Împoezirea peretelui

Posted: 2010/08/04 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , ,

Ştiu că tocmai am inventat un cuvânt nou, dar nu-mi pasă, pentru că după concediu (nu spun „binemeritat”, că-mi sar în cap invidioşii) încă îmi mai pot permite să mă iau a la legere, vorba franţuzului.

Însă chiar cred că Ion Barbu reuşeşte, chiar dacă pe hârtie, prin fotoşopări şi alte manevre estetico-chirurgicale aplicate betoanelor, să înfrumuseţeze, fie şi potenţial, un oraş românesc de o urâţenie a sărăciei care te şochează: Petrila. Proiectul e mai vechi. Am citit, acu’ ceva vreme, la aceeaşi editură, Antologia poeziei româneşti la zid, care a depăşit, de fapt, graniţele firave ale hârtiei. Poeziile chiar au ajuns pe zidurile hâde ale Petrilei, iscând la vremea respectivă un mic scandal cu izuri administrativ-instituţionale de o comicăraie tristă cum rar s-a văzut pe meleagurile noastre. „Mâzgălitorii” au fost acuzaţi de satanism şi de subminarea puterii de stat. Giizăs! Cretinism din abundenţă. Whatever…

Deci, ce face Ion Barbu cu acest volum? Continuă munca începută în anterioarele: imaginarea unei alternative la hidoşenia gri a clădirilor din Petrila şi tatuarea lor cu versuri româneşti şi desene sugestive. Maestru de ceremonii: acelaşi Ion Barbu. Literele coboară din pagina cărţii şi se strecoară pe nesimţite printre cărămizile triste ale caselor din oraş. Emil Brumaru, Petre Stoica, Marta Petreu, Ion Mureşan, Nora Iuga, Florin Iaru şi mulţi, mulţi alţii devin aici zugravi inspiraţi, creatori de piatră vie, de ciment vorbitor, de beton metaforic. Cezar Baltag, spre pildă, lipeşte următoarele cuvinte pe o casă gri, cu uşi nenorocite şi hornuri gata să se prăbuşească: dincolo de orbul / care caută bâjbâind / inima mea printre frunze (p.49). Singurătăţile acestei periferii culturale a Europei (după cum au numit-o creatorii volumului Antologia poeziei româneşti la zid) sunt imprimate discret pe imaginile unor locuinţe fără suflu, pe lângă care oamenii mişună stingheri, ca-ntr-o frică perpetuă de ochiul invaziv al libertăţii. Adrian Alui Gheorghe ne spune, de sub acoperişul unei căsuţe mângâiată discret de soare, că a trecut poştaşul a sunat din greşeală (p.65). Însă nu vreau să mai dezvălui din surprizele cărţii. E un volum care e frumos prin intenţie, şi anume aceea de a arăta, prin culoare şi cuvânt, că viaţa se poate împoezi, se poate înfrumuseţa prin literă, sunet, culoare. Frumos. Păcat că un astfel de proiect nu poate fi transformat în realitate în ţara unor moş teacă, indivizi cu capete pătrate, care preferă oricând o urâţenie pe care o pot controla decât un vers sugestiv care să te pună pe gânduri în drumul zilnic dintre locul de muncă şi crâşma din drum. Pe care cineva a aşezat-o acolo cu un scop. Pentru că, vorba cântecului, ăla n-a fost om nebun… 

(Ion Barbu, Colonia râsa-plânsa, 210 p., ed. Polirom, 2006)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s