Despre fugă

Posted: 2010/07/02 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Asta trebuie să fie cea mai atipică scriere Murakami din câte am citit eu până acum. Şi n-au fost chiar puţine. Cu ceva vreme în urmă, am luat la rând mai multe romane ale scriitorului japonez („La sud de graniţă, la vest de soare”, „Cronica păsării-arc” – my fave, „Pădurea norvegiană”, „Iubita mea, Sputnik”, „În noapte”), precum şi volumul de nuvele/povestiri „Salcia oarbă, fata adormită”. Mi-au plăcut, pentru că aduceau un ceva aparte, probabil derivând din stilul diferit de viaţă al personajelor şi din misterele aparţinând parcă altor lumi.

„Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” e un volum mai degrabă confesiv, care însă nu atinge laturi ale psihologiei personale a autorului, ci prezintă într-un mod pe care l-aş numi aproape „amical” constructul unei pasiuni: alergatul, joggingul. Haruki Murakami apare ca un tip extraordinar de ambiţios, care-şi urmează ţelurile indiferent de cât de absurde sau minore pot ele părea în ochii celorlalţi. Nu e nimic ficţional în această carte. Murakami ne povesteşte despre desele maratoane la care a participat (dacă nu mă înşel, în postfaţă ne spune că a ajuns la vreo 25), precum şi despre întregul proces al antrenării, al pregătirii în vederea acestui scop. Nu e indiferent ce pantofi ne alegem, ce sol folosim pentru alergat, ce timp al zilei ş.a.m.d.

Mi-e foarte greu să înţeleg cum de s-a născut o carte cu acest subiect. Să fi fost eu cel care ar fi trebuit să scrie aşa ceva, cred că volumul rezultat n-ar fi depăşit (cu toată divagaţia aferentă) mai mult de 25 de pagini. Murakami, în schimb, reuşeşte să vorbească (ăsta e sentimentul) despre alergat în acelaşi mod în care s-ar antrena pentru maraton: treptat, ambiţios, cu atenţie la detalii, construind pic cu pic performanţa. Ni se destănuie şi cum găseşte mereu timp pentru alergat, indiferent de cât de solicitant îi este programul zilnic, despre îngrijorările care îl cuprind atunci când observă că-l lasă genunchii ş.a.m.d.

Ceea ce am observat la Murakami este că, cel puţin în volumul de faţă, îşi contemplă deseori corpul având o curiozitate copilărească. Aproape că „vorbeşte” cu muşchii, cu tendoanele, cu oasele. Le iubeşte, le ceartă, le sprijină, aşteaptă de la ele succese nebănuite… Există o scenă care-mi aminteşte de Liiceanu (acela din „Scrisori către fiul meu”), unde H.M. ne spune cum s-a studiat, gol, în oglindă, la vârsta de 16 ani şi, găsind cel puţin 27 de defecte, s-a hotărât să se oprească din contabilizat. Şi, dacă micile imperfecţiuni exterioare sunt vizibile, Murakami ajunge la concluzia că acelea interioare sunt cu mult mai numeroase şi, prin urmare, acceptarea proprie este premisa necesară pentru a-ţi îmbunătăţi viaţa. Aşa decide că trebuie să alerge. Şi, se pare, nu doar fizic i-a profitat acest lucru. Autorul crede cu tărie că acest hobby l-a ajutat şi în scris, pentru că o astfel de caznă îţi ordonează gândurile şi îţi educă puterea de concentrare.

Iar faptul că a ajuns să alerge 100 km într-o singură zi mi se pare atât de neverosimil, încât mi-e jenă să spun că eu alerg doar 4 km, în cele mai bune zile ale mele…

(Haruki MurakamiAutoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, 240 p., ed. Polirom, trad. din limba japoneză de Iuliana Oprina, 2009)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s