să citesc o carte, încerc, pe cât posibil, să fac abstracţie totală de autor. Carevasăzică, iau romanul aşa cum e el, nu-l interpretez prin prisma caracterului/umorilor/calităţii morale ale autorului/autoarei. Aşa mi se pare fair. Însă, în cazul de faţă, nu pot să nu aplaud faptul că o femeie tânără (autoarea) reuşeşte cu atâta iscusinţă să intre în pielea unui personaj masculin, un muncitor la fabrica de pantofi, inteligent dar neinstruit, cu numele (aducând aminte de un refren de manea) Gică Ciocălău. Îţi trebuie un efort considerabil ca să izbuteşti într-un asemenea proiect. Iar Lorena Lupu, după umila mea părere, a reuşit.

Sunt multe de spus despre acest roman. Chiar şi lucrul ăsta e ciudat, având în vedere că volumul nu depăşeşte 180 de pagini. Ce m-a frapat? În primul rând, o neobosită forţă vizuală. Cartea e construită sub forma unui monolog şi, din această cauză, lipsesc cu desăvârşire amănuntele necesare creării literale a decorului. Cu toate acestea, senzaţia care te urmăreşte pe tot parcursul lecturii e aceea că asişti la un spectacol de teatru în care naratorul stă, iniţial, pe un scaun, pe o scenă complet goală. Cu timpul, însă, pe măsură ce naratorul îşi deapănă povestea, în jurul lui cresc toate obiectele menite să accentueze şi să susţină desfăşurarea firului epic. Aşa apar în scenă blocul, canapeaua de pe hol, fabrica, apartamentul vecinei, staţia de autobuz, javra scării (Aurică) ş.a.m.d. Lucrurile dospesc, apar în peisaj cu o naturaleţe absolută, în jurul lui Gică Ciocălău, un fel de personaj rebranduit, cu obârşia în Decameronul lui Boccaccio.

Ce să mai pomenesc de vioiciunea lingvistică de o surprinzătoare prospeţime? Acţiunea e foarte simplă şi se desfăşoară pe durata unui week-end. Gică Ciocălău se îmbată, ca de obicei, ajunge într-un pat cu Andrei (care va fi, în curând, la „juridic”, numai să-şi termine facultatea), crede că mama lui a dispărut, îşi pierde cheile, încearcă disperat să agaţe o tipă în autobuz, îşi găseşte mama, se face luni dimineaţă, şefa îi face avansuri, el e mahmur, se duce acasă mai devreme şi adoarme pe canapeaua din holul scării. Atât. Dar ce ţesătură infatigabilă de termeni! Ce bogăţie argotică! Ce personaje pitoreşti… Şefa lui, Selena Plămadă, grasă ca o vită, e poreclită Marylin Moroi. Paznicul face goblenuri. Andrei e genul intelectualului în stadiu incipient, de la care Gică mai învaţă câte-un cuvânt, două, pe care le foloseşte aiurea. Antologice sunt conflictele din bloc, între dame trecute de prima tinereţe, cu orgoliile şi gramatica fiecăreia. Nu voi cita prea mult, pentru că aş strica farmecul cărţii. Limbajul e, aici, un tot unitar, nu depinde atât de mult de fiecare frază în parte, ci de înlănţuirea extraordinar de firească a ideilor. Totul curge, vorba aia… E un „peisaj” lingvistic lin, fără hopuri mari ori întreruperi prea nepotrivite. Cartea pare scrisă într-o singură etapă, fără pauze.

Impresionant e şi modul în care Lorena Lupu pare să dea mână liberă fiecărui personaj. Niciunul dintre eroi nu pare ghidat de o mână auctorială; fiecare dintre ei se mişcă firesc, într-un mediu în care sunt încastraţi funciar, într-o deplină libertate a acţiunii şi a vorbei. De aceea mi s-a părut un pic nepotrivit titlul. Nu pentru că n-ar constitui un haios joc de cuvinte, ci pentru că Gică Ciocălău nu bate niciodată câmpii. În lumea lui, el este o componentă perfect integrată. Aparţine acestui univers, cu toată fiinţa lui. Limbajul lui, colorat şi savuros, e parte a acestui decor. Fără el, elementul veridicităţii ar suferi grele pierderi. Autoarea e, de altfel, o creatoare de real dintre cele mai talentate în peisajul literar actual (aş asemăna-o, întrucâtva, cu Ioana Bradea, cea de la romanul de debut, Băgău). Senzaţia de stenogramă autentică nu te părăseşte. Lorena Lupu e doar martorul mut, care nu intervine niciodată în acţiune ori în limbaj. Doar redă, cu calm şi răbdare. Şi cu un talent desăvârşit, evident.

