Fiasco

Posted: 2010/07/25 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Un roman de o vulgaritate ieşită din comun, chiar dacă bine mascată sub poleiala unei aparente literaturizări, cu personaje deloc convingătoare, o poveste fără noimă, fără fir logic, fără conţinut, delir erotic şi verbal pe 190 de pagini indigeste. Cam aşa mi s-a părut mie romanul lui Adrian Păunescu, „Vinovat de iubire”.

Titlul e urât, pentru că încearcă o falsă reconciliere cu puseurile hedoniste ale tinereţii naratorului (în care îl recunoaştem pe autor). Adică după ce-ţi petreci tinereţile nesocotind viril şi brutal sentimentele demoazelelor care-ţi cad în mreje, e destul de jenant să te „scuzi” atribuindu-ţi o nobilă maladie a sufletului. Nu merge. Sau, mă rog, la mine nu merge. Dar nu asta e problema. Ci modul în care cartea e construită. Sunt fragmenţele fără legătură între ele, care fac apologia curvăsăriei juvenile, ulterior justificate matur, de către persoana care scrie rândurile respective ori de individul care citeşte însemnările pacientului său. Andrei Ionescu (nume în care îi regăsim pe doi dintre copiii bardului, Andrei şi Ioana) este un fel de alter-ego al autorului. Medicul care se retrage din vâltoarea cotidianului într-un sanatoriu la poalele muntelui este, de fapt, instrumentul prin care Păunescu îşi reconsideră acţiunile din tinereţe, atribuite, în carte, unui pacient care e tratat printr-o terapie a somnului. Metafora e simplă: tinerelul depravat e pus în stand-by câtă vreme maturul cu acelaşi nume stă să-şi analizeze, lucid, viaţa. Pentru că, de fapt, ideea e următoarea: medicul şi pacientul sunt ipostaze ale aceleiaşi persoane: autorul însuşi. 

Romanul poate provoca fanelor de acum 30 de ani ale poetului puseuri orgasmice, câtă vreme însuşi autorul recunoaşte, într-un interviu, că mare parte din păţanii sunt reale, însă a evitat să dea nume şi prenume. Atât ne-ar mai fi lipsit! Am fi avut ce vedea la OTV: seară de seară, câte-o damă trecută ne-ar fi povestit cum a fost călărită de bard între două strofe scrise cu cărbunele pe coapse… Am oroare de donjuani şi casanovi. S-ar putea ca de aceea să nu-mi placă astfel de mărturisiri. Am preluat, în această chestiune, opinia lui Alexandru Paleologu, care spunea că numai proştii se raportează la femei în termeni de palmares individual.

Adicătelea, romanul e prost. Prost scris (lucru incredibil, având în vedere că Păunescu a avut, totuşi, momente de rafinament liric, regăsibile mai ales în poeziile de început ale sale), prost construit, ermetic unde nu e cazul şi descheiat la şliţ unde ar fi trebuit moderaţie, greţos până la cer şi înapoi, dulceag în cel mai diabetic mod cu putinţă, neconvingător şi nesusţinut. O lectură încruntată. Mi-ar fi plăcut să pot spune că romanul mi-a oferit clipe de relaxare. N-a făcut-o. Cred că Adrian Păunescu ar trebui să rămână la poezie. Însă, şi acolo, să taie două treimi din versurile care lui i se par geniale. Să publice doar ce a rămas după această sumară selecţie pur statistică.

În final, nu mă pot abţine să-l întreb pe Adrian Păunescu – omul: „Vinovat de iubire”? Chiar aşa? Doar atât?! Haida-de…

(Adrian Păunescu, Vinovat de iubire, 190 p., ed. Curtea veche, 2010)

Anunțuri
Comentarii
  1. dragos c spune:

    ai pierdut timpul…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s