Există şi lucruri înduioşătoare aici. De pildă – deşi s-ar putea să n-am dreptate, o s-o spun – cred că iniţial autoarea şi-a privit personajul cu o profesionistă detaşare, însă a căzut în propria-i plasă, pentru că ajunge să-l îndrăgească. Sau, măcar, să-i devină simpatic într-un mod foarte cute. Pentru că Gică Ciocălău se dovedeşte, pe parcurs, a fi nu doar un pachet de muşchi şi o meclă de împingător de vagoane, ci un suflet delicat, în căutarea descumpănită a iubirii. „Psalmanelele” (nume date capitolelor) sunt un soi de incantaţii simple către Dumnezeu, pe care Gică îl roagă să-i dea putinţa de-a iubi, dacă tot i-a oferit dorinţa de afecţiune. Eroul e şi un mare timid, fapt dovedibil în episodul în care, stângaci, încearcă să se „bage-n seamă” cu tipa cu tricou funny („wanna fuck? fuck off”) din autobuz. Cu toate aceste „concesii” pe care i le face autoarea, există şi momente în care Gică trece cu grobianismul peste o limită a suportabilităţii. Dacă în majoritatea timpului el poate să-ţi stârnească zâmbete şi să-ţi devină simpatic, are uneori şi ieşiri care, chiar şi pentru un om din topor cum e el, par deplasate: „Maică-mea, când găteşte, parcă s-ar fute. Felul în care pune mâna pă fiecare amărăciune dă legumă, […] cu câtă poftă gustă din mâncare, s-o încerce dacă s-a făcut – pă bune, dacă numa’ o dată în viaţa ei ar fi gustat aşa din sperma unui tip, l-ar fi avut căţel în lesă pă veci” (p.87). A little too much…

La fel cum a little too much mi s-a părut şi relatarea episodului de iubire homosexuală, consumat între Gică şi Andrei. Nu vreau să se înţeleagă greşit. Cred că paginile în care e descrisă experienţa sunt de un mare rafinament şi de o candoare şi senzualitate perfecte. Însă n-au nimic de-a face cu restul cărţii. E singura sincopă, după părerea mea, în toată pânză pestriţă şi foarte reuşită a volumului. Lorena Lupu are resurse în a transforma un act carnal într-o sărbătoare a simţurilor, chiar şi atunci când e vorba de doi bărbaţi care se iubesc între ei: „[…] tu începi să râzi răguşit, excitat […] şi te pătrund cu limba, încercând să îmblânzesc strânsoarea febrilă a pliurilor. Te explorez cu curiozitate, ca un hoţ care revine la locu’ faptei, te simt cum tremuri, şi cum mica bortă începe să pulseze ca o inimioară, în timp ce îţi apuc cu frenezie pula […] ce frumoasă e, roză, mătăsoasă şi feciorelnică, o pulă-poezie” (p.115). Frumos, literar, însă în total dezacord cu tonul restului cărţii. Per ansamblu, totuşi, fragmentul nu strică nimic din frumuseţea brută a poveştii.

Una peste alta, cu toate defectele lui, Gică Ciocălău e un tip de toată isprava. În ciuda unei ignoranţe sulfuroase, muncitorul de la fabrica de pantofi (unde „trage în părţi”) are zvâcniri de inteligenţă pură, idei fulgurante de o claritate uimitoare, îmbrăcate în pilde de viaţă fără vreun  substrat inchizitorial. Gică e capabil şi să prezinte scuze atunci când trebuie („Muia culpa” de acolo vine), dar şi să se arate mirat de nesăbuinţa contemporanilor săi în privinţa unor lucruri elementare şi de bun simţ. Chiar dacă vorbeşte „porcăitor”, eroul nostru are un respect atavic pentru limba vorbită şi nu ezită să denunţe neglijenţa cu care oamenii folosesc instrumentarul lingvistic pe care-l au la îndemână: „Oare oamenii s-au uitat bine la lucruri înainte să le dea nume? Io cred că au făcut-o şi pe asta la futu-i mă-sa, cum fac oamenii dă obicei tot ceea ce fac” (p.170). Mai are rost să adaug că sunt completamente de acord?!

„Bătăuşu’ de câmpi” e o carte paradoxală, de un umor extraordinar, cu deosebită forţă argumentativă, cu un limbaj frust şi convingător şi, cel mai important, cu cea mai consistentă doză de veridic pe care am întâlnit-o în ultima vreme la prozatorii români tineri. Un deliciu, ce mai tura-vura…

P.S.1. Blogul Lorenei Lupu îl găsiţi în dreapta, la blogroll.

P.S.2. Mai jos, un interviu cu Lorena Lupu, la Bookfest, vorbind despre cele două cărţi ale sale. Despre „Bătăuşu’ de câmpi”, de la minutul al 3-lea încolo.

(Lorena Lupu, Bătăuşu’ de câmpi, 176 p., ed. Tritonic, 2007)

William Styron a murit la 1.11. 2006. Şi cică nu s-a sinucis. Deşi a avut parte de astfel de gânduri de-a lungul vieţii sale. Mărturia despresiei prin care a trecut e cărţulia asta mică, intitulată „Beznă vizibilă. Amintiri despre nebunie”.

Ce vreau eu să spun: iarăşi am senzaţia că sunt „împins” către nişte cărţi datorită unor evenimente exterioare şi perfect străine, deci, de fotoliul/canapeaua unde obişnuiesc să citesc. În fine, nu vreau să intru în amănunte pentru că nu mă simt în stare şi, oricum, pentru cineva care n-are idee despre ce vorbesc, dezvăluirea acestui mare secret ar fi un şi mai mare fâs.

Revin: cartea lui Styron descrie, nu foarte amănunţit, senzaţiile prin care trece un om cuprins de cumplita maladie care este depresia. Ştiu, de pildă, că la noi o astfel de boală e privită circumspect, din două direcţii: unii care consideră că e un simplu moft, o leşinătură care se potriveşte domnişoarelor de pension din romanele lui Jane Austen şi alţii care cred că e o boală într-atât de ruşinoasă (aidoma celor venerice), încât evită cu obstinaţie să vorbească despre ea ori s-o recunoască în cei apropiaţi, de frica stigmatizării publice. William Styron spune, ştiind asta pe propria piele, că depresia e o boală dintre cele mai grave, care poate fi, în unele cazuri, fatală. Ceea ce nu ştie Styron (şi nici psihiatrii care o investighează de atâta amar de vreme) este ce provoacă depresia. Răspunsurile pe care le dă în carte subliniază ideea că marea majoritate a psihiatrilor vorbesc despre cauze genetice ori despre traumatisme sufleteşti severe (pierderi de părinţi, fraţi, prieteni) suferite în adolescenţă. Omul nu poate să-şi consume la timpul potrivit durerea, aşa încât aceasta se acumulează pe nesimţite în timp şi izbucneşte din senin când ţi-e lumea mai dragă.

Autorul nu e suficient de meticulos în descrieri încât să te facă empatic. Se simte că se bucură că a trecut şi că şi-a scris cartea mai mult dintr-o datorie profesională, probabil, decât din convingerea că va ajuta cuiva. Oricum, cartea e interesantă fie şi pentru că un autor de asemenea mărime e dispus să-şi disece carnea şi să vorbească cu nonşalanţă despre situaţii jenante în care a trebuit să intre, din cauza bolii de care suferea. Refuzul socializării (care pentru un autor premiat şi răspremiat poate fi o catastrofă), greutatea de a se da jos din pat şi a-şi primi musafirii, bălmăjeala care ţine loc de articularea cuvintelor, toate acestea sunt ipostaze cu care suferindul se obişnuieşte treptat şi cu care speră să-i obişnuiască şi pe cei din jur.

În cazul lui Styron, depresia devine atât de profundă, încât el ajunge de mai multe ori să dezvolte gânduri suicidare. Însă, aşa cum pentru debutul unei astfel de stări nu există vreo explicaţie logică, nici pasul înspre ieşirea din chin nu pare să aibă vreo noimă. Autorul ne povesteşte că momentul în care şi-a dat seama că sinuciderea nu e o soluţie a coincis cu urmărirea unui film, care avea o coloană sonoră suficient de plăcută auzului încât, în imaginaţia pacientului, aceasta să învăluie şi să coloreze dintr-odată camera, aducâdu-i aminte de toate întâmplările fericite din viaţa lui, de toate nuanţele vii ale evenimentelor la care a fost martor. Acesta e momentul în care, în toiul nopţii, Styron îşi trezeşte nevasta şi se hotărăşte să se interneze. Primul, şi cel mai important!, pas spre vindecare. Notaţiile pe care le face în legătură cu viaţa spitalului nu sunt demne de reţinut (intuim caracterul un pic dificil al pacientului Styron, capabil să se amuze de metodele uşor puerile – din punctul lui de vedere – pe care medicii tineri le folosesc pentru tratarea unor pacienţi tulburaţi…).

Mai vreau să spun o chestie: n-am înţeles de ce traducătorul român a simţit nevoia să adauge la titlu. În original, cartea se numeşte Darkness Invisible. Mi se pare o prostie să adaugi „Amintiri despre nebunie” ca subtitlu unei cărţi care tocmai asta încearcă să demonstreze: că depresia nu e „nebunie”. Un om deprimat nu e un „nebun”. Subtitlul e, aşadar, o alegere nefericită, câtă vreme chiar şi autorul vorbeşte despre greşita înţelegere publică a bolii numită „depresie”. Aşa că un minus mare pentru această prostioară (cu raţiuni comerciale, evident).

Şi, nu ştiu de ce, ceea ce am citit ulterior pe net despre Styron pare desprins dintr-un thriller. Aflu că a murit la 81 de ani, de pneumonie. Banal până aici. Numai că imediat îmi aduc aminte că, în carte, Styron ne spune despre metodele pe care ar fi vrut să folosească pentru a se sinucide, ca să nu dea de bănuit. Una dintre ele era să se plimbe toamna (a murit în noiembrie), pe o vreme ploioasă, printr-o pădure, îmbrăcat doar într-o cămaşă cu mânecă scurtă. De ce? Ca să facă o pneumonie. Şi care să-i fie fatală.

(William Styron, Beznă vizibilă, 92 p., ed. Art, 2007, trad. de Mihnea Gafiţa)

Părerile în privinţa lui Irvine Welsh sunt, aşa cum îi stă bine oricărui autor contemporan, împărţite. Am citit şi că e genial de amuzant şi entertaining, dar şi că e plictisitor pentru că bate monedă pe aceleaşi subiecte, over and over again.

Acuma, ce-i drept e drept: genul acesta de istorioare, cu tineri drogaţi şi curvari, cu nopţi bahice şi dimineţi lubrice, se pretează perfect la atmosfera anilor ’90. Mie aşa mi se pare. Şi de aceea, atunci când autorul a scris Trainspotting, a fost considerat o revelaţie. Un fel de carte a unei întregi generaţii. Decrepită, true, da’ tot generaţie e. Adică să nu se confunde cu The Catcher In The Rye a lui Salinger, că nu merge… Sau merge, dacă-ţi lipseşte simţul ridicolului.

Pentru aceste motive m-am hotărât să citesc cea mai recentă carte a surprinzătorului Irvine Welsh, Varză reîncălzită. O colecţie de povestiri, având, în mare, cam aceleaşi teme, dar tratate diferit. Volumul se subintitulează „Povestiri despre degenerarea chimică”. Şi cam despre asta e vorba. O spun fără menajamente: mie mi-a plăcut. Nu ştiu dacă asta mă descalifică în ochii puritanilor, dar nu-mi pasă. Mi-a plăcut, de pildă, umorul macabru din „Deviere periculoasă”. Un bărbat îşi ia soţia în oraş, cu condiţia să se întoarcă acasă în timp util ca el să poată urmări meciul la tv. Bineîneţels, pentru că ăştia-s eroii lui Welsh, în cârciumioara din oraş se îmbată criţă amândoi, iar la întoarcere, grăbindu-şi nevasta, el o trage peste linia ferată, fără să-şi dea seama că trenul se apropie repejor. Nevasta rămâne fără picioare, însă bărbatul e aşa de nerăbdător să vadă meciul încât îl roagă pe şoferul ambulanţei să-l lase pe el acasă, în drumul lor spre spital, ca să poată urmări transmisiunea… :))

Sau ironia dureroasă din „Vinovăţie catolică”: un homofob înrăit este pedepsit de zei, după moarte, să se trezească în permanenţă într-o acuplare frenetică (şi foarte anală) cu diverşi bărbaţi pe care i-a cunoscut de-a lungul vieţii! Sau mitocănia agresivă a personajulu din „Prietenul lui Elspeth” care, deşi e salvat de la moarte de acest prieten, îi va trage un pumn în figură pentru că l-a bruscat prea tare în timp ce încerca să-i scoată din gât alimentul care-l sufoca…

Mai găsim aici un tip care moare în urma unei supradoze, iar prietenii lui, ca să nu fie găsiţi vinovaţi de ceva, îl cară mort prin oraş, noaptea, în speranţa că-l vor putea duce acasă şi să se stabilească ulterior că acolo a şi murit („Petrecerea”). Plus lumea care va fi stăpânită de nişte extratereştri, într-o complicitate halucinantă cu nişte huligani ai străzii („Incidentul Rosewell”). Ce mai, un deliciu!

Nu mi-a plăcut prea tare, în schimb, ultima povestioară, „Eu sunt Miami”, care e prea moralizatoare ca să-mi suscite interesul (un profesor pensionat se stabileşte la fiul lui şi are ocazia să se întâlnească, în Miami, cu un fost elev, ajuns dj de succes, dar care n-a avut cuvinte de laudă de spus la adresa lui într-un interviu. Profesorul Black se decide să-l confrunte, dar ajunge într-o situaţie penibilă. Îl va însoţi pe Carl, elevul lui, la o petrecere deşucheată unde, fără voia sa, se va droga, îşi va aduce aminte de experienţa sa homosexuală din facultate şi se va căi a doua zi. Carl îl va consola, ca un om matur, iar bătrânul îşi va recunoaşte înfrângerea, urmând ca ei doi să devină prieteni. Aşa, pe scurt.).

Cert e că Varză reîncălzită e o carte vioaie, nervoasă şi comică. Aşa că o recomand tuturor acelora care se simt agasaţi de vremea neprietenoasă de afară. Şi să mai zic că mie, unul, volumul ăsta mi se pare straşnic de bine tradus. Aşa că hail to Ciprian Şiulea!

(Irvine Welsh, Varză reîncălzită, 352 p., ed. Polirom, 2010, trad. de Ciprian Şiulea)

De obicei, mă îndrept cu reticenţă către sequel-uri. Am eu prejudecata asta că autorul putea foarte bine să spună din prima ce avea de spus şi, prin urmare, îmi rezerv dreptul de a-l bănui de lucruri nu tocmai ortodoxe atunci când se decide să continue cu un al doilea volum pe aceeaşi temă. Evident, cu mici excepţii. Cred că Tolkien, de exemplu, a făcut bine că a scris o trilogie. Ori Cărtărescu, cu „Orbitorul” său, ca să venim mai spre meleagurile noastre. În cazul thrillerelor, însă, nu mă entuziasmez.

La Lisa Unger m-am entuziasmat, totuşi, când am citit „Minciuni periculoase”. O carte bine construită, cu un foarte bun dozaj al suspansului, cu intrigă credibilă şi personaje relativ bine conturate. De aceea m-am mirat că autoarea a dorit să pluseze şi să scrie o continuare a poveştii ziaristei Ridley Jones. Am fost circumspect şi, se pare, cu temei.

Restul recenziei, pe http://suspans.ro, sau, şi mai direct, dând clic aici.

(Lisa Unger, Adevărul care ucide, 388 p., ed. Humanitas fiction 2008, trad. de Raluca Maria Dumitru)

Incognito

Posted: 2010/09/13 in cu cartea pe carte călcând

M-am străduit (şi timpul scurs între ultima postare şi asta e cea mai bună dovadă) să citesc cartea lui Pascal Quignard. Nu mi-a plăcut absolut deloc. Încâlcită, neconvingătoare, lirică într-un mod prea epatant ca să poată impresiona.

Credeam că autorul e unul dintre cei mai cei. O fi, dar nu e pe gustul meu. „Vila Amalia” e un roman despre ştergerea vechii identităţi şi asumarea uneia noi, în urma unui traumatism sufletesc. Personajul principal, Ann Hidden (până şi numele l-a ales aşa; subtilitatea asta m-a omorât), descoperă că soţul o înşală (nici nu descoperă, de fapt, ci bănuieşte, luând în calcul nişte atitudini mai dubioase, e drept, ale consortului). Aşa că se hotărăşte, ca o veritabilă Ioana d’Arc, să dea bir cu fugiţii. Există şi-un pic de acţiune aici, ni se arată cum se deghizează, cum schimbă bilete de avion, cum îşi vopseşte părul şi-şi schimbă hainele de mai multe ori pe zi, de parcă ar urmări-o FBI, CIA şi Garda Financiară în acelaşi timp. Apoi ajunge pe o insulă, of course, unde găseşte o casă cochetă, căreia i se spune Vila Amalia şi unde se refugiază. Evident, apar şi alte personaje, Georges (colegul din tinereţe), Radnitzky (a cărui fetiţă, Lena, o îndrăgeşte pe Ann din prima), moştenitorii vilei ş.a.m.d. Dar e degeaba.

Nu există ritm, nu există trăire, totul e o peltea anemică şi rudimentară. Nici nu ştiu de fapt care e sensul acestei cărţi. Bijuterie estetică e, dar în parte. Carte cu învăţăminte nu e, roman bun nu e, poezie nici atât. Deci?

Oricum, ideea a fost tratată cu mult mai mult succes de alţi autori. Şi, dacă stau să mă gândesc bine, cred că se pretează mai degrabă ca scenariu de film categorie B, decât ca plot pentru un roman mare. Era un film, pe vremuri, cu Julia Roberts în rolul principal (Sleeping With The Enemy, mi se pare), care dezbate aceeaşi temă. Şi vă ia mult mai puţin să vedeţi filmul ăla decât să citiţi cartea lui Quignard. Problema cea mare e că pe mine m-a dezamăgit într-atât această carte, încât va trece olecuţă vreme până să mă pot apuca, cu mari speranţe, de vreun alt volum semnat Pascal Quignard. Aşa că, cel puţin deocamdată, îi zic doar atât: Sir, you missed your chance! Sau trebuia în franceză?

(Pascal Quignard, Vila Amalia, 244 p., ed, Humanitas fiction, 2006, trad. de Emanoil Marcu)

Toxic

Posted: 2010/09/05 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Multe lucruri interesante afli de pe coperta a patra a acestei cărţulii de dat gata între două staţii de metrou/tramvai/autobuz sau ce alte mijloace de transport în comun mai aveţi voi. Deci, spune cam aşa (scurtez): a fost considerată copilul teribil al scenei culturale franceze din anii ’50-’60. Şi văd că nu numai la noi e moda asta de a-ţi lăsa artiştii să moară ignoraţi de lume (deşi am un dinte împotriva acestei nemulţumiri destul de ipocrite, dar despre asta vom vorbi altădată), aşa încât citesc că şi-a trăit ultimii ani în mizerie şi uitare. A fost o rebelă (un fel de James Dean feminin), a condus maşini cu viteze înnebunitoare, s-a iubit cu nenumăraţi bărbaţi şi cel puţin la fel de multe femei, a fost junkie, simbol al libertăţii sexuale, a fost condamnată la un an de închisoare pentru fraudă fiscală. Mai vreţi?

Adevărul e că, după o astfel de descriere, conţinutul cărţii aproape nu mai contează. Tipele ca Francoise Sagan se vând singure. Asta nu înseamnă, totuşi, că ceea ce le iese din degete e literatură. Poate fi un simulacru, într-un caz fericit, ori un rebut, în altele. Nu m-am hotărât unde să încadrez micul jurnal intitulat „Toxic”, care are o poveste simplă: în urma unui accident de circulaţie, autoarea suferă o fractură a craniului, intră în comă, dar supravieţuieşte cu ajutorul unui înlocuitor al morfinei, „875” (Palfium). Pentru a scăpa de dependenţă, va fi internată într-o clinică specializată. Acesta e momentul în care se naşte „Toxic”, un şir scurt de însemnări zilnice despre evoluţia corpului şi a minţii autoarei.

Ilustraţiile lui Bernard Buffet, care completează rândurile anemice, sunt mult prea explicite ca să mai lase loc de interpretări. Schiţele sunt reuşite, însă modul în care îţi sunt vârâte sub nas îţi provoacă senzaţia că autoarea n-a crezut în puterea de convingere a cuvintelor şi că e nevoie, de aceea, de un adjuvant pentru a-şi potenţa mesajul. Din punctul de vedere estetic, cărţulia e foarte frumoasă. Tuşele în alb şi negru care însoţesc cuvintele autoarei au o forţă aparte, de multe ori, aşa cum ziceam, mult mai puternică decât însemnările propriu-zise.

Poate că n-ar trebui căutată coerenţa într-o minte sufocată de efectele derutante ale utilizării îndelungate a unor droguri. Just. Este evident că stilul care irumpe prin pagină caută să fie într-o perfectă concordanţă cu sincopele de ordin mental ale creatoarei jurnalului.  De aceea întâlnim fraza scurtă, cuvântul direct, metafora săracă. Iar fuga de idei face parte din acelaşi tablou, fireşte. De exemplu: „Paradis artificial al nonsuferinţei, nu vă voi mai cunoaşte. Nu-i voi mai vedea pe Fifi sau pe Felix cum decapitează cu îndemânare acele mici fiole cu scris albastru, acele fiole care păreau atât de cuminţi, dar care nu prea erau deloc. Perfide, aşa cum e probabil X., liniştitoare, aşa cum sigur e Annibal etc. Annibal mi-a cumpărat un pulover negru de shetland. Dacă n-aş fi hotărât să nu vorbesc despre nimeni în acest jurnal, acum aş începe o lungă cântare spre slava lui Annibal; a lânii negre pe o piele bronzată, „. Interesante şi micile puseuri de introspecţie dureroasă, ca în fragmentul următor: „Cred că nu mai sunt îndrăgostită de nimeni. E o constatare cumplită ce merită din plin un paragraf nou.” O să vă las pe voi să descoperiţi ce spune în acel nou paragraf.

Ultima notă a jurnalului datează din preziua externării pacientei. Se simte în aer un amestec de frică erodantă şi speranţă palidă, melanj între neîncredere în propriile forţe şi mulţumirea traseului încheiat: „Poate că altceva trebuie să semnalez, dacă jurnalul se vrea a fi complet. Faptul că m-am obişnuit puţin câte puţin cu ideea morţii, privind-o ca pe o idee plată, o soluţie ca oricare alta, dacă boala nu-mi trece. […] Mâine-dimineaţă ies de-aici, să nu ne mai gândim la altceva. […] Mi-e frică de 4 luni. Mi-e frică şi am obosit să-mi tot fie frică.”

Încă nu ştiu dacă mi-a plăcut sau nu acest mic exerciţiu de exorcizare. M-am simţit şi eu toxic azi dimineaţă când am dat gata cărţulia. Sigur, n-avea legătură neapărat cu conţinutul jurnalului lui Sagan, ci mai degrabă cu noaptea care precedase lectura acestei cărţi. Era un alt fel de intoxicare, muuuult mai blândă şi mai suportabilă, însă suficient de sâcâitoare încât să-mi permit, pe câte-o pagină, două, să fiu empatic. Trăiască liniştea de duminică dimineaţa!

(Francoise Sagan, Toxic, 100 p., editura Art, 2009, trad. de Mădălin Roşioru